~ V. Leac - Prezentare
~ Andrei Voica - Poezia ca un Leac [caricaturi]
~ Petrişor Militaru - Cu umor despre filosofia gropii şi otrăvirea lui Dumnezeu
~ Ormeny Francisc - Vivat Nietzsche!
~ Dosar V. Leac
~ V. Leac - Paznicul
~ V. Leac - spot publicitar în gara Păltiniş
~ V. Leac - Jurnal de călătorie I
~ V. Leac - Jurnal de călătorie II

V. Leac - Prezentare

V. Leac (n. 1973, Năsăud) a debutat publicistic în anul 1999, în revista Arca. Absolvent de Drept. Debut editorial în 2001, cu Apocrifele lui Gengis Khan (2001), volum distins cu Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad. De atunci, a mai publicat trei volume de versuri: Sera cu bozii (2003), Seymour: sonată pentru cornet de hârtie (2005; 2006) şi Dicţionar de vise (2006). A publicat în diverse reviste, printre care: Arca, Tribuna, Vatra, Poesis, Ziua literară. Este membru fondator al grupării literare "Celebrul animal" şi al revistei Ca şi cum. În mai 2008, a susţinut la New York mai multe lecturi, alături de câţiva dintre cei mai importanţi poeţi contemporani.

[desen de Andrei Voica]

[desen de Andrei Voica]

Cu umor despre filosofia gropii şi otrăvirea lui Dumnezeu

de Petrişor Militaru

Discursul epic al lui Vasile Leac se deschide, amuzant şi iniţiatic, cu un titlu ce trimite un păzitor al pragului, al trecerii de la viaţă la moarte, de la realitate la ficţiune. Stilul este direct, iar naraţiunea, la persoana I singular, începe cu o confesiune despre filosofia gropii, despre cum sufletul îşi află groapa lui şi, mai ales, despre cum se coboară trupul în căutarea sufletului. pierdut.
Paznicul lui Vasile Leac este un fel de demiurg care stăpâneşte cu forţa sa retorică universul gropii, al morţii în sensul cel mai concret al cuvântului. Este mândru că are  familie şi un serviciu pe care îl consideră important ca orice bărbat care ajuns la o anumită  vârstă simte nevoia să se ia şi în serios (probabil că în subconştient simte el că nu prea îl ia nimeni în serios, aşa că trebuie să găsească un mod de a compensa situaţia!). Însă, cel mai important este că omul nostru e din categoria celor "care se descurcă" atunci când picioarele mortului sunt mai lungi decât îşi făcuseră meseriaşii planul. Iarna e anotimpul cel mai dificil, e anotimpul târnăcopului. De multe ori gropile se moştenesc din tată în fiu. Sau de alte ori câte unul vine şi îşi ia nevasta cu el şi face un dans. Alteori, omul nostru e nevoit, din motive de serviciu, să-şi primească cumnatu' cu curul unei "locatare", ca sa zic aşa, în braţe, fiindcă trebuia să o mute dintr-un loc într-altul. I se lipise ăsteia pielea de oase şi cumnatu' a luat-o la fugă neavând iniţierea în astfel de lucruri.
Dar, partea cea mai originală şi în care umorul negru este valorificat din plin, este aceea în care apare personajul cel mai spumos din povestire: câinele paznicului de la cimitir. Nu ştiu dacă este un semn de credinţă, dar paznicul îşi botează câinele Dumnezeu: "Era tovarăşul meu. Cîinele ăsta m-a făcut om, cum să spun? M-a umanizat. Avea ceva de şmecher în el. Şi avea şi bunătate de aia glumeaţă. Odată m-am scăpat soţiei şi i-am zis: să iei nişte biscuiţi vărsaţi pentru Dumnezeu". Regăsim îl relaţia omului cu câinele partea lui cea mai spirituală. Dialogul dintre om şi câine a avut mereu ceva arhetipal, dar de această dată am descoperit în discursul lui Leac o nuanţă pe care cred ca nu am mai întâlnit-o pe undeva: "Cuţu, cuţu, Dumnezeu, ţi-e foame?", îi spune omul nostru tovarăşului său. Întrebarea are ceva patetic, funny, ludic şi grotesc - aşa este şi proza lui Vasile Leac. Iată că omul învaţă să creadă în câine. În spiritul literaturii lui Leac, daţi-mi voie să mă întreb: oare câinele crede în om? Se pare că da. E o fuziune profundă la nivel psihic, un fel de transcendent care latră la lună. În acest context e previzibil faptul că episcopul a venit şi el să îl caute pe Dumnezeu, dar numai paznicul ştia unde este.

Ca orice căţel, Dumnezeu face tot felul de prostii, culminând cu faptul că o loveşte pe o fetiţă care-şi frânge o mână, apoi o ia salvarea şi reuşeşte să se şi răstoarne cu fetiţă cu tot. De aici e clar că Dumnezeu va fi găsit drept ţap ispăşitor şi otrăvit. Trecând peste ochiul galben al lui Dumnezeu care pare a fi o trimitere la teoria conspiraţiei, textul debordează de prospeţime şi non-convenţional. Leac e un fel de Kafka dacă ne gândim că alege un personaj de la marginea societăţii, un oarecare, mixat cu demitizantul genial care este Thomas Mann din volumul Înşelata şi cu puţină lipsă de respect faţă de Dumnezeu de tip Nietzsche, la care se adaugă simţul cotidianului expresiv în genul lui Tudor Octavian.
Pe de altă parte, trebuie să recunosc că după ce citeşti textul lui Leac îţi aminteşti cât de important este să ai o groapă pusă bine, deoparte. În plus, dacă v-au plăcut Strigoii de Mihai Eminescu, Thriller de Michael Jackson, Corpse Bride de Tim Burton, Adams Family de Charles Addams etc. şi ascultaţi cu detaşare rock gothic cred că lectura prozei lui Vasile Leac vă poate îmbogăţi latura plutonică a existenţei.

Vivat Nietzsche!

