~ Radu Dumbravă - Dans cu spatele în întuneric
~ Radu Dumbravă - Impromptu
~ Radu Dumbravă - Mersul lui Chaplin
~ Flavia Darva - Louisiana blues în garsonieră
~ Adrian Dinis - snapshots
~ Aida Hancer - când liniștea atunci noi
~ Aida Hancer - 30 Scenia
~ Aida Hancer - Scenia 31
~ Chris Tanasescu - Phoenix Live în Bucureşti, iunie 1990
~ Chris Tanasescu - Dacă eşti român, fereşte-te de casele de marcat
~ Chris Tanasescu - În drum spre concertul Robert Plant din Salonic, iunie 2007

Dans cu spatele în întuneric

de Radu Dumbravă

my mind is everything that I am...

Fără teamă, imaginează-ți un traseu limpede, cu semne de circulație și gropi de obuz, apoi o lume dornică de plăcere și semnale sonore, încearcă pe urmă să-ți pipăi cu podul palmei fruntea transpirată. Întunericul e tot un fel de atingere. Așa că trebuie să vezi mai departe de tine, poate chiar printre lucruri.

nimeni nu reușește să strângă atâtea fire și lițe de legătură încât să încălzească și să apropie plafonul de pielea ta, de creierul tău gălăgios și fragil

doar câte unul se crede mai inteligent și începe să-ți relateze cu o franchețe lipsită de orice bun simț, cum face el să dirijeze obiecte de diferite mărimi în jurul său

te miști cu spatele în tot acest fundal negru extins în aer ca o pastă lipicioasă, cu spectrul inversat faci mișcări lente, frica se declanșează de la degetele picioarelor până sus în creștetul capului

Amintirea încă mai are efect, aduce cu sine imaginea unei pânze albe, înalte, pe care scrie cu litere mari – Thomas Nagel, „What is it like to be a bat?” și astfel zgomotul devine suportabil, până spre dimineață când îți imaginezi un alt traseu la fel de limpede și o iei de la început


Impromptu

de Radu Dumbravă

„wherever you are is called Here, and you must treat it as a powerful stranger, must ask permission to know it and be known...”
[David Wagoner]

Toată această forță străină se adună în mine tocmai când clapele pianului încep să scârțâie în camera alăturată, aici perete în perete cu magazinul de piese electronice – un singur angajat, un om lipsit de energie, fără soție și copii, doar cu o pasiune trăznită de a lipi cabluri între ele toată ziua, de a demonta și a pune piesele la locul lor, un om de o stringență cumplită.

butonul e departe de braț, diodele și tranzistoarele sunt amestecate unele peste altele pe masa din lemn ars, drumul cel mai scurt până afară în soare e deschiderea ochiului stâng. Nu mă aștept să simt ceva mai fierbinte între degete, poate câte un fir de păr și atunci evident să mă gândesc la tine Sofia și să încremenesc în cadrul acesta delicat și nesigur. Omul mișcă un dispozitiv prin aer și praful îi cade pe pantofi. Își scutură picioarele ca și cum ar apăsa pedalele aceluiași pian vechi, cu lemnul ros de șobolani pe la colțuri.

Aud și încep să cred, de fapt pot să miros, să mă lăfăi, să tresalt cu sinusurile desfundate. Mă trezesc în aceeași cameră în care omul își petrece cea mai mare parte a timpului, îmi face semn să mă așez lângă el, scoate pistolul de lipit, îi aplică puțin cositor în vârf și apoi începe să lucreze la o cutie neagră deschisă. În același timp – muzica și foșnetul intermitent al acului de la pick-up ce trasează mici șanțuri pe disc

Mersul lui Chaplin

de Radu Dumbravă

„Viața este o tragedie atunci când e privită în prim-plan și o comedie când o privești în plan larg”.
[Charles Chaplin]

pentru Mari (actrița în devenire)

ne ținem de mână și mergem ca Chaplin

când oamenii ne întreabă de ce facem asta,

răspundem: „acesta e circul elementar”,

e terenul nostru viran, dreptul de a alege

să declanșăm mici revoluții

pe macadamul ticsit de frunze uscate

și ulei de mașină, oriunde, pe trotuar,

pe marginea blocurilor, în jurul

semafoarelor, în fugă pe lângă

polițiști, cerșetori, bicicliști,

hoți, muncitori și prin alte

locuri, ne ținem de mână și

mergem ca Chaplin

în cadranul ceasului soarele

e o palmă usturătoare peste ochi,

ne scoatem ceasurile, le băgăm

în buzunare și mergem ca Chaplin

o limuzină se apropie de bordură

și merge încet pe același traseu,

dinăuntru se aude o voce, asemenea

vocii de la telefon, care spune:

