~ Sorin-Mihai Grad - Mai răi deci mai buni
~ Claudiu Komartin - Inima Europei
~ iQ666 - De lene sau de lehamite
~ Radu-Ilarion Munteanu - Gay Fascism?
~ Daniel Stuparu - O scăpare a lui Vianu
~ Diana Todea - The Time of the Machine
~ Axel Lenn - Horia Nica
~ Mareş Lucian - Despre cum mi-am incendiat eu cărţile
~ Diana Todea - Bookfest şi Bienala de Artă Contemporană

egoZaur

Mai răi deci mai buni

de Sorin-Mihai Grad

Mai mult am asistat decât am lucrat efectiv la realizarea numărului 18 al revistei noastre. A fost o senzaţie ciudată să simt că lucrurile, chiar dacă par amorţite, se pot petrece şi fără mine. Poate că unele chestiuni le-aş fi tratat sau coordonat altfel, dar nu asta contează. Ce e mai important e că, deşi eu şi alţi câţiva membri ai echipei noastre am fost indisponibili, cei rămaşi pe teren s-au mobilizat exemplar şi-au învins ce era de bătut. Nu "nu e nimeni de neînlocuit" e concluzia, ci certitudinea că EgoPHobia e rezultatul unui efort colectiv, nu doar revista mea sau a doi-trei dintre noi. Primiţi spre lectură şi apreciere un număr interesant şi consistent al EgoPHobia, căruia, în afară de veşnica noastră problemă că iar n-am putut să-l facem să iasă când am fi dorit, nu-i prea găsesc puncte slabe.

Acum când totul e pregătit pentru transferul pe site reintru şi eu în acţiune. Am de trimis mesaje către autorii care ne-au trimis texte, spre a-i informa că le vom publica sau nu materialele. Părându-mi-se foarte mare proporţia celor cărora trebuie să le dau veşti proaste, m-am uitat peste unele lista cu numele lor. Crezusem că e vorba de vreo ofensivă de vară a grafomanilor şi veleitarilor care ne ţin mereu la curent cu producţiile lor, însă ei nu depăşiseră măsura. Dimpotrivă, o parte dintre cei care ne-au trimis texte pe care am decis să nu le publicăm s-au afirmat deja în lumea literară autohtonă, apărându-le cărţi la edituri serioase şi texte în reviste care contează. Nu poate fi vorba de răzbunări personale, doar redactorul-şef cunoscând identitatea autorilor, iar textele sunt apreciate independent de către trei din redactorii noştri. Contrariat, am trecut la textele respinse. O parte din ele ar fi intrat in EgoPHobia acum un an, dacă era doar după mine unele ar fi fost acceptate şi acum, şi probabil că le veţi putea citi în alte reviste sau în cărţi. Fără să ne dăm neapărat seama, am devenit mai selectivi.

Chiar şi aşa EgoPHobia #18 vine cu multe texte, ca de obicei. Sper că veţi aprecia selecţia făcută de redacţia noastră din ce ne-a fost propus de către autori, alături de ce-au scris redactorii şi colaboratorii EgoPHobia special pentru #18. Iar cei care vor primi azi de la mine mesaje cu "ne pare rău" sper că nu ne vor ignora pe viitor şi ne vor trimite cât mai curând texte care să ne convingă din prima de necesitatea publicării lor la noi.

Inima Europei...

de Claudiu Komartin

Inima Europei este elegantă şi moartă, spunea un poet sloven, ajungând la Paris acum 30 de ani. Dar de ce să te mulţumeşti cu inima unui loc strălucitor, ce are atâtea de oferit, mi-am spus când coboram din avion, avid de fiecare mărunţiş care-mi ieşea înainte, că doar ajunsesem în Franţa pentru care atâtea cărţi şi filme mă pregătiseră... Fireşte că aveam să mă lecuiesc, simţindu-mă ca un sărăntoc orgolios din orient, şi totuşi am muşcat cu poftă din inima aceasta a Europei, atât cât mi-a fost îngăduit, poate nu mai puţin decât lui Tomaz Salamun (marele poet sloven căruia îi aparţine versul citat la început) în 1978. Inima Franţei nu mi s-a părut chiar moartă, deşi astăzi metropola nu trăieşte efervescenţa culturală a altor câteva capitale europene, printre care (în primul rând) Berlinul. Dar ce am simţit a fost departe de savorile unei delicatese: a fost gustul unei tarte plin cu nisip, al unui hamburger împachetat în catifea neagră.

Pe 27 martie 2007, La Gare du Nord, realitatea unei stări de tensiune vecină cu panica a dat peste mine cu viteza unui camion pe autostrada A3, acolo unde am şi văzut câteva zile mai târziu un accident grav. Realitatea unei lumi care a cam luat-o la vale, sau care, spun unii, stă pe un butoi de pulbere. Un eveniment de o gravitate moderată (o revoltă de câteva ore provocată de agresarea unui tânăr congolez recalcitrant de către forţele de ordine de la metrou) mi-a arătat cât de puţin pregătit eram pentru a cunoaşte o ţară în cultul căreia am crescut, dar despre care nu ştiam mai nimic. Socialul pur şi dur, simplu şi rapid ca pumnul unui boxer care te izbeşte în plex m-a derutat şi m-a făcut, pentru o vreme, să mă simt confuz şi lipsit de repere.