de Ormeny Francisc

Vivat Nietzsche! God is Dead! Azi, Eu, Cel mai Urât om de pe pământ  l-am ucis pe Dumnezeu. sau cum zice Mister Groparul, "chiar acum, îl îngrop pe Dumnezeu (astupă groapa). Am ţinut mult la cîinele ăsta".
Se zice că un bărbat devine bărbat adevărat numai după ce devine cinic, până atunci e un adolescent bubos drogat cu deşeuri mediatice, ras cu un Gilette cu lamă dublă pe sub creier până ajunge să se comporte ca un Kenveloid trendy. Dar CINISMUL e cel care te face bărbat în toată firea; care te face să fii cea ce eşti cu adevărat. Unicul care te poate face invulnerabil şi crud şi acru ca merele pădureţe. Să le stai în gât şi să nu te poată înghiţi şi nici voma. asta e idea acestui text barbar, a acestui pamflet satanic crepusculo-balcanic.
Şi, cel mai frumos aspect legat de cinismul construit pe post de scut-antisocial, e că îţi acutitează sensibilitatea la cinismul altora şi numai pe ăia pe care-i simţi mai cinici decât tine îi vei mai putea iubi. Cinicul nu poate iubi decât un alt cinic. e un cerc vicios restrâns, urgisit de societate, dar care îl (re)compensează pe cel intrat de plăcere în el (căci altfel nici nu se poate intra în el; aici grandomania costă scump de tot - odată ce ţi-o iei peste bot de la un cinic cu care ai încercat să flirtezi în mod nesincer şi numai pentru interese, devii creştin fanatic GARANTAT!... asta e ultima portiţă de scăparea care-ţi mai rămâne) prin sinceritatea cu care membri se admiră între ei, prin pasiunea plină de dorinţă (jinduire) infuzată cu acel "sfânt fior" de sweet touch of evil cu care un cinic laudă opera şi modul de gândire a altui cinic ca şi el. Un cinic pentru un alt cinic e o oglindă totală. Cinicul pentru un alt cinic nu e doar o oglindă me(n)ta(l)-fizică în care se poate recunoaşte şi admira pe sine cu vanitate în tăcere complice cu alter-ego-ul; cinicul pentru alt cinic e o oglindă totală în sensul că dialogul ce se stabileşte între cei doi e o oglindă acustică în sine, şi are avantajul că funcţionează în mod neîntrerupt: subiectul nu e dependent de o anumită poziţie în spaţiu (ca în cazul oglinzii argintate), el îţi poate auzi oricînd vocea sa ori pe a altora, poate trimite şi primi sunete din orice poziţie şi chiar prin pereţi sau de la distanţe kilometrice cu ajutorul tehnologiilor.
Vocea ei (a Satanei cinice) activează în Tine o oglindă acustică ce reverberează suficient de puternic pentru a-ţi permite să Te proiectezi în situaţia ei şi să vezi totul prin ochii ei.
Atunci cînd Te vei vedea în reflexia din globul ocular al altora vorbind şi prezentînd ideile prietenului tău cinic, valsînd pe efluviile lui otrăvite (eu de exemplu povestindu-i la o bere, unui prieten subiectul acestei povestiri), Tu de fapt nu te vei vedea pe Tine acolo, ci vei vedea o reflecţie acustică a ei: sunetele emise de ea îţi intră în ureche şi apoi îţi ies pe gură. Această oglindă acustică refractează sunetele vocii ei construindu-ţi Ţie prezenţa subiectivă în context (şi reverberînd apoi pînă la "spectatori").
Mai e nevoie să spun că băiatul care a scris bucăţica asta de proză e oglinda mea acustică (şi eu a lui), că îl admir ca de la cinic la cinic şi că am să-l citez des de tot la bere cu prietenii să rîdă şi ei şi să se simtă bine, după buna vorbă a lui Karel a lui Peca "Sharing is what makes us human". Să rîdem toţi împreună, cu poftă, ca Dracul jos la el în văgăuna-i retrasă ca o scorbură veche de copac. Şi cine s-o uita jos, pe sub masă, în loc de pantofi să ne vadă copite de ţap. ca bine-om mai chefui!!! Ca vikingii în ciuda creştinilor, povestind de acest tînăr senzaţional scriitor şi de al său paznic trăznit.
Povestirea asta bagă un cinism diabiolic în tine, de care te îndrăgosteşti pe loc şi de care eşti în egală măsură tentat a-l pune în practică. dacă nu să umblii cu morţii cum face el, măcar să sperii nişte suflete pioase povestindu-le ce se petrece în "nuvela" asta (aşa că aşa te distrezi şi tu)... O asemenea povestire îţi dă demnitate, te face să prizi curaj cînd îţi vine să scuipi oamenii pe stradă ori să fluieri cu flegme în biserică.
Cu alte cuvinte, această bucată de proză pe care încerc să o comentez aici e Dată Dracului. SENZAŢIONAL!!! Are ceva din "In The Vault" a lui H.P. Lovecraft. În povestirea lui Lovecraft, groparul rămîne blocat într-o noapte într-un cavou, clădeşte sicriele unul peste altul pentru a ajunge sus la trapa de aerisire şi a o deschide; un sicriu se rupe; intră cu călcîiele printre oasele de acolo şi lespezile putrezite, fărîmate sub greutatea lui. A doua zi, doctoral, după cum se pare, concluzionează că scheletul i-a ros călcîiele şi fluierele picioarelor cînd intrase cu picioarele direct în gura lui. reflex post-mortem, fizica nefastă a mandibulei activate de mişcarea călcîiului personajului în gura scheletului sau Satan pus pe şotii??? Numai că Lovecraft şi-a scris povestirile ca să sperie mai mult copiii, pe cînd tipul de care vorbim e atît de cinic în grotescul lui încît sperie adulţii ce încă nu s-au trezit la realitate. Măcar le arată lumea şi ţara în care trăiesc (context în care "O sută saptezeci şi cinci de minute la Mizil  a lui Geo Bogza e înghiţit), spunîndu-le ca da! Nu s-au înşelat, au văzut bine - "This Is Who We Are" (Lance Henriksen - Millennium). Noi, românii balcanici, în al nostru ortodoxism balcanic, pre- şi totodată post-comunist (adică interminabil comunist ha! ha! ha!), în al nostru ortodoxism jegos şi ţigănesc asemenea coroanelor de la înmormîntări stropite cu agheazmă lipicioasă, mînjite cu colivă şi acoperite cu rahat de muscă pe locul unde s-au lăfăit insectele. noi cam aşa arătăm. din păcate!
Vorbind de "O sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil", trebuie spus că elementele de antropologie conţinute în povestire sunt indiscutabile:
"(.) am început să plătesc nişte ţigănci, care vindeau flori la poarta cimitirului. Una dădea în cărţi. Astea nu vroiau să se fută cu mine înainte de a-mi ghici. Futaiu era pe gratis, dar trebuia să plătesc ghicitul."