„vedeți, se poate trăi și așa...”

tu ești o actriță serioasă, cunoști

cabaretul, rujul, ciorapii, corsetul,

pantofii, întreaga recuzită, tu poți

să joci rolul nisipului de pe fundul

oceanului, poți să joci parazitul,

meteoritul, filamentul, abțibildul,

eu sunt un șoricel mic și negru,

un vânzător de fleacuri, eu știu

să reinventez falimentul, să iau

bormașina și să dau o gaură în

atmosferă, apoi să te iau de

mână și să mergem ca Chaplin

Louisiana blues în garsonieră

de Flavia Darva

Mănânc ciocolată.
E vară, sunt singură și absolut fericită
Că nu trebuie să mă îmbrac.
Ceaiul rece lasă cercuri lucioase pe mobile.
Mă plimb printre dezordini râzând,
Miroase a caniculă, piersici și igrasie.
Compun o scenetă de Louisiana,
Și sunt toate personajele.

Sunt târfa cu accent lung din Sud
Pentru care cuvântul "men" are două silabe.
Le pronunț expirând fumul de Marlboro,
Dându-mi ochii peste cap.

Sunt peștele, Ricardo, cubanezul.
Sar în fața ei cu burta înainte și păr lucios de briantină,
Îi zâmbesc cu dinți auriți sub mustața deasă
Și îi fac cel mai avantajos contract.

Sunt fiul ei, Frankie, știrb, care vrea înghețată.
O trag de fustă în timp ce vorbește cu nenea ăla parfumat,
Îmi zice să am naibii răbdare, că imediat.

Sunt fetița care-l vede pe Frankie în pantaloni scurți.
Franțuzoaică, venită în vizită la New Orleans
Unde, de care mă îndrăgostesc.
Intru în vorbă cu băiatul, cu vocale ascuțite.

Râd de ea huckleberrian
Îi spun că vorbește ciudat
O las pe mama de tiv și mă apropii
O întreb dacă nu ar vrea niște înghețată, mai încolo.

Sunt tatăl fetiței, cu ochii pierduți în bourbon-ul roșu
Într-un bar de pe Bourbon Street
Transpirat și nevorbind engleză
Neînțelegând cuvintele rotunde ale omului ăstuia.

Sunt barmanul negru, cu frac alb și engleză de bumbac
Îl întreb de Dumnezeu pe străinul din fața mea
Îi spun să se pocăiască și îi mai dau un shot

Cânt la microfonul mare și argintiu
Rochia mea strălucește și eu mă las pe genunchi la refren
Sunt creolă, am 19 ani și doi copii mici

Alerg prin curte și simt tulpinile în tălpi
Fug de fratele meu care se târâie și plânge
Bunica țipă să mă potolesc, e foarte cald
Și vreau o limonadă.

Sunt foarte obosită, am gătit toată ziua
Orez și fasole roșie și crabi la bistrot,
Mă dor picioarele și copiii ăștia nu se mai astâmpără
O să le fac limonadă să-i bag în casă.

Mă plimb prin French Quarter și sufăr îngrozitor
Sunt atâtea povești pe care nu le voi trăi niciodată. Ce liberi sunt copiii ăștia doi
Curg trăiri prin mine, dar scriu prea prost și nu le pot reda.
Respir adânc, lumini și muzici și culori saturate.

Văd un bărbat pe trotuarul celălalt.
Arată a poet, merge ciudat și pare că plânge
Dar e târziu și nu se cade să intru în vorbă cu străini.
E cald și ud și mi-am strâns corsetul prea tare.

Ricardo ăsta nu e prost, îi zic că bine, dar de mâine
Mă uit în jur și Frankie a dispărut.
Ba nu, ține de mână o fetiță brunetă
E târziu, ar trebui să doarmă, sunt o mamă rea
O să le cumpăr înghețată.
Ne vom descurca, noi doi, viața e frumoasă uneori
Și e lună peste Bourbon Street în noaptea asta.

snapshots

de Adrian Dinis

pe strada din casă noaptea pășesc pe vârfuri

nu vreau să fac niciun zgomot

dar ușa scârțâie îngrozitor

oasele încep să-mi troznească

atunci liniștea devine cel mai de temut dușman

și aș da orice pe smiorcăiala

unei mâțe când e ucisă de șobolani

cineva mă trage de mânecă

îmi ascund în buzunare

mâinile pline de sânge și de bomboane

în toată mizeria asta de viață

moartea mă ceartă ca o mamă

*

îmi scot capul din pulover

ca dintr-un ou abia crăpat

în fiecare zi mai pun o umbră pe mine

până devin eu însumi doar umbră

las un bilet « plecat până la romană »