Desigur că citisem şi văzusem la televizor cum periferia pariziană a stat trează mai multe săptămâni, şi cum au fost incendiate mii de vehicule (o metaforă, aceasta, pentru furia nenumăraţilor marginalizaţi ai unei societăţi ce trăieşte în viteze – poate chiar şi în epoci – diferite, de la un cartier la altul)... Gură-cască prins la momentul nepotrivit în locul nepotrivit, nu am putut decât să privesc, panicându-mă şi eu, cu gesturi molatice şi lipsite de hotărâre, neputându-mă smulge de la spectacolul înfiorător în mijlocul căruia nimerisem, uluit cum eram de vociferările mulţimii scoase din minţi pentru mai nimic, de duritatea exagerată a unui aparat poliţienesc temător-exaltat. Ceea ce era poate un fapt relativ firesc – în contextul ciondănelilor dintre candidaţii pentru apropiatele alegeri, dreapta ministrului de interne Sarkozy părând că alimentează mai mult decât stinge nervozităţi şi temeri – căpătase dimensiunile unui coşmar. Mai ales că Gare du Nord nu e chiar Gara de Nord din Bucureşti, ci gara cea mai tranzitată a Europei. Un loc în care poţi uşor să te pierzi, un mic orăşel în sine, unde un prozator poate născoci nu puţine poveşti, cu atâţia oameni şi atâtea destine care se întâlnesc şi se-ntrepătrund fără încetare.

Oricât aş fi încercat să nu literaturizez, să prezint obiectiv, cu răceală, învălmăşeala de la Gare du Nord (nu mai mare, la o adică, decât cea de la Salon du Livre, pentru care am şi mers la Paris), mi s-a părut atunci că aş fi schimbat totul. Nu am vrut să falsific ecoul pe care acel moment l-a avut în mine – şi încă îl mai are. Şi m-am întrebat de atunci în ce măsură, dincolo de diversele formări şi deformări culturale pe care le suportăm, toate istoriile pe care le ştim, toate lucrurile pe care le-am citit nu acţionează tot ca nişte lentile deformatoare, când noi am crezut tocmai că ne vor arăta până la urmă chipul realităţii adevărate.

Şi totuşi, adunând cum putem aceste fragmente dintr-un mare puzzle nerezolvabil, oare nu arătăm acea credinţă care, spunea Hugo von Hofmannsthal, “ar putea să tragă după sine toate celelalte”?

minDisecţii

De lene sau de lehamite

de iQ666

Ştii cum e să-ţi fie vara răcoare-n casă şi să fii nevoit să deschizi geamul să se-ncălzească puţin? Pe-ăsta l-a lovit căldura şi aiurează, bine zici cititorule. Vezi ce-au mai scris şi alţii, că doar nu mă lăfăi singur pe pagina asta. Eu rămân cu căldura, că tot declar pe toate gardurile că-mi place. Asta cu gardurile n-o lua chiar la propriu, n-am candidat la alegerile proaspăt răposate. De-o fi fost de lene sau de lehamite, e chiar aşa important? M-ai fi votat? Că mai vin nişte amăgisme electorale, dacă-mi zici că pot conta pe tine o să-mi trec numele pe listele alea lacome de ştampile. Dar hai să trecem la chestiuni mai serioase.

Ce-ai mai citit în ultima vreme? Eu nici de ziare n-am prea avut vreme, am o carte începută de vreo două luni, iar între timp am mai citit vreo 3 sau 4. Nu-i stilul meu să-ncep o carte câtă vreme n-am terminat-o pe precedenta, dar nici nu-mi place să car cu mine volume din care am devorat deja mai mult de 20-30 de pagini. Trebuie să recunosc c-am citit aproape doar prin trenuri, avioane, gări şi aeroporturi. Deşi încerc să mă informez ca până acum, în ultima vreme n-am mai aflat despre cărţi pe care să-mi doresc neapărat să le citesc. O fi suprasaturarea pieţei, o fi normalizarea ei, o fi domolirea investiţiilor în publicitate ale editurilor, toate acestea şi altele, nu ştiu şi drept să-ţi zic nici nu-mi bat capul cu probleme de genul ăsta, într-un fel mă chiar bucur că nu mai adaug alte  titluri pe listele must read pe care le port prin cap. Ţi-aş da o bere rece de-ai reuşit s-ajungi aici. Sau o decoraţie de gheaţă.

Probabil că-s de vină şi eu. Am mai crescut, chiar dacă degrabă sesizabil doar în greutate. Mă miră c-am în bibliotecă volume pe care nu de mult am crezut că trebuie să le citesc. Banii daţi pe ele vor fi reprezentând contravaloarea lecţiilor învăţate de pe urma lor, îmi şopteşte latura mea zgârcită. Chiar şi pentru şcoala vieţii se pare că există meditaţii. Vezi, răbdarea se răsplăteşte, chiar dacă doar cu vorbe pe care cel care le-a pus laolaltă le crede alese. O să-nchid geamul. Parafrazează tu ceva după "mai bine golan decât activist, mai bine mort decât comunist". Dacă mi-ai prins ideea o să-ţi iasă mai bine decât mie.

pricinaşul de serviciu

Gay Fascism?

de Radu-Ilarion Munteanu

Monotonia confuziei şi a schimbului de argumente pro şi contra paradei gay, parţial confuze şi parţial eronate de ambele părţi, impune o abordare raţională, sine ira et studio, a problemei. Nici pe departe a problemei condiţiei legale şi morale a homosexualităţii, mult prea largă pentru a fi expediată într-un articol publicistic, nici măcar a totalităţii manifestărilor şi a contramanifestărilor publice legate de această condiţie, ci strict problema paradelor periodice şi a inerentelor contramanifestaţii, în particular a paradei gay de anul acesta în România, conjugată cu setul de contramanifestaţii, inclusiv reflectarea întregului fenomen public în mass media.

Suntem datori a argumenta afirmaţiile mai mult sau mai puţin polemice, tangenţiale, făcute în fraza de mai sus. Unele incursiuni limitate în contextul mai larg al condiţiei democraţiei occidentale vor fi tot inerente. Democraţie pe cale de a fi asimilată la noi la fel de forţat şi la fel de necritic precum am fost nevoiţi să asimilăm, cu două generaţii în urmă, aşa numita "democraţie populară", de uz colonial.