Revenind la Nietzsche. În "Dincolo de bine şi de Rău" (Humanitas, Bucureşti, 1991, traducerea din germană de Francisc Grünberg), la pagina 43, vorbeşte de trei perioade ale moralităţii în istoria omenirii. După Nietzsche, există o perioadă preistorică a umanităţii în care "valoarea sau non-valoarea unei acţiuni se deducea din consecinţele sale: actul în sine era la fel de puţin luat în consideraţie ca şi originea sa, lucrurile petrecîndu-se aproximativ la fel ca în China (.) unde o distincţie sau o dezonoare a copilului se răsfrînge asupra părinţilor, puterea retroactivă a succesului sau a insuccesului fiind aceea care-i îndrumă pe oameni să considere o acţiune drept bună sau rea. Să denumim această perioadă drept epoca premorală a umanităţii: pe atunci imperativul cunoaşte-te pe tine însuţi era încă necunscut (...) [apoi] în decursul zecilor de milenii, în numeroase regiuni ale globului s-a ajuns pas cu pas la a nu mai atribui vreo valoare consecinţelor acţiunii, ci cauzelor ei [aici intrăm în perioada morală a umanităţii îin care consecinţele sunt înlocuite cu originea - prin ea s-a făcut primul pas spre cunoaşterea de sine] originea unei acţiuni, în sensul cel mai strict al cuvîntului, era atribuită unei intenţii. Se cădea de acord asupra faptului că valoarea unei acţiuni rezidă în valoarea intenţiei sale. Intenţia în chip de unică origine şi preistorie a unei acţiuni: sub semnul acestei prejudecăţi s-au rostit laude şi dojeni, s-au pronunţat verdicte". Dar! după părerea lui Nietzsche, omul ajunge să se cunoască cu adevărat pe el însuşi doar într-o a treia perioadă a umanităţii; perioadă pe care filosoful o numeşte perioada extramorală. Această perioadă extramorală, în viziunea lui Nietzsche, se caracterizează printr-o reîntoarcere spre sine a individului, "printr-o nouă aprofundare a omului". Nietzsche spune: "n-am ajuns noi oare în pragul unei perioade care ar putea fi caracterizată, mai întîi negativ, ca extramorală?" [Este exact principiul enunţat de Bakunin în "Dumnezeu şi statul": "orice dezvoltare implică în mod necesar o negare, anume negarea punctului de plecare/iniţia acelei dezvoltări/ Tradus - Omul a avut nevoie de Dumnezeu ca sp-l creeze, dar, a ramîne în mrejele lui în continuare ar însemnă o plafonare pentru om, o complacere înceată şi sigură într-un statut de sclav nu chiar ireversibil, dar tot mai greu reversibil pe măsură ce trece timpul. De aceea Bakunin spune că omul trebuie să-i mulţumească Satanei, care l-a tentat să muşte din pomul cunoaşterii şi să se emancipeze (trezească la realitate), cum i-ar mulţumi un copil  zînei bune pentru visele suave  pe care i le-a inspirat, sau cum poetul ar mulţumi muzei pentru o poezie reuşită. Revenind la ceea ce zicea Nietzsche de aceasta perioadă extramorală: "noi imoraliştii [credem] că valoarea decisivă a unei acţiuni rezidă tocmai în ceea ce are ea neintenţionat, (.) că întreaga ei intenţionalitate, tot ceea ce poate fi văzut, stiut, tot ceea ce poate deveni conştient din ea aparţine încă suprafeţei şi epidermei sale - care, ca orice epidermă, trădează cîte ceva, dar mai mult tăinuieşte. Pe scurt, noi [IMORALIŞTII!] credem că intenţia e doar un semn şi un simptom care necesită întîi o interpretare, un semn încărcat de prea multe semnificaţii pentru a avea una în sine, - ca morala, în sensul pe care îl avea pînă acum, aşadar morala intenţiilor, a fost o prejudecată, o nechibzuială, poate o judecată provizorie (.) în orice caz, un lucru ce va trebui depăşit. Depăşirea moralei, într-un anumit sens chiar autodepăşirea moralei:  acesta ar putea fi numele travaliului îndelungat şi tainic hărăzit celor mai rafinate, celor mai cinstite şi totodată, celor mai răutacioase conştiinţe de azi (.)" (pp 43-44).
Astfel, gestul simpatic al groparului nostru de a lua fundul desprins de cadavru al femeii ce trebuia mutată dintr-un loc al cimitirul într-altul şi de a face glume pe seama anusului ei vizibil încă, e un gest extramoral, de un umor foarte rafinat, dar care umor nu e accesibil retrograzilor:

"Asta era înmormîntată, femeia, într-un loc mai apos. Am luat capacu.... se lipise pielea de oase, o ridic, o punem pe nailon... jumătate din sicriu era în apă, apă limpede şi rece... Fane! Fane! Unde eşti, mă? Era cumnatu-meu, mă căuta de nebun prin cimitir. Aici, aici. Măi, şi cînd mă uit în sicriu, văd o bucată mare, albă, cam cît două pîni rotunde... îi rămăsese la asta curu' în apă, alb şi tare ca săpunu'. Îi iau curu' în mîini - i se vedea gaura - şi ies din groapă cu curu ' în palme. Primire ca la preşedinţi, cu pîine şi sare. Ia, cumnate, nu vrei să fuţi şi tu ceva? Ăsta se apropie, beleşte ochii, mă înjură de mamă şi o ia la fugă. A dat în icter, a devenit vegetarian, pe mine m-a făcut portar. Aşa am ajuns din şef, portar. Cică să nu mai umblu cu morţii."
"NOI IMORALIŞTII" SALUTĂM CU TREI OLE-uri! ACEASTĂ DOVADĂ DE UMOR REVIGORANT!!!!!
La fel de reuşit din punct de vedere umoristic e şi transferul comicului de situaţie de la curul moartei la curul nevestei:
"Nevasta mă ura, dar mă şi iubea, mă iubea... cum să-ţi spun... Apăruse şi ea în ziar. Cînd îi puneam mîna pe cur, parcă-i puneam fierul de călcat. Păcătosule, eşti posedat, nu te apropia".
Materialist diabolic (asemeni lui Poe care spunea că nu crede în existenţa sufletului... de fapt işi bagă pula în el de suflet [No emotion, Your flesh is all I need se aude în versurile  Slayer de pe "Piece by piece"]... chiar mă întrebam... dacă există, unde anume în corp e localizat, în golul din stomac, în cur cînd te doare cănd te caci, în ciroză... sau unde [de suflet vorbesc]?), groparul acestei povestiri se întreabă pe bună dreptate la ce le foloseşte oamenilor să-şi bage hoitul în sicrie care cu siguranţă costă mult mai mult decît ar costa, eventual, cadavrul lor (adică banii pe care i-ar lua pe el dacă l-ar vinde uneii facultăţi de medicină pentru disecţie, pe post de material didactic oferit studenţilor, de exemplu):
"Vezi şi tu, lumea evoluează, îi aduc cu mercedesul la cimitir, limuzine, sicrie capitonate, ţi se rupe inima cînd vezi că le bagă în pămînt."
Faraonii egipteni îşi luau comori şi dacă era nevoie chiar casa cu ei în sicriu, s-o ducă pe lumea cealaltă, dar de atunci pînă azi ar fi trebuit să mai evoluăm şi noi, să ne dăm seama că tot rahatul religios cu Raiul e menit doar să ne liniştescă sufletele îndurerate, fiind, în cel mai bun caz, o consiliere psihologică bine adaptată la context, în nici un caz o promisiune "sotto":
"Lumea zicea: ce chip luminos are! E fericită! Sigur ajunge în rai. Pentru ea nu mai există probleme. A murit în Săptămînă Luminată. Cerurile sînt deschise. Rahaturi din astea. Eu ştiam că n-o să ajungă nicăieri. O s-o mănînce viermii, o să putrezească."