pe la ora asta Georgiana

se ferește de luminile orașului

doar lumina lunii cade ca un reflector pe fața ei

și îi descompune fiecare trăsătură ca o prismă

pe la ora asta Georgiana

iese de la ase

am ieșit s-o văd și mi-e teamă

că dacă ne vom întâlni se va supăra

*

și dacă mă vede Georgiana zâmbește

ca pisica de cheshire

corpul îi dispare

până îi mai rămâne doar fața

apoi îi dispare și fața

mai rămâne doar un rânjet

pe care-l fixez ore întregi

după ce nu mai e acolo

ca poeziile mele dacă aș scoate-o pe ge din ele

ca în Georgiana și poza cu riduri

din care am taiat-o

să-i înțeleg absența

când am căzut unul lângă altul

tot decartând albume întregi pe masă

din sertarele minții

două poze una cu tine una cu mine

una lângă alta ne uneau despărțirea

arătăm așa urâți când nu suntem împreună

suflete chircite

cărora nu le mai recunoști zâmbetul

decât după amprenta dentară

cărora nu le mai poți recunoaște moartea

în niciun fel

*

sunt cel mai frumos trecător singur

privirea mea cochetă flirtează

cu fete cu nasul pe sus sau cu fundul mare

din când în când inspirate mă întreabă

dacă am plâns “ți se vede umbra lacrimii”