Vom pleca de la observaţia că obiectivitatea şi neutralitatea posturilor TV, care-şi taie, naturaliter, partea leului din impactul public al mass media s-au dovedit a fi la fel de false precum se manifestă în abordarea altor subiecte, cu precădere cele politice. Omeneşte sunt mai mult sau mai puţin de înţeles, în măsura în care poziţia lor pe piaţă depinde de tirania ratingului, în măsura în care, judecând liniar, sunt marcate de teama că dacă ar părăsi comoda poziţie trendy, ratingul ar scădea. Aici este, însă, vai, un cerc vicios, asupra căruia nu ne vom lăsa tentaţi să insistăm, diluîndu-ne abordarea şi care sperăm să constituie ţinta unui articol ulterior, la fel de pricinaş.

Astfel, un post TV a adus, pe post de reper "ştiinţific" o doamnă psiholog, care, din expert (forensic, ar spune americanii) a devenit avocat al cauzei. Domnia sa a citat o decizie a unei confrerii de psihologi americani care ar fi stabilit… normalitatea condiţiei de homosexual. Nimic de mirare, într-o ţară unde mediul universitar e dominat de stânga intelectuală, inventatoare a corectitudinii politice, concept pe care Horia Roman Patapievici îl caracteriza, fără echivoc, cu exact 13 ani în urmă, în una din primele sale cărţi, drept comunism american.

Care să fie, atunci, obiecţiile noastre, în plan ştiinţific? Dar, înainte de asta, care să fie baza autorităţii noastre în materie? La a doua întrebare răspunsul e simplu: nimic altceva decât o educaţie ştiinţifică onestă şi modestă, iniţiată în urmă cu cel puţin o generaţie. Destul de vitală pentru a extirpa din ea zgura marxistă prin miza pe spiritul critic stricto sensu. Capabilă, acum, după o evoluţie la fel de modestă, de a funcţiona ca filtru mental, ca sistem imunitar intelectual. Răspunsul la a doua întrebare ne apropie de inima demersului de faţă: a aborda homosexualitatea exclusiv în plan psihologic este o formă gravă de reducţionism, care pune în discuţie probitatea ştiinţifică a acestei abordări. Ni se poate obiecta că nu putem avea pretenţia, de la un post TV comercial, să depăşească un pospai de conţinut ştiinţific emisiunilor ad hoc, mai ales când angajaţii majorităţii posturilor omologe se întrec în gafe de limbă română. Ne-am demite ca pricinaşi de serviciu, niciodată cârcotaşi, dacă n-am replica sec: da' de ce să nu avem pretenţia?

Bun, dar să intrăm în subiect. Chiar de la pa'şopt. Nutrim prejudecata conservatoare că definirea răbdătoare a cadrului serveşte vederii tabloului. Reproducerea sexuată a fost validată de evoluţie în sute de milioane de ani. Sigur că nu e, acum, în biosferă, unica modalitate reproductivă, dar ponderea tuturor celorlalte e quasineglijabilă, iar acest raport de ponderi a fost stabilit, cum spuneam, de evoluţie. De praxă. Unicul criteriu al adevărului, după cum spunea Lenin. Pasul următor ar fi întrebarea dacă există homosexualitate în regnul animal. Răspunsul e categoric pozitiv şi nu e nevoie de mărturia etologului (biologul specializat în studiul comportamentului individual şi social al speciilor zoologice) pentru a stabili acest răspuns, e posibil ca majoritatea cititorilor să fi întâlnit, în propria experienţă, exemple de gen. Importantă este, iarăsi, ponderea fenomenului, de unde condiţia lui. Ponderea e totuşi mai degrabă limitată, ceea ce face să putem califica homosexualitatea animală ca accident comportamental inerent. Cu o contribuţie asupra stabilităţii şi sănătăţii speciei care nu depăşeşte zgomotul de fond, fluctuaţia statistică intrinsecă. Cu o pondere neglijabilă în sistemele de ecuaţii integrodiferenţiale care determină dinamica numerică a speciilor în ecosisteme stabile.

Care e situaţia la specia homo sapiens? Trecem peste din ce în ce mai trista ironie a denumirii. Sexul individual e definit pe mai multe planuri: cel subcelular, respectiv perechile de cromosomi XX şi XY. Planul hormonal, apoi planul anatomo-fiziologic şi, în fine, planul mental. În principiu, determinarea are loc în această ordine. Dar nu mecanic, ci cu o doză de statistic. Cu o mult mai importantă doză de feed-back formativ, de natură etologic-socială. Rezultatul de ansamblu joacă un rol dublu: de măsură a gradului de degenerare a speciei pe de o parte, dar şi de înţelepciune a naturii pe de alta. Homosexualtitatea devine unul din factorii de frânare a freneticei creşteri numerice, care, lăsată liberă, n-ar putea duce specia decât la o catastrofă demografică, frizând, poate, extincţia.

Nimic din toatea astea în falsa dispută exterioară, în care o parte clamează, cu exces de exhibiţionism, recunoaşterea socială, forţând conceptul democraţiei în sens occidental, iar partea opusă clamând cu precădere argumentele unei moralităţi într-o anume măsură revolute. Cu efect contrar, deci stimulativ pentru ponderea homosexualităţii.