Ca în romanul lui Bulgakov "Maestrul şi Margareta" şi în această povestire avem un "cîine cît un viţtel" (la Bulgakov era un motan imens care bea vodkă) care face năzbîtii (sare la popă şi trimite pe ultimul drum o fetiţă) şi pe care îl cheamă Dumnezeu... Da! Cîinele e Dumnezeu şi, cred că vrea autorul acestei povestiri să sugereze, Dumnezeu e un cîine. Un cîine despre care spune că "n-am putut să-mi dau seama ce culoare are nicioadată" (vorba e metaforică desigur) şi că "De fapt nici un cîine nu are memorie" (adică divinitatea a uitat de mult de noi)
Sa-l urmărim pe Dumnezeu în acţiune:
--- "Pe urmă s-a repezit la straielele preotului ca turbatul. Popa înnebunise. Ţipa şi se învîrtea cu cartea în mînă printre îndoliaţi. Ăştia urlau, popa urla: "Luaţi-l de pe mine! A turbat Dumnezeu!"
---"Dă peste o fetiţă. Fetiţa cade şi-şi rupe o mînă, leşină. Se adună lume. Gălăgie, tărăboi. Toţi voiau să pună mîna pe Dumenzeu şi să-i rupă oasele. Să-l jupoaie. Dar ia-l de unde nu-i. A dispărut ca şi cum ai fi tras apa după el.
Vine salvarea şi ia fetiţa. Şi culmea culmilor, salvarea se răstoarnă pe drum. Fetiţa dă cu capul de-o bară şi moare."
Javra moare otravită şi cu iarbă în gură: "Poate că mîncase de durere pămînt".
Metafora îşi atinge punctul culminant atunci cînd ni se descrie regimul culinar al cîinelui numit Dumnezeu: "Aveam un vecin care lucra la abator. L-am rugat să-mi aducă resturi, carne, oase, ce se nimerea (...) Se împrietenise cu groparii. Îl răsfăţau: turtă dulce, cozonac, colivă, oase de pui, oase de tot felu'". Aceste "oase de tot felu'" constituie o sugestie cît se poate de clară că animalul mănîncă oase de morţi şi, prin transfer, că Dumnezeu e un cîine care ne mănîncă oasele după ce murim. daca nu suntem încuiaţi bine în cavou.

De aia Minulescu zicea unde-i paznicul?
"Rătăcesc de-atâta vreme -
Paznicul mi-a-nchis cavoul
Şi-am rămas de-atunci afară!...
Unde-i paznicul?
Să vină,
Să mă vadă,
Să mă cheme,
Să-mi deschidă iar cavoul
Şi s-adorm din nou în paza lumânărilor de ceară!..."
Unde morţii mă-tii eşti, măi paznicule, măi să vii să mă salvezi de cîinele ăsta care-mi mănîncă osele?! Vino naibii şi mă bagă înapoi în sicriu căci pe Dumnezeu nu mă mai pot baza; de cum am murit. "A dispărut ca şi cum ai fi tras apa după el".

Dosar V. Leac

V. Leac nu este ceea ce pare. Chiar dacă i se spune în mod natural Vasile, el insistă să fie semnat V. Leac.
Poet al prieteniilor halucinante,  V. Leac scrie că visează şi visele lui sunt poezie. Dacă zici V. Leac, zici foarte repede Arad. Şi Arad în sensul acela de Celebrul animal, Dylan Thomas tunător cu oi pe câmp şi scanări poetice ale posibilităţilor de apropiere.
Nu ştiu când aţi văzut ultima dată un poet în sensul vechi al cuvântului, capabil să comunice şi să uluiască fără să vorbească aceeaşi limbă cu publicul dintr-o sală sau să dezbată ore întregi Joyce în română cu un vorbitor de spaniolă şi engleză, fiecare în limba lui. V. Leac nu stă locului. Dar în urma lui poţi să vorbeşti de starea "leac". [Răzvan Ţupa]

V. Leac e cel mai tare personaj din literatura română de după 2000. Şi un scriitor care îmi place tot mai mult. [Claudiu Komartin]

Vasile Leac, nu cred că exagerez, e un Şerban Foarţă pe engleză (...); aşadar: ţineţi minte trei cuvinte: Miller, poezie, tranziţie. Subtil mai trage cu ochiul şi la teoretizare de behaviourism când nu o dă pe şleau scoţându-l la încălzire pe Cortazar.
Vasile Leac e un D.J. de limbă română (...). Referirile la oamenii "generaţiei" ar părea o chestie fabricată (şi este în general întâlnită pe registre de afecţiune la mai toţi milenariştii: Şoitu, Ianuş, Dabija etc) dacă nu ar exista cascada de autentic a momentului tranziţiei româneşti (...)
Avem şi trăim cu senzaţia de Caragiale Revisited prin Ion Stratan cu iz de "Balanţa" şi "Prea târziu" (...). Poezia lui Vasile Leac este una a limbii care are un demaraj puternic încât te propteşte în scaun - şi nu neapărat în sensul Creative Writing-ului, ci în direcţia perceperii şi a interpretărilor, al one man show-lui, al scenei şi al scenetei... [Mihai Vieru]

V. Leac e un autor inteligent şi inventiv, din partea căruia ne putem aştepta la surprize de anvergură. [Andrei Terian]

Leac e un histrion care practică un continuu happening poetic, silind realul trecut în text să suporte contorsionări aproape suprarealiste. Poetul suferă de un exces de imaginaţie; pur şi simplu nu reuşeşte (bine, nici nu se străduieşte cu adevărat) să-şi ţină imaginaţia în corset. Mai mult decât atât, nici nu îl interesează dacă ceea ce rezultă este sau nu poezie. Totul este să comunice o stare, care de regulă este una de exuberanţă stârnită de manifestările cele mai debile ale realului. Nimic nu-l poate surprinde pe Leac, pentru el totul este firesc, normal; asta pentru că nu face greşeala de a căuta, darămite de a mai şi confecţiona explicaţii. (...) Leac aboleşte orice diferenţă vizibilă dintre real şi ficţiune, prin urmare, dintre viaţă şi literatură, dintre lume şi text. (...) Dar, ce, e vreo diferenţă între realitate şi literatură? Leac ne învaţă că nu. Şi înţelept ar fi să-l credem. Căci ambele suferă, nu e aşa?, de melancolie, cauzată reciproc. E naşpa, omule! [Bogdan Creţu]

[un LEAC de singurătate]

Paznicul

de V. Leac

Un cîmp. O masă cu un calculator. În faţa calculatorului un manechin aşezat pe scaun. Fane stă sprijint într-un hîrleţ în faţa unui morman de pămînt