așa că îmi feresc privirea de orice ochi înțelegători

mă simt al naibii de poet și de sexi în seara asta

*

undeva nimeni nu salvează pe nimeni

băiatul trebuie lăsat să plângă

fata să fie un fel de supergirl

& supergirls don’t cry

acolo cu magnetul din copilărie

băiatul atrage fiarele vechi

aproape de inimă și scuipă sânge

își înghite în sec saliva

gândindu-se la fata din vitrină

care își ajuta mama să coase un fluture

pe rochia de mireasă

aici nici aici nimeni nu salvează pe nimeni

miroase a moarte fericită

*

după ce am făcut un om mai puternic să sângereze

m-am speriat de mine

lovitura în țeastă mi-ar fi adus moartea

am fugit și m-am ghemuit în întuneric

tremuram

m-am mângâiat mama mi-a spus

mâinile ridicate n-or să mai putrezească

dantura imprimată îmi rânjește în fiecare zi

pe dinăuntru ești tot o brută

degeaba faci dragoste cu lumina stinsă

și strigi alte nume

dacă ți-o închipui mereu pe Georgiana

iar atunci orbit de lumina

pe care o revărsă asupra ta

îți repeți spasmodic într-un colț

ge eu nu sunt așa

întins în balta propriului sânge

degeaba

în timp ce vomitam îngeri și fluturi

degeaba mă scorojesc și mănânc din mine

*

ninge

omizile de pe blocuri îți cad în cap

fluturii se nasc direct pe haine

frumoasele și-i prind în păr

alteori ninge cu puf de păpădie

care-și sfârșește zborul

în sânul lor

dar și dacă ar fi așa

după iarnă vine toamna

nu mai e mult nu mai e mult
moartea te învață să numeri până la minus infinit

când liniștea atunci noi

de Aida Hancer

abia acum după ce petrecerea

care nici asta n-a fost

se închide și chelnerul moare

abia acum tac bărbații

și mamele lor cu mai mare înflăcărare

plâng

că după legea lui Dumnezeu

ele cu rănile lor

nu mai întorc pe nimeni din drum

abia acum

se liniștește pe stradă o luptă

abia acum iese luna

de după Ambianța

și pe ușa ei scrie

spațiu de închiriat

abia acum ne înstrăinăm noi pe noi

și alții întreg cartierul nostru

fiindcă noi n-am muncit

făcut nimic

pentru ca locul pe care ne-am născut

să ne țină ca un plămân

să ne ridice să ne coboare

să ne lase cu ochii în soare

abia acum

după ce morțile noastre nu mai sunt noi

și nu mai dau de gândit

tac bărbații

și îl vedem pe Dumnezeu în genunchi

pe o undă radio

aproape

acum tac bărbații când liniștea

a început

30 Scenia

de Aida Hancer

lumini de scenă sub pleoapa mea

seara când închid ochii

de fapt chiar pe la două

când luna - macara

se încaieră cu mintea mea

și fericirea e atât de senină

soratecă

și n-o pot privi

atunci eu ridic pătura care mă acoperă

și-o așez la loc

cu dragoste de mine

cu dragoste pentru ceea ce se întâmplă

plămânii mei nu sunt palate de cleștar

si cu toate astea

somnul se cuibărește în ei

cu mâinile reci

se cuibărește cu mâinile scorojite

plămânii mei

nu sunt turnuri dar uneori urc multe scări

rotite

ca să privesc de la înălțimea lor

cum se învârte un fluture

cum un fluture moare

într-unul din ei

plâmânii mei nu sunt stupi

lumini de scenă

pâlpâie

când închid ochii

și privesc lumea printre plămâni

cele două gratii

cele două grații

și printre ei

cu mâinile înfipte în trandafiri roșii

cu fruntea sprijinită de oasele pieptului

privesc

o imagine îngustă

Strada Octav Băncilă

nr 26

Scenia 31

de Aida Hancer

locuiesc în mine de dimineață

până seara

în mine până la dispreț

locuiesc

cu dragoste

I. sunt fluturele de noapte

și becul pe care

se așază el

patinând

bucuria și mirarea

soldaților

la vederea lui

II. mai bine singur

și respirând față în față

cu o lespede grea

de piatră

mai bine aerul tare

și plămânii ca niște lampioane

III. țin în brațe cel mai hâd copil

dragostea mea

acum

nu face doi bani

contra dragostei lui

și n-am din îmbrățișarea asta

nici un avantaj

singurul câștig e Dumnezeu care

îmi spune să-i acopăr cu mâna urechea

dreaptă

IV. uneori urcăm pe înălțimile pământului

alteori ne comportăm

ca niște mere coapte

sub căldură

sub lumină

V. fluturelui de noapte

liniștea și siguranța

îi produc

discomfort

VI. liniștit fluturele se așază

vrea să vorbească

lumina lipită de trupul lui

plin de fon de ten

lumina

de stofă

de pe corpul lui

VII. acum una sunt

și becul intră în viață

și fluturele în lumină

cu gingășie

eu îți acopăr cealaltă ureche și ochii

aici nu s-a murit

s-a trecut

Phoenix Live în Bucureşti, iunie 1990

de Chris Tanasescu

Am fost la primul lor concert după revoluţie,
a fost nebunie, toţi ştiam pe de rost
cuvintele ezoterice din versurile lui Şerban Foarţă...
Covaci pentru mine era un Ovidiu întors
dintr-un lung exil politic – mi-am zis păcat
că a renunţat la fabuloasele solouri,
deşi violonistul ăla ex Jethro Tull
compensa chestia cu un smanes adevărat: cu mâinile-n şolduri
Pittiş picase-n visare – actorul critic de rock

cu doar 17 ani / înainte de timpuria / lui moarte
un spectacol numai / să-l vezi cum priveşte / stâlp pletos / în mulţime

În jur toţi poliţiştii incredibil de sfioşi
după carnagiul ce tocmai avusese loc –
un fleac să-i fi căsăpit – ba tot
dădeau din cap pe ritm ca să se pună bine;
am dat şi eu; în subsoluri le putrezeau aceleaşi victime.

# versiunea engleză


[Locust Trees Live] ©2007 Grigore Negrescu

Dacă eşti român, fereşte-te de casele de marcat

de Chris Tanasescu

Iar când te uiţi la preţuri tre’ să te-asiguri
că sunt trecute în moneda nouă – în RON –
pentru că altfel o să-ţi facă cu ochiul vreo bere
care de fapt costă de zece ori mai mult –
împrumuturi faci foarte greu, căci băncile sunt
total de rahat – funcţionari: căcănari! Foşti
comunişti deveniţi capitalişti veroşi. Mai interesant –
pensia maică-tii o să-i ajungă fix de la poştă
pân-la plata facturilor:

toţi banii / sunt sacri - / iar ţara e stearpă / fi’ndcă toate / monezile-s / sădite / pe pleoapele / bărbaţilor morţi

au spus-o la tv, femeile
nu mor pe-aici, nu înainte să se prăpădească soţii,
şi-aşa nu le vede nimeni murind, iar grijile
’s altele! Nimeni nu te plăteşte să-i omori mangoţii
(argotic pentru orgasm). Ceva e de-a moaca –
să-ncerci pantofi noi fără să-i iei – te freacă...

# versiunea engleză

În drum spre concertul Robert Plant din Salonic, iunie 2007

de Chris Tanasescu

Ne-am pornit de foarte devreme
aşa c-am prins răsăritul gonind
prin Bulgaria – zorii după vamă
au dezvelit lumea de stâncă, aur şi jad –
mări de porumb sub piscuri verzi...
ea conduce eu
beri la cutie – rece
mâna pe genunchiul ei – greu

traseul / harta vax / nu înţelegem / alfabetul
nu zăresc / niciun oraş / capul greu / ’i prea somnoros

Trecem pe lâng-o cireadă fără văcar –
fără „paşte oile mele”.
Dintr-odată un viţel sare
peste drum, şi-i ştergem uşor
copitele – un scurt muget,
dar merge. Pe seară Plant va urla cu-aceeaşi voce.

# versiunea engleză

noema

Revista Presei

~> alte recomandări