Nimic mai contraproductiv decât reducţionismul şi chiar decât schematizarea excesivă în materie. Chiar clasificarea homosexualiăţii în înnăscută, sau intrinsecă, prin accident genetic, alături de fenomene înrudite, cum ar fi transsexualitatea sau hermafroditismul anatomic, pe de o parte şi cea dobândită pe de altă parte, se cere considerată cu maximum de prudenţă ştiinţifică. Nu vom cita cifre, deoarece există o diversitate naturală de aprecieri chiar în rândurile disciplinelor biologice adresabile, neurofiziologia şi etologia în prim plan. Ne vom limita la evaluarea de bun simţ că, în măsura în care această dihotomie are sens, procentul dobândit e sensibil mai mare. Principalul motiv e complexitatea naturii umane ca specie biologică, de unde viteza relativ lentă de maturizare, pe diferite planuri, a puiului uman. Pe plan sexual, dacă determinarea anatomică e, în mare, constatabilă de la naştere, sexualizarea are loc, prin programe hormonale, interacţionând independent cu programe educaţionale, în perioada numită teen age, sau în româna clasică, adolescenţă. Aici se încurcă, de cele mai multe ori, lucrurile. Nu vom extinde scurta noastră privire la analiza exhaustivă a factorilor social-educaţionali care stimulează iniţierea şi formarea unui comportament homosexual sau/şi bisexual, cadrul antepropus al articolului nu ne permite, dar mai ales nu ne permite competenţa strict limitată. Ne vom mărgini doar la unul dintre cei mai importanţi astfel de factori, anume puterea exemplului, din motive lesne de înţeles: deoarece socotim extrem de nocivă pretenţia comunităţilor gay de a accede la statusul şi statutul legal care sa permită cuplurilor gay sau lesbi să adopte copii. Căci probabilitatea ca un copil născut "normal", în sensul definirii sexului în raport cu funcţia sa naturală reproductivă, odată adoptat de un cuplu gay sau lesbi să devină, la rândul lui, homosexual, este periculos de ridicată. Dacă izolăm numai acest factor, legalizarea adopţiei de copii, contribuţia acestui factor la proliferarea homosexualităţii, la creşterea procentului statistic al acesteia, la apropierea de nivelul critic din punct de vedere biologic, este limpede inacceptabilă. Iar acceptarea legalizării adopţiei în numele democraţiei – o probă de iresponsabilitate socială patentă. Nu avem de gând să ducem logica nici cu un pas mai departe, pentru a observa că acceptabilitatea e o idee dragă stângii, pentru a evita o altă digresiune. Poate va veni şi vremeaa discutării centrate a spectrului politic ca subiect.

Alt subiect clamat cu ocazia manifestărilor publice ale "comunităţilor" homosexuale (ghilimelele au rolul lor, nu insistăm) este dreptul la căsătorie, a cărui arie de recunoaştere legală e, vai, în continuă creştere. Mult mai gravă şi mai semnificativă ni se pare recunoaşterea legală a acestui drept într-o ţară catolică, dar de către un guvern socialist, decât într-o ţară cu oricare altă structură spirituală. Contraargumentul opozanţilor este de natură tradiţională, legat de conceptul fundamental de familie, ca celulă socială fundamentală. Nu vom lăsa nici aceste contraargumente să treacă libere fără un filtru critic. Vom privi, prin urmare, cu doza inerentă de rezervă sceptică a perspectivei lucide, contraargumente emoţionale  ca "ofensa adusă ideii de familie". Considerând că însuşi conceptul de familie a evoluat, că se află în prezent într-o fază ineluctabil tranzitorie, sub presiunea accelerării vieţii dincolo de ritmul natural al fiinţei umane. Dar vom păstra esenţialul, anume că familia, ca celulă socială fundamentală, a fost istoriceşte forma adaptată ritmului natural de dezvoltare-maturizare a animalului uman. Iar clanul, tribul şi celelalte structuri sociale primitive n-au fost decât extinderea, tot naturală, a structurilor sociale decelate abia acum cu precizie crescândă de etologie în rândul regnului zoologic, de la insecte la primate, pe scara evolutivă. Unde şi când a apărut dezechilibrul? Iarăşi un subiect separabil, asupra căruia nu vom insista, limitându-ne la imaginea furnizată de bunul simţ: primatul mental/social al familiei a durat exact atâta timp cât accelerarea vieţii n-a depăşit măsura raportului temporal între maturizare şi speranţa de viaţă la individul uman. În lumea prezentului, această măsură e, în cel mai bun caz, pe punctul de a fi atinsă şi chiar depăşită punctual. Nimic mai firesc decât să apară, ca un demonus ex machina, dacă ne-am putea permite un atare joc de cuvinte, cerinţa socială a homosexualilor ca unul din factorii dizolvanţi ai barajelor pe care inerţia socială şi psihologică le pune încă în faţa accelerării vieţii, dincolo de suportabilitatea fiinţei umane. Dar, eventuala înţelegere e una, acceptabilitatea e alta. Iar în măsura în care nu acceptăm, o facem în numele a ce? Simplu. În numele stabilităţii dimensiunii sociale a speciei.

Familia, în sensul ei tradiţional, nu şi-a epuizat, îndrăznim a crede, întregul potenţial de stabilitate, nu a devenit încă o structură revolută, ergo – bagatelizarea ei prin extinderea la cupluri homosexuale rămâne un factor negativ. Dimpotrivă, credem că familia, ca noţiune, e datoare să-şi găsească resurse intrinseci de adaptare la realitate, e datoare să supravieţuiască cumva, deoarece funcţia ei stabilizantă mai are destulă vreme un rol de jucat. Iar extinderea familiei la cupluri homosexuale nu credem că e una din aceste presupuse forme de adaptare firească.