Toţi se uită la mine ca la un animal. Bineînţeles că am familie. Fără serviciile mele acest minunat loc s-ar transforma în haos. Le arăt unde sînt locuri, le vînd ponturi... zonele centrale sînt cele mai scumpe. Se învîrt, acolo sus, bani grei. Acum 15 ani, cînd ne-am mutat în oraş (face un gest cu mîna), eu şi soţia mea, zona asta era liberă. 5 ani mi-am văzut de treabă. Nu-i mare filosofie să sapi o groapă. Cumnatul meu lucra în primărie, aşa că după 5 ani m-au pus şef. Şeful groparilor. Un an de zile, un ziarist a tot dat tîrcoale pe aici. Mai păstrez şi acum ziarul. Am avut un scandal cu preotul pe tema asta. Ce viaţă după? Ce suflet? Ai murit, salut calu'. Ca pisicile, ca cîinii. Am văzut la viaţa mea atîţia morţi. Singurul meu prieten care m-a înţeles a fost Costel. Cînd îmi terminam treaba, treceam pe la el, pe la veceu. Eu primeam întotdeauna cîte ceva. Stăteam şi noi la un pahar de vorbă. I-am zis odată că meseriile noastre sînt foarte asemănătoare, se înrudesc. Tu le vinzi oamenilor hîrtie igienică, eu le vînd locuri de veci. Ţin minte că a venit într-o seară unul la cimitir, tocmai din Bacău: că să i-l dau pe frate-su să-l ducă acasă. Măi, zic, ai autorizaţie? Ai acte speciale de transport? Ai sicriu? Ăsta venise c-o valiză... C-o fi, c-o păţi, că una, că alta. Gata, dai o mie de lei şi ţi-l dau pe frate-tu. S-a făcut. Eu cu un coleg ne apucăm de treabă, îl dezgropăm, cică freate-su a fost actor. Vor să-i facă statuie în Bacău. I-l arăt, zice: el e. Capul şi corpul le împachetez frumos într-un sac de ciment, le pun în valiză Ce facem cu picioarele, că nu mai încap? Colegul ăsta al meu zice: am un bomfaier. Bun, îi tăiem picioarele, le băgăm în două pungi de un leu, pe urmă într-o plasă de rafie, iau banii, i le pun la ăsta în braţe, şi pe aici ţi-e drumul. Cum s-o fi descurcat, asta nu mai ştiu. Costel rîdea de se prăpădea. Băi, termină că nu mai pot, mă doare burta.
Cel mai nasol e iarna. Dai cu tîrnăcopul şi-ţi sare în cap. De nervi pînă la urmă o sapi. La unii le sapi groapa peste ceilalţi: tată, bunic, cum se nimereşte. După 10 ani poţi să-i îngropi peste ceilalţi. Într-o noapte a venit unul beat, cică să-l lăsăm să stea cu soţia. Stai, omule, cît vrei. La un moment dat auzim muzică. Ăsta dansa cu nevastă-sa. Venise cu casetofonul la el. Băi, zic, fără muzică. Dansează cît vrei, dar fără muzică. A dansat ăsta pînă pe la 5 dimineaţa. Acum mă înţelegi, Costele? Te-ai uitat atent la tipu' ăsta care a ieşit? Mă întreb ce-o fi avînd în diplomat? Hîrţoge şi mîncare, ăştia-s scîrţari, nu dau nimic, nici la cimintir nu dau, nici la budă. Ăştia au locuri centrale, cruci elegante, zeci de coroane. Ştii care-i faza? La ăştia nu plînge lumea, se smiorcăie, dar nu plînge. A vrut porţie dublă de hîrtie igienică, felul unu, felul doi. Mă tot întreb ce visează graşii ăştia? În străinătate n-ai atîta bătaie de cap, acolo-s crematorii... tehnica, domnule!, tehnica! Ţi-am spus că nu mai vorbeşte cumnatu-meu cu mine? Într-un fel îi dau dreptate. Mă sună într-o zi: vezi că trec pe la tine să văd ce faci. Noi trebuia s-o mutăm pe una în noul cavou al familiei. Ăştia aveau bani. Hai, îi zic. Asta era înmormîntată, femeia, într-un loc mai apos. Am luat capacu.... se lipise pielea de oase, o ridic, o punem pe nailon... jumătate din sicriu era în apă, apă limpede şi rece... Fane! Fane! Unde eşti, mă? Era cumnatu-meu, mă căuta de nebun prin cimitir. Aici, aici. Măi, şi cînd mă uit în sicriu, văd o bucată mare, albă, cam cît două pîni rotunde... îi rămăsese la asta curu' în apă, alb şi tare ca săpunu'. Îi iau curu' în mîini - i se vedea gaura - şi ies din groapă cu curu ' în palme. Primire ca la preşedinţi, cu pîine şi sare. Ia, cumnate, nu vrei să fuţi şi tu ceva? Ăsta se apropie, beleşte ochii, mă înjură de mamă şi o ia la fugă. A dat în icter, a devenit vegetarian, pe mine m-a făcut portar. Aşa am ajuns din şef, portar. Cică să nu mai umblu cu morţii. Am pierdut două milioane la salar. M-a futut fără să vrea. Vezi şi tu, lumea evoluează, îi aduc cu mercedesul la cimitir, limuzine, sicrie capitonate, ţi se rupe inima cînd vezi că le bagă în pămînt. Dacă rămîneam şef, îmi făceam mobilă de mahon. Pe noi nu ne dotează, tot cu hîrleţeţu' şi tîrnăcopu', asta-i viaţa. Cu nevastă-mea nu vorbesc niciodată: ai ajuns? Hai mănîncă. Asta-i tot. La copii le e ruşine, de aia stau cu tine aici pînă adorm ei. Pînă mai ieri am avut şi eu bucuria mea. Ţi-am povestit? Acum trei ani, într-o noapte, după 11, la uşă, un scîncet. Stau puţin - hai să deschid. Băi, era o javră de cîine, o corcitură, fără rasă; nici mare, nici mic, avea şi o culoare a dracului, am văzut ziua, n-am putut să-mi dau seama ce culoare are nicioadată. Avea nişte ochi, parcă vorbea, nu alta. L-am lăsat să intre înăuntru, aveam nişte colivă şi cîteva coji de cozonac rămase de la o pomană. Le-a halit rapid pe toate, mi s-a făcut milă de el. Cum să-l dau afară? Stăteam lungit în pat şi mă uitam la el, el la mine. În clipa aia am ştiut că n-o să mai plece. Ştii cum l-am botezat? Dumnezeu. I-a vino aici, Dumnezeu. L-am mîngîiat pe creştet şi am vorbit cu el multă vreme. A simţit că mă luase frica. S-a îndepărtat şi a început să facă figuri: dădea din coadă, s-a ridicat în două labe, se lingea pe bot, ca la circ. Dimineaţa cînd au venit groparii, li l-am prezentat şi lor: ăsta-i Dumnezeu. Au început să rîdă, să facă mişto de mine şi de cîine. Pînă la urmă l-au acceptat. Au început să-i aducă de mîncare, era mascota noastră, ce mai. Ziua mai mult dormea, se ascundea pe undeva, habar n-am pe unde. Groparii ziceau că nu-i plac înmormîntările, îl speriau. Seara, cînd intram în tură, mă trezeam cu el la picioarele mele, să-l fi văzut cum se freca de mine. Cuţu, cuţu, Dumnezeu, ţi-e foame? Scoteam din buzunar biscuiţi, îi cumpăram biscuiţi vărsaţi, era înnebunit după biscuiţii vărsaţi. Stai, stai să-ţi povestesc. Nu-i vorba de asta, nici acum nu credeam în Dumnezeu, credeam în cîine. Era tovarăşul meu. Cîinele ăsta m-a făcut om, cum să spun? M-a umanizat. Avea ceva de şmecher în el. Şi avea şi bunătate de aia glumeaţă. Odată m-am scăpat soţiei şi i-am zis: să iei nişte biscuiţi vărsaţi pentru Dumnezeu. A ieşit cu scîntei, da' i-a trecut. Ţin minte că acu' un an murise un doctor celebru, unu pe nume Ioiart. Nu mai ştiu ce treabă aveam, dar am rămas în ziua aceea la cimitir. Venise o groază de lume. Eu eram înăuntru şi, dintr-odată aud voci, scandal. Ies afară şi ce crezi că era? Unul dintre gropari îi legase în glumă lui Dumnezeu o fundă roşie de coadă. Asta ca asta, stai să vezi. Mi-au spus groparii.... Dumnezeu s-a pişat scurt pe masa unde era sicriul cu doctorul. Pe urmă s-a repezit la straielele preotului ca turbatul. Popa înnebunise. Ţipa şi se învîrtea cu cartea în mînă printre îndoliaţi. Ăştia urlau, popa urla: "Luaţi-l de pe mine! A turbat Dumnezeu!" Ăia care nu vedeau ce se întîmplă credeau că a turbat popa, că Dumnezeu cum să turbeze?! Tărăboi în toată regula.... cînd am ajuns eu, ţin minte şi acuma, am urlat: Linişte! Nu te mişca! Am urlat către preot: Băi, au încremenit cu toţii. Dumnezeu! am zis: Vino aici! Am scos un biscuit, nu i l-am dat. Îl ţineam aşa în aer şi am plecat de acolo cu cîinele. Au scris ăştai în ziar tot felul de bazaconii. M-a chemat la poliţie, a venit şi primaru': Care-i treaba cu Dumnezeu ăsta? Eu le explicam care-i treaba cu Dumnezeu. A venit episcopu'. Numai eu ştiam unde-i Dumnezeu, ei nu l-au găsit nicăieri. Pînă la urmă mi-au dat pace. Vorba aia, aveam de întreţinut o familie. Nu m-au dat afară de la lucru. Nevasta mă ura, dar mă şi iubea, mă iubea... cum să-ţi spun... Apăruse şi ea în ziar. Cînd îi puneam mîna pe cur, parcă-i puneam fierul de călcat. Păcătosule, eşti posedat, nu te apropia. Aşa că am început să plătesc nişte ţigănci, care vindeau flori la poarta cimitirului. Una dădea în cărţi. Astea nu vroiau să se fută cu mine înainte de a-mi ghici. Futaiu era pe gratis, dar trebuia să plătesc ghicitul. Trecuse 3 luni, poate şi mai mult, Dumnezeu tot numai eu ştiam unde e. Dimineaţa, cînd mergeam la lucru, mă abăteam pe la o tarabă cu fornneti. Cînd mă vedea dădea din coadă, eu îi ziceam: ce faci aici, Dumnezeu? Ţi-e foame? Îl mîngîiam pe cap, îl prindeam de coadă.... Arăta ca dracu'. Pînă la urmă i-am cumpărat nişte biscuiţi şi l-am dus acasă.