Ce şanse credem să aibă acest argument exclusiv al bunului simţ, lipsit de armătura sociologică şi psihologică, deci de însăşi baza ştiinţifică pe care am clamato ab initio, în faţa nu a argumentului zgomotos al exhibiţionismului gay, ci în faţa dozei obiective a acestuia, legată de inserţia juridic-economică a familiei? Subiectiv, ne e teamă că prea puţine, iar perspectiva pe care ne propunem a o schiţa aici e o simplă datorie de conştiinţă. Va răspunde, însă, cu aplomb, argumentelor gay asupra drepturilor naturale ale cuplurilor de gen în ce priveşte problemele de reglementare juridică a proprietăţii, comune sau/şi individuale, că soluţia părţii obiective a problemei lor nu constă în facilitatea extinderii unei instituţii fundamentale, care este căsătoria, ca bază moral-juridică a familiei, ci în contrucţii juridice ad hoc. Asupra acceptării cărora nu vedem cine ar mai putea avea obiecţii, în limitele aceluiaşi bun simţ. Care să fie aceste construcţii juridice ad hoc, asta nu mai e problema noastră. E foarte improbabil să nu existe destui jurişti homosexuali de ambe sexe, ca resursă de soluţionare. Important ni se pare ca societatea în ansamblu să opună o fermitate sănătoasă, fără a friza câtuşi de puţin intoleranţa, la instituirea de structuri juridice pe care le socotim contraproductive, mai ales pe termen lung. Prin consecinţele lor nefaste asupra mentalului social. Popular spus, prin punerea, odată mai mult, a căruţei înaintea cailor.

Am atins, în treacăt, aspectul dincolo de banalul histrionic, pur exhibiţionist, al manifestărilor publice gay. Tocmai acest aspect exhibiţionist este perceput ca profund ofensiv de către majoritate. N-am definit majoritatea printr-un adjectiv deoarece credem că e unul din punctele delicate ale întregului demers, care cere discernământ suplimentar. Dacă am zice majoritate heterosexuală, am risca o relativizare pe care tocmai o refuzăm, în numele ierarhiei legilor naturii. O echivalare a alternativelor. Dacă am spune majoritate normală, nu numai că am ofensa gratis, deci contraproductiv, pe suporterii corectitudinii politice, dar mai ales am pierde prilejul de a admite că însăşi normalitatea suportă o anume relativizare. Prilej care vorbeşte pentru gradul nostru de obiectivitate. Dar să revenim la reacţia publică faţă de exibiţionism. Acesta, dincolo chiar de comportamentul tipic gay, determină prin sine însuşi o reacţie bazală de respingere din partea zonei sănătoase a publicului. Exibiţionismul, fără a depăşi limitele largi ale condiţiei umane, nu e în firea omului dotat doar cu bun simţ. Voi da doar exemplul unui ţăran, care reacţiona, cu ani în urmă, la entuziasmul uneia dintre nepoatele sale faţă de personajul Michael Jackson: nu înţeleg, spunea bătrânul, cum poate să-i placă cuiva un individ care nu s-a hotărât dacă vrea să fie bărbat sau femeie, nici dacă este alb sau negru. Nu-i înţeleg muzica, dar l-aş fi stimat dacă ar fi rămas bărbat negru. 

Dar, să ceri unei comunităţi a cărei natură sexuală, indiferent dacă înnăscută sau dobândită, se manifestă prin excelenţă exhibiţionist, până la agresivitate, să fie rezonabilă şi să-şi limiteze lupta pentru drepturi la bunul simţ, ar fi mai absurd decât este absurdă însăşi politica gay. Căci nu ne ferim s-o spunem, din perspectiva noastră, să zicem 17% ştiinţifică şi 83% de banal bun simţ, cifrele sunt, desigur, mai mult sau mai puţin retorice, considerăm politica publică pro gay nu numai undeva între asocial şi antisocial, dar marcată şi de doza inerentă de absurditate, tocmai din acest motiv. Cel puţin aşa cum se manifestă ea în prezent.

Am încheia cu o butadă, dacă n-am şti că avem să revenim, pentru echilibrarea analizei, la unul din punctele anterior atinse, pentru final: e cunoscută diferenţa între pesimist şi optimist. Primul spune şi crede că nu se poate mai rău, pe când al doilea spune şi crede că ba da, se poate. Optimist incurabil, eu, abandonând pentru prima dată, pe teritoriul textului de faţă, formularea pluralului academic, cred irepresibil şi ireversibil că va apărea un curent rezonabil în lumea gay, care să renunţe la exhibiţionism, la proliferare artefactică, la agresivitate interfacială, pentru a-şi clădi un spaţiu instituţional echilibrat, pe măsura inerentei condiţii naturale. Independent de specularea conjuncturală a marotei corectitudinii politice, adevăratul virus social. Sună utopic? Doar în aparenţă.

De ce cred asta? Tocmai, şi acum revin la unul din primele considerente cauzale, deoarece ambiguitatea definirii comportamentului sexual are o componentă intrinsecă. Stratul hormonal nu e determinat, cum observam în treacăt, mecanic şi univoc de baza cromozomială. În fiecare individualitate se stabileşte un echilibru delicat, mai mult sau mai puţin metastabil, între feminitate şi masculinitate, cu consecinţe fireşti până la nivel mental. Celebrul regizor suedez Ingmar Bergman atrăgea atenţia că personajele sale feminine şi chiar preferinţa pentru câteva actriţe arhetipale, sunt purtătorii de mesaj estetic ai componentei sale feminine. Iar acest destul de larg spaţiu definit de conjugarea hormonal-psihologică e departe de a fi specific speciei umane. Exact asupra acestor aspecte îmi atrăgea atenţia, în timpul elaborării articolului, un distins neurofiziolog de elită.

Aşa că discernământul nostru, al tuturor, hetero sau homosexuali, se cere stimulat la maximum pentru a opera raţional în largul şi înturlucatul câmp dintre ineluctabil şi pervers.

Şi cum un banc îl cere pe al doilea, să încheiem într-o notă de humor: La radio Yerevan: un ascultător ne întryabă dacă yestye adyevărat că Fyodor Mihailovici Dostoyevski a fost homosexual. Răspundyem: da, dar nu pentru asta îl iubim.

O scăpare a lui Vianu
[consideraţii în marginea traducerii unui titlu din Goethe]

de Daniel Stuparu

"Poezie şi adevăr" este o carte cu caracter autobiografic, acest lucru se ştie. Goethe a încercat să redea în ea etapele cele mai însemnate ale unei formări culturale într-o epocă nelipsită de evenimente: iluminismul, romantismul, revoluţia franceză, războaiele napoleoniene - pe toate acestea Goethe le-a trăit pe propria-i piele şi le-a văzut cu proprii săi ochi. Revenind la carte, mai exact la titlul acesteia, întotdeauna m-am întrebat: oare de ce şi-a intitulat Goethe propria autobiografie „Poezie şi adevăr“?

E limpede că orice autor alege titlul unei cărţi în funcţie de greutatea semantică pe care o conferă acesta textului propriu-zis, cu alte cuvinte titlul sintetizează într-un fel conţinutul, sau trasează măcar intenţia autorului cu privire la carte în ansamblu. La o primă vedere am putea spune că sintagma trimite aşadar la preocupările diverse ale geniului din Weimar. E un lucru notoriu faptul că pe Goethe nu l-a preocupat doar literatura, ci şi ştiinţa, contribuţiile sale în materie de osteologie cel puţin fiind deloc lipsite de însemnătate. Şi totuşi, aici e vorba de o lucrare cu caracter autobiografic. Să nu divagăm aşadar, pentru că, pendulând între Opera aperta şi I limiti dell’interpretazione, pentru a-l parafraza pe Eco, chiar dacă interpretarea de mai sus are acoperire în raport cu opera goetheană, ea nu se justifică în context.

În marginea unor asemenea frământări lăuntrice, daimonul de care vorbea cândva Divinul Poimandres s-a îndurat de nemângâierea mea şi mi-a sugerat să iau în mână originalul. I-am urmat aşadar sfatul şi ajungând la textul german, lucrurile au devenit dacă nu imediat, măcar după o scurtă reflecţie, clare. Pentru că textul original se intitulează: Aus meinem Leben. Dichtung und Wahrheit. „Aus meinem Leben“ înseamnă indubitabil „din viaţa mea“, precum în „crâmpeie din viaţa mea“, iar „Wahrheit“ nu prespune nici un fel de echivoc, se traduce prin „adevăr“. Singurul termen discutabil în această sintagmă este „Dichtung“. Înainte însă de a sări la concluzii, să vedem ce poate însemna acesta şi cum ar putea fi tradus.

În primul rând trebuie spus că traducerea lui Vianu din 1955 (alta nu îmi este cunoscută până la această oră) nu este greşită, cel puţin în principiu. „Dichtung“ se poate traduce şi prin „poezie“. Dacă recurgem însă la instrumentarul etimologic, descoperim lucruri cel puţin la fel de interesante. Verbul „dichten“ înseamă propriu-zis „a plăsmui, a crea, a născoci“. „Dichtung“ se referă în acest sens la orice creaţie literară sau operă de ficţiune în general şi la poezie doar în particular. „Dichter“ este în Germania orice scriitor, orice creator de literatură, iar „Dichterlesung“ se numeşte acea sindrofie literară în cadrul căreia un autor – prozator sau poet – citeşte câte ceva din opera proprie.

Acestea fiind zise, putem concluziona că „Dichtung“ ar trebui tradus prin „ficţiune“, „născocire“, „fabulaţie“ sau „plăsmuire“. Acum, sigur că se poate exprima rezerva că şi vocabula „poezie“ din limba română vine din grecescul „poesis“, care subîntinde întreaga gamă semantică amintită anterior, deci la limită traducerea lui „Dichtung“ prin „poezie“ ar fi totuşi corectă. Problema este însă că termenul „poezie“ - pe vremea lui Vianu deja - nu mai comporta, poate cel mult într-un cerc filozofic nicasian, semnificaţia acelui „poesis“ de care vorbeau Platon sau Aristotel. E o observaţie de bun simţ să admitem că atunci când aducem vorba de poezie, ne referim îndeobşte la literatură ca formă de artă şi în speţă la genul liric. În aceste condiţii, găsim traducerea lui „Dichtung“ prin „poezie“ mai degrabă neinspirată, sugerând în locul acesteia oricare din variantele mai sus amintite, mult mai apropiate de original, ca putere de sugestie în acest context.

Pus sub tutela unui asemenea titlu – „Din viaţa mea“: „Ficţiune şi adevăr“, „Plăsmuire şi realitate“ sau „Născocit şi veridic“, pentru a da doar câteva exemple –, textul lui Goethe ne apare dintr-o dată într-o nouă lumină. Şi ni se pare a înţelege mai bine astfel ce voia să spună Goethe de fapt prin titlu, cât şi prin cartea însăşi, pentru că în definitiv despre asta e vorba, despre ce este adevăr şi ce ficţiune într-o biografie prea încărcată de evenimente interioare, dar şi exterioare, pentru a nu fi expusă interpetărilor şi mistificărilor de tot soiul.

Lumile reale, lumile virtuale

The Time of the Machine

de Diana Todea

Literatura SF este la ora actuală una dintre cele mai tentante căi de a trece dincolo de obstacolele ştiinţei. Ficţiunea pătrunde într-o nouă dimensiune, prin mijloacele raţionale, producând o artă cu totul distinctă de "vechea literatură". Deschisă la nou şi la realităţile ştiinţifice, literatura SF este cea mai bună protagonistă a gândirii abstracte.

Ce mă determină să intru pe acest teren? De când am descoperit potenţialul acestei literaturi şi a modului de a scrie sf-ist, mi-am dat seama că filosofia şi metafizica sunt două instrumente potrivite pentru a gândi în maniera ştiinţifico-fantastică. Pornind de la Eminescu, care a lăsat în urmă câteva proze metafizice, cu tentă SF, şi ajungând la literatura de azi, remarc că sunt din ce în ce mai mulţi scriitori români care se joacă cu acest domeniu. Nu este uşor să te remarci printre tot felul de proze şi creaţii SF, dar potenţialul oferit este uriaş-pot intra la fel de bine şi în metafizică şi în filosofie, ştiinţă, etc., fără să spun că am părăsit nava literaturii.