Stai să-ţi spun, n-o lua aşa. Ai răbdare. Normal că nu m-au crezut. Pînă la urmă s-au convins singuri. Nevastă-mea-i dădea de mîncare, copiii se jucau cu el. Era un răsfăţat, îşi găsise proştii. Pe bune, eram gelos pe Dumnezeu. Nu-ţi mai spun de nevastă... toată numai miere şi zahăr. Am început să-l urăsc. Cînd treceam pe lîngă el, îi băgam cîte un picior. Ce pizda mă-sii, locul lui era la cimitir. Ce atitudine să iau? Să-i fac morală unui cîine? Pe parcurs mi-am dat seama că acest cîine nu are memorie. De fapt nici un cîine nu are memorie. Îmi aduceam aminte de filmul ăla cu Decabal cînd Bastos spunea: în nemernicia mea, ca un cîine turbat... Ai văzut filmu'? Mi-e din tot filmu' ăla nimic nu mi-a rămas în minte, decît chestia asta. Eu mergeam noaptea la cimitir. Dumnezeu rămînea acasă. Normal că m-am enervat. Într-o noapte n-am mai rezistat. Am încuiat cimitirul şi m-am dus acasă. M-am uitat pe fereastră. Ceea ce am văzut, o să duc cu mine în groapă. Las-o baltă. N-o să-ţi spun niciodată.
Toată şmecheria asta cu cîinele de comapanie şi alte treburi din astea, a ţinut pînă în toamnă. Dumnezeu se îngrăşase. Avea o blană lucioasă şi, culmea, avea un miros... Măi, nu pot să-ţi spun a ce mirosea. Pur şi simplu n-am cuvinte. Ajung într-o dimineaţă acasă. Dumnezeu dormea în bucătărie. Se ridică şi aţă la fîşul meu. Începe să schiaune, să sară la cuier, să prindă cu dinţii. Uitasem că am primit un pahar de plastic cu nişte răcituri de la un coleg. Se topise şi îmi pătase fîşu'. Scot răciturile, cîte au mai rămas, le linge pe toate, linge fîşu' şi se culcă lîngă cuier. N-a mîncat nimic toată ziua, a zis nevasta. Seara m-am dus la lucru. Nimic important. După o oră apare Dumnezeu: zgîria uşa. Eram într-o pasă proastă, cuprins de amărăciune şi indiferenţă, aşa că în noaptea aia nu i-am zis nici un cuvînt cîinelui. Zilele trecau. Uitam tot mai des să cumpăr biscuiţi vărsaţi. În cele din urmă Dumnezeu şi-a schimbat programul. Noaptea prefera să doarmă afară. Se împrietenise cu groparii. Îl răsfăţau: turtă dulce, cozonac, colivă, oase de pui, oase de tot felu'. În 5 luni se făcuse cît un viţel. Odată se culcase pe aleea de acces a cimitirului oprind convoiul mortuar. Aşa că au trebuit să ocolească. Au trecut cu sicriul peste morminte. Groparii erau îngrijoraţi. Dumnezeu avea toane, nu mai asculta ca înainte, plus că începuse să-şi facă nevoile pe unde apuca. Îşi ascundea mîncarea în mormintele proaspăt acoperite. Groparii au improvizat o cuşcă, au cumpărat un lanţ şi l-au legat pe Dumnezeu lîngă baraca unde îmi făceam eu veacul.
Aveam un vecin care lucra la abator. L-am rugat să-mi aducă resturi, carne, oase, ce se nimerea. Încet, ne-am împrietenit din nou. Dumnezeu se făcuse cuminte. Cînd era vreo înmormîntare, veneau copiii şi se jucau cu el. Prinse gustul bomboanelor... Dar să trec peste chestiile astea şi să-ţi povestesc cum s-a întîmplat. De paştele morţilor. Cimitirul era plin. Peste tot numai flori şi zîmbete. Din vorbă în vorbă, lumea uită. Nu ştiu ce m-a apucat... îl dezleg pe Dumnezeu să se bucure şi el de atenţia copiilor. Totul părea normal. Nu ştiu cum, dar chiar atunci l-a apucat să-şi facă nevoile tocmai lîngă o cruce de marmură, de aia faină, a lu' doctoru' Ioiart. Iadul pe pămînt! Nepotu-su, îl pocneşte fix în ochii cu o praştie din aia cu bile de rulemenţi. Schelălăind de groază, Dumnezeu o ia ca turbatu peste morminte. Dă peste o fetiţă. Fetiţa cade şi-şi rupe o mînă, leşină. Se adună lume. Gălăgie, tărăboi. Toţi voiau să pună mîna pe Dumenzeu şi să-i rupă oasele. Să-l jupoaie. Dar ia-l de unde nu-i. A dispărut ca şi cum ai fi tras apa după el.
Vine salvarea şi ia fetiţa. Şi culmea culmilor, salvarea se răstoarnă pe drum. Fetiţa dă cu capul de-o bară şi moare. M-au chemat iară la poliţie. Degeaba, n-au putut să-mi facă nimic. Ce vină aveam eu? C-am dezlegat un cîine? A doua zi după nenorocire, au adus fetiţa în sicriu la capelă. Lumea zicea: ce chip luminos are! E fericită! Sigur ajunge în rai. Pentru ea nu mai există probleme. A murit în Săptămînă Luminată. Cerurile sînt deschise. Rahaturi din astea. Eu ştiam că n-o să ajungă nicăieri. O s-o mănînce viermii, o să putrezească. O s-o scoată afară şi o s-o îngroape la comun - groapa familiei Muscă. Ăsta era numele de familie a fetiţei. Am citit pe cruce. Eu nu am avut curajul să ies afară. Îi auzeam cum ziceau: porcul! ar trebui închis! cine a mai văzut cîine la cimitir?! El e singurul vinovat. Pe la 1 nu mai era nimeni în capelă. Am descuiat uşa şi am ieşit afară. Pustiu. Am intrat în capelă şi m-am uitat la fetiţă. Nu am simţit nimic. Nici o remuşcare. Nimic. Era la fel ca ceilalţi morţi. Cînd am ieşit, o luminiţă mică, gălbuie, sclipea în întuneric. Era ochiul lui Dumnezeu. Venise. Era chior. La înmormîntare nu s-a întîmplat nimic. Totul a decurs normal. Un timp Dumnezeu dispăruse. Nu l-a mai văzut nimeni, nici ziua, nici noaptea. Toţi au crezut c-a murit. Eu îmi luasem gîndul de la el. Era deja toamnă. Mă întorceam cu ăl mic de la şcoală, pe scurtătură, printre blocuri. Lîngă un containăr, îl văd pe Dumnezu scotocind într-o pungă. Fluier. Îşi ridică botul. Mă priveşte cu ochiul lui galben. Dă din coadă, face un pas, doi, ne privim o clipă şi se întoarce la punga lui. Seara, înainte de a intra în tură, trec pe la Tuţu, vecinu', ca să-mi dea nişte resturi de la abator. Dumnezeu mă aştepta în poarta cimitirului. M-a urmat înăuntru fără nici o bucurie, fără zbenguieli şi fără să dea din coadă. Era jigărit şi slab. Puţea. I-am dat de mîncare şi după multă vreme a intrat în baracă. Dormeam din nou împreună. Acum groparii nu-i mai acoradau nici o atenţie, îl urau şi de cîte ori îl vedeau, îl înjurau şi aruncau după el cu pietre. Dar de fugit n-a mai fugit. Într-o noapte, după două luni, pe la 9 seara, Dumnezeu a început să scheaune. Avea spumă la gură. Nu mai puteam face nimic şi, chiar dacă puteam face ceva, nu am făcut nimic. N-am sunat nici la veterinar şi nici nu m-am dus la farmacie să cumpăr ceva. Dumnezeu era otrăvit. Dimineaţa l-am găsit întins pe un mormînt, cu iarbă în gură. Poate că mîncase de durere pămînt. Era întins pe un mormînt vechi. Pe cruce nu se mai putea citi nimic. M-am întors la baracă, am luat un hîrleţ şi, chiar aici, pe mormîntul ăsta vechi, aici unde vedeţi şi voi, chiar acum, îl îngrop pe Dumnezeu (astupă groapa). Am ţinut mult la cîinele ăsta.