Ce mă atrage la o astfel de literatură? Mai mult decât orice ea lucrează cu mintea. Prea puţin cu sentimentele, ca poezia sau unele romane lirice, prea puţin cu inima. Este o literatură abstractă, aşa cum a format-o Jules Verne şi cum a definit-o Asimov prin cărţile sale. Planul literar se întâlneşte cu cel ştiinţific, unde putem discuta chiar şi elemente de cibernetică şi robotică, fără ca nimeni să se plictisească, tocmai pentru că este domeniul de referinţă pentru acest tip de literatură. Eu îmi imaginez un joc cu roboţi sau o lume virtuală construită în aşa fel încât totul pare colorat şi fantastic. Orice element poate dispărea la un moment dat, orice plan poate fi dejucat, aidoma unei piese de teatru, într-un stil burlesc ca un show cu clovni. Elementul surpriză este cel care mă atrage cel mai mult, având magia unei poveşti şi seriozitatea unui joc de şah. Efectul este un carusel de imagini şi date, care formează una dintre cele mai frumoase literaturi.

Nu exagerez când spun acum că literatura SF va lua proporţii uriaşe, pentru că deja se observă că din ce în ce mai mulţi scriitori atacă acest teren. E ca şi cum te-ai juca cu un calculator în secolul XXI, ai programa un computer sau ai concepe un joc virtual-THIS IS THE TIME OF THE MACHINE!  Nu mă pot da la o parte din faţa cibernetizării, nu pot spune „nu” noii tehnologii, nu pot închide ochii când de fapt lumea evoluează şi schimbă totul, inclusiv sensul de iubire. În ciuda unor ochi lipsiţi de simţ critic, remarc că literatura SF este un teren fertil în care gândirea literară poate evolua fără cea mai mică problemă. Prin cosmos şi prin alte lumi, literatura SF va deveni o realitate virtuală.

Horia Nica

de Axel Lenn

Furculiţe, linguri, linguriţe, polonice, din diverse materiale, de la argint, nichel, alpacca, până la inox şi aluminiu, de diverse stiluri, din diverse epoci şi orizonturi - oare ce ai putea face cu o mulţime de astfel de obiecte? La o primă gândire, o colecţie personală taman bună de umplut sertarele unui bufet. La o a doua gândire, destul de puţin probabilă, o expoziţie de tacâmuri. O scânteie de inspiraţie, posibil un banal accident într-o joacă frecvent copilărească în urma căreia o furculiţă se contorsionează, i-a deschis lui Horia Nica un orizont diferit. Aşa se face că, după şase secole de existenţă şi menire în binecunoscuta funcţie culinară, furculiţa a devenit un obiect de artă. Au urmat şi alte obiecte similare, era păcat ca o lingură, de exemplu, să rămână o simplă lingură. Şi uite că, după câţiva ani de muncă, dintr-un morman de furculiţe, linguri, linguriţe Horia Nica răspunde întrebării de mai sus prin multe expoziţii de artă în sensul cel mai complet cu putinţă, recte acela de schimbare (reconfigurare) a lumii din jurul nostru. Îi puteţi vedea strădaniile la urmatoarele adrese: nicahoria.tripod.com ഗi horia.webs.com.

Horia Nica s-a născut în 1980, la Cisnădie. Actualmente locuişte la Râmnicu-Vâlcea. Pasiunea pentru remodelarea tacâmurilor în obiecte de artă a descoperit-o întâmplător, ca o revelaţie, acum un an. De atunci, a realizat câteva sute de lucrări, prezentate cu ocazia mai multor expoziţii:
- Expoziţie Platza Mall, Râmnicu-Vâlcea (martie 2007)
- Expoziţie Galeria Constantin Iliescu, Râmnicu-Vâlcea (martie-aprilie 2007)
- Expoziţie la Episcopia Râmnicului (aprilie 2007)
- Expoziţie la Scoala Nr.4 din Râmnicu-Vâlcea (mai 2007)
- Expoziţie Constantin Brâncoveanu (iunie 2007)
- Expoziţie Romexpo (decembrie 2007)
- Expoziţie Casa de Cultură Traian Demetrescu, Galeria Vollard Craiova (aprilie-mai 2008)
- Expoziţie Grădina ZOO Bucureşti (mai 2008)

Despre cum mi-am incendiat eu cărţile

de Mareş Lucian

Mai demult îmi plăcea şi mie să mă refugiez în lectură, să caut răspunsuri sau să creez lumi în mintea mea. Încercam să fug de ce era în jurul meu, ascunzându-mă în miile de utopii pe care oricine era dispus să mi le vândă, să mi le ofere pe tavă şi, mai ales, să mi le bage pe gât. Totul pentru a mă salva, pentru a mă proteja. Probabil, dacă urmam această cale, aş fi fost mai fericit.

Mai fericit? Poate. Mai împlinit? Niciodată!

De la o vreme am început să dispreţuiesc lectura. Devenise ceva plictisitor. Monoton. Mi se părea un gest imbecil să citesc despre faptele unor eroi pe care nu i-am cunoscut niciodată sau care nici măcar n-au existat. Mi se părea o prostie să mă hrănesc cu plăsmuirile minţilor unor oameni refulaţi.

În general, scriitorii sunt pervertiţi! Cine scrie sincer, scrie pentru el. Cine scrie pentru ceilalţi e pervers. O face doar pentru a urmări un scop dezonorant, doar pentru a întinde celor nepregătiţi o capcană. De ce aş deveni eu victima unor oameni care nu şi-au găsit împlinirea decât în minciună?

Am ajuns la ideea asta în clipa în care am cunoscut nişte scriitori. Nişte scriitori adevăraţi, nişte oameni cu adevărat talentaţi. I-am privit pe ei şi apoi am privit scrierile lor. În clipa aceea am văzut că pentru a crea ceva frumos trebuie să fii un monstru. Iar dacă nu eşti, trebuie să te tranformi într-unul. Dacă somnul raţiunii naşte monştri, cele mai frumoase lucruri se vor naşte din noroi...