spot publicitar în gara Păltiniş

de V. Leac

Personaje:
Dostoievski
Nietzsche
Kafka
Joyce
Salinger
Noica
Ceauşescu
Doamna Bovary - o păpuşă gonflabilă

Luxoasa sală de aşteptare din gara Păltiniş.

D: Am rămas fără bani. (către Joyce) Dă şi tu o sută. Ţi-i dau înapoi cînd pot.
J: N-am, mă, nu ţi-am zis că n-am? Nu ţi-am zis de japonez...?
D (către Ceauşescu): Dar tu? Tu cine eşti? N-ai zis nimic toată după-masa. Tu trebuie să ai bani.
C: Pe mine m-aşteaptă copiii.
D: A, copchilaşii! Drăguţii, săracii... (către Kakfa) Pe tine nici nu te mai întreb.
K: Doamne, cîtă ruşine!
Ni: Na, ce faci, mai joci sau nu? De ce nu-i ceri lui Salinger? Ăsta are.
S: Ce sclifoseală! Asta-mi aduce aminte de Pink Floyd. (apasă pe butonul casetofonului pe care-l ţine-n poală: se aud Money).
J (către D): Ştii de ce nu-ţi dau? Că ai ce ai cu iezuiţii... Zi, mă, ce-ai cu ei, ce ţi-au făcut?
D: Dac-ai fi un iezuit adevărat, mi-ai da. Iezuiţii au dat pîine copiilor. Tu ce-ai dat în viaţa ta? Tot timpu te plîngi. Mă uit la tine şi mi se face milă. Îţi rozi unghiile, omule.
K: Ce caut eu aici? Mă simt ca un... îmi vine să mă bag sub masă.
J:(către K) Da bagă-te dracului o dată. Cine te opreşte? Ce-s cu complexele astea? Ai bani? De ce nu-i dai lu Dostoievski nişte bani?
K: Mă urăşte.
Ni (către K): Pe asta de unde ai mai scos-o? Eşti dus cu pluta... îi dai sau nu?
K: Bine îi dau. Nazistule!
Ni: De la tine chiar că nu mă aşteptam.
K: Iartă-mă. Uite, îmi muşc un deget. Poţi să dai cu zaru, ţine.
S (către K): Nu te mai scuza. Scoate degetul din gură.
K: Nu ştiu ce am, nu mă simt bine. Sînt prea slab. Uită-te şi tu cum stă costumul ăsta pe mine...
S: Lasă, măi, că-ţi stă bine. (arată către Ceauşescu) Uită-te la ăla cît e de mototolit. Parcă i-a murit tot neamul.
C: Pe mine m-aşteaptă copiii.
S: Ei, lasă, că la copii mă pricep şi eu. (către Kafka) Apropos, taică-tu ce mai face? Ştie cu cine umbli? Sau iar i-ai spus că eşti la băi?
K: Păi, sîntem în staţiune, nu? Dar m-a luat ăsta (arată către Dostoievski) la jocuri. Staţiunea înseamnă jocuri, jocuri de societate, jocuri ale oamenilor bolnavi. Ruletă! Jocuri sexuale... Telenovele.
Ni (către D): Telenovele, aşa ca în romanele tale, aşa zise, cu substrat psihologic... Perversu' drecu.
J (către K): Tu mai bine ţi-ai da o palmă, că la asta te pricepi. Ce-ai mîncat azi? Mai mănînci sticksuri?
N: Lasă-l, mă, e îndrăgostit. Ce te tot bagi? Tu eşti familist, n-ai cum să ştii.
C: Pe mine m-aşteaptă copiii.
N: Io propun să terminăm cu barbutul şi să dăm drumu la televizor. Sînt ştirile de la ora 5. Vedeţi cum arată gara asta? Termopane, lavabil... Vedeţi cîţi bani s-au investit în gara asta...
S (către N): Ştirile şi reclamele vă reprezintă, pe voi românii, cel mai bine. De fapt şi noi sîntem aici tot pentru un spot publicitar.
N: Humanitas a investit la greu în gara asta...
Ni (către D): Ce faci? Mai joci? Nu fă pe mironosiţa, ştii bine că am glumit. Apropo, ţi-au mai apărut cronici? Ultima parcă am citi-o în România literară, de unul Ianoşi. Că numa ăştia mai scriu despre morţi.
K: Mie de 10 ani nu mi-a mai apărut nici o cronică. (Către J) Pomeneai ceva de japonezi...
J: Am fost furat de japonezi şi vîndut coreenilor, fără să văd un şiling...
S: Şilingii sînt la fel de importanţi ca muştele.
C: Mă scuzaţi, eu plec la toaletă.
Ni: Cine e ăsta, mă, ce-i cu ăsta?
N (în şoaptă): Sîîît. Aşteptaţi puţin. Încă nu e momentul. Toate la timpul lor.
D (către N): Ce-i cu trenul ăsta de nu mai vine? Cînd filmăm spotul? Stăm aici ca fantomele, cu tricourile astea...
K (către D): Nu uita, sîntem în staţiune. Nu vreau ca tata să-şi facă probleme din cauza mea.
S: Are cineva vreo ascuţitoare?
K: O ascuţitoare?!
S: Da, o ascuţitoare.
J: Am eu, 3 cenţi.
S (îi dă un dolar): Păstrează restul, mai pune şi tu cîţiva şi cumpărăţi nişte ochelari ca lumea. Umbli cu ăştia, lipiţi cu leucoplast, ca pensionarii.
D (către S): În numele lui Dedalus, te provoc la duel.
S (către D): Ce preferi? 21 sau 66?
D: Ruletă!
Ni: Măi, ce-aveţi? S-a umflat borsecu-n voi?
N (către Ni): Repetă pentru spot. Noi sîntem dorinţa realităţii.
Ni: Face reclamă. Sîntem figuranţi celebrii, mai ales eu, care-am jucat 10 ani, 24 de ore din 24. Facem reclamă la confecţiile realităţii...
K: Eu nu am nici o vină. Pantofii mei arată minunat. Puţin prea lucioşi şi pălăria...
S (către K): Nu pune la suflet toate rahaturile, gîndeşte-te la ceva; de exemplu la negresele siameze (studiază ascuţitoarea).
Ni: Nu suport negresele, mai ales siamezele negrese.
K: Heil!
J (către K): Vezi că-ţi murdăresc papucii. (Către N care se caută prin buzunare) Ce cauţi?
N: Telecomanda. Nu găsesc telecomanda.
D: Ar fi bine să o găseşti, altfel pierdem ştirile.
N (scoate de la ciorap telecomanda, apasă pe buton, se aude o explozie puternică): Victorie, fraţilor, victorie! (pe geamurile gării se văd resturi de rahat şi sînge) am învins.
K (către N): Teroristul! Teroristul!
D (către K): Încetează, spotul publicitar e gata. O reuşită. Ne putem continua jocul liniştiţi.
K: Tata nu trebuie să afle nimic (către D). Îi explici tu, în tine are încredere, tu poţi să-l convingi că sînt nevinovat...
N: Eu reprezint reclama produsului românesc!
J (către N): Da, tu eşti un exemplu. Un produs autohton get-beget. Bravo!
S: Domnilor, karma mea îmi spune să mă retrag. Nu am înţeles aproape nimic din acest spot publicitar. Poate vor înţelege mai mult peştii banană.
K (către J): Nu vreau s-o iei ca pe o jignire. Şi nici ca pe o ofensă, ştii bine că în adîncul sufletului meu...
J: Fuck off, zi odată, că mă-nebuneşti cu tîmpeniile tale. Reclama este adevărata realitate. Noi sîntem fantomele realităţii.
Ni (către D): A luat-o razna.
K (către J): Nu vreau să mi-o iei în nume de rău. Totuşi, nu vrei să-ţi fac o asigurare pe viaţă? (se aude sirena poliţiei)
J: Drace! S-o ştergem de-aici.