Mi-am incendiat toate cărţile.

Le-am aruncat afară pe geam, am mers jos şi le-am ars pe toate în faţa vecinilor din bloc care s-au adunat în jurul focului şi priveau speriaţi murmurând ceva de neînţeles. Era o noapte întunecoasă, iar umbrele gloatei din jurul meu se prelingeau hidoase pe blocurile din jur. În jocurile limbilor de foc, o mulţime de umbre executau un dans macabru, iar în mijlocul lor stăteam eu, tăcut, nemişcat, privind cu nişte ochi de gheaţă spre fumul gros care se ridica la ceruri. Cumva ştiam că ofranda mea avea să fie primită. Toate acele învăţături, toate acele aventuri, toţi acei eroi cu înţelepciunea sau puterea lor de nimic - au ars. Din fumul lor murdar, din flăcările lor înalte şi între acele umbre, un nou erou trebuia să se nască…

Orice drum iniţiatic este plin de umbre şi demoni. Arzând totul am dat viaţă umbrelor. Demonii erau acolo, mă priveau cu feţele lor hidoase şi imbecile, îmbrăcaţi în pijamalele alea puturoase şi şlapii ăia pe care şi-i târâie prin rahat, murmurau între ei şi cotcodăceau în linişte, şoptindu-şi unii altora cuvinte moarte, încercând să-şi ascundă privirile în întuneric. Erau hidoşi… iar eu simţeam că sunt pregătit pentru a începe...

Bookfest şi Bienala Internaţională de Artă Contemporană Bucureşti

de Diana Todea

Două evenimente importante din punct de vedere cultural s-au desfăşurat în weekend-ul 7-8 iunie 2008 - Bookfest, Salonul Cărţii din Bucureşti, şi manifestările Bienalei Internaţionale de Artă Contemporană, ediţia 2008, Bucureşti. Despre Bookfest pot să spun că a fost organizat la Romexpo, având ca spaţiu două etaje şi o sală de conferinţă, care s-a transformat pentru circa două ore în sală de concerte pentru formaţia Luna Amară. Organizatorii Bookfestului apreciază un număr notabil de edituri şi cărţi prezentate în cadrul acestui eveniment: “Ediţia din acest an înseamnă în cifre 14.000 mp de spaţiu brut, 5.000 mp de standuri, 160 de edituri şi aproximativ 50.000 titluri din care iubitorii de carte îşi pot alege lectura preferată” (sursa: site-ul oficial Bookfest).

Aşa cum afirmă Grigore Arsene, Preşedinte AER: "Bookfest 2008 înseamnă, mai mult ca în ediţiile precedente, spectacol, evenimente, sărbătoare. Am dorit să facem din Bookfest un loc în care publicul amator de lectură să descopere cărţi pentru orice domeniu de interes, orice gust, nivel sau moment, dar şi concerte, filme, happenings care să reprezinte o alternativă demnă de luat în seamă pentru petrecerea timpului liber pe parcursul celor 5 zile." Bookfest 2008 a fost colorat, organizat într-un cadru de târg nemţesc, mâncare în aer liber pentru vizitatori, concerte pentru tineri înăuntru, şi bineînţeles peste tot cărţi şi apariţii editoriale noi.

Concertul Luna Amară a fost un moment picant pentru Bookfest Ediţia 2008. În sala de la Romexpo s-au strâns un număr de tineri, care s-au distrat la muzica celor din trupă. Printre comentarii şi aplauze, Mihnea Blidariu şi cei din trupă au cântat într-o atmosferă plină de glume şi energie. Consumul notelor a fost realizat la unison, cei din sală apreciind vocile şi instrumentaţia celor de la Luna Amară. Fiind în sală printre restul spectatorilor, am remarcat deliciul celor care stăteau pe jos, cu rucsacurile lângă ei, aşteptând neliniştiţi, dar pregătiţi pentru distracţie, piesele celor din trupa clujeană. Multora le-a plăcut coverul după Radiohead, alţii au preferat piesele originale ale trupei, după cum s-a văzut prin manifestaţiile cu păr lung pe lângă scenă. La final toţi au aplaudat, spectacolul fiind energetic. După cum remarca Mihnea Blidariu...”Vă mulţumesc!”, la fiecare piesă aplaudată, devenise un tic în decursul a 60 de minute de cântat pe scena Bookfestului.

All in all, it was fun. Organizatorii Bookfestului au făcut o treabă bună, ieşind din plictiseală prin momente muzicale şi organizarea standurilor de carte într-un stil de târg nordic. Poate că plimbăreţilor din Bookfest, Ediţia 2008 li s-a părut una de ţinut minte.

Duminică la Arenele Romane s-au organizat în aer liber concerte cu muzică experimentală, graffiti pe zidurile caselor din apropiere, pe jos, şi alte manifestaţii ale artei urbane. Stilul underground a dominat aceste manifestări în aer liber, iar muzica experimentală a adăugat un plus de inovaţie atmosferei. Turişti americani, studenţi şi oameni veniţi de peste tot au participat la acest eveniment underground, creând un cadru de festival. Mi-a plăcut să văd cum zidurile albe şi strada s-au umplut în 3 ore cu graffiti şi picturi de toate formele, în acelaşi stil experimental care a dominat evenimentul. Fiind parte din Bienala Internaţională de Artă Contemporană deschisă între 23 mai şi 21 iunie 2008, în Bucureşti, participând şi artişti plastici din mai multe ţări, cântăreţi şi actori. Expoziţiile se ţin lanţ la librăria Cărtureşti şi la Arenele Romane, transformând Bucureştiul într-o lume underground, plină de culoare şi muzică.