Jurnal de călătorie I

de V. Leac

Un jurnal de călătorie se aseamănă, pe alocuri, cu o cutie neagră; unele informaţii sînt făcute publice; altele, cele mai importante, rămîn cunoscute doar personalului de specialitate care se ocupă cu citirea, transcrierea şi depozitarea informaţiilor în dosare cu inscripţia: top secret; dosarele, la rîndul lor, sînt duse la arhivă şi depozitate într-un dulap de metal. Dacă vreţi într-adevăr să aflaţi ce s-a întîmplat, ar trebui să mergeţi mai întîi la arhive, să găsiţi dulapul de metal, care, fie vorba între noi, nici nu există.
America! La început am crezut că e o glumă; ce să caut eu şi prietenul meu, T.S. Khasis în America, tocmai la New York? Să citiţi poezii, ni s-a spus, în cadrul proiectului The Missing Art of Venus, iniţiat de Institutul Cultural Român din New York. Nu singuri, fireşte, ci alături de Eugen Suman, Răzvan Ţupa, Nora Iuga, Elena Vlădăreanu, Dan Sociu, Constantin Vică, Saviana Stănescu, Nina Casian. Eu nu merg, a zis Khasis, şi mare dreptate a avut, în final i s-a refuzat viza. Ar fi fost aventura vieţii noastre, dacă funcţionara firavă cu bluziţă roz, care i-a căzut cu tronc din prima lui Khasis, nu i-ar fi înmînat scrisoarea de refuz, unde era notat: "pasibil de imigrare; schimbaţi-vă statul social". Acum, la cîteva zile de la întîmplare, sînt în Bucureşti, stau pe geamatan, fumez, sînt pregătit, cum se zice, pentru marea călătorie, numai că fără Khasis mă simt ca un ambalaj de staniol agăţat de un gard viu.

1 mai, dimineaţa, aeroportul Henri Coandă. Ne-am întîlnit cu toţii în faţa aeroportului plini de entuziasm şi curiozitate, de fapt, toţi românii din aerogară erau foarte veseli, zîmbeau, fumau, băteau pasul pe loc. Peste o oră nu mai fuma nimeni. Eram toţi în avion, eu şi doamna Nora Iuga, pentru prima oară. Bucureşti - New York via Roma. Ce am simţit la decolare? Greu de descris din perspectiva unui altofob. Şi totuşi m-am întins peste Elena Vlădăreanu şi Nora Iuga, care stătea lîngă geam, şi am tras cu ochiul la pesisaj - brrrrrrrrr.... În cîteva momente te obişnuieşti, mi-am zis. Am avut dreptate. Observ că toţi pasageri sînt foarte cuminiţi, parcă ne aflam la grădi; numai că noi nu aşteptam educatoarea ci stewardesa, să ne aducă micul dejun. Aş mînca o omletă, a spus doamna Nora Iuga. Peste zece minute, fiecare pasager a primit o tăviţă cu micul dejun. Omletă şi murături calde. Nu se poate, a exclamat doamna Nora Iuga, semnele astea mă dau gata. Cred că singurul loc din lume unde se pot mînca murături calde este în avion. Totul s-a petrecut în linişte. A, era să uit - avionul e mult mai inconfortabil decît autocarul; şi încă ceva: cărucioarele de transportat mîncare arătau jalnic. Peste două ore, simţeam cum trenul de aterizare al avionului atingea pista aeroportului din Roma, în aplauzele pasagerilor. Am vrut să aplaud şi eu, dar m-am oprit; aproape că nu mă mai pot controla. Alt aeroport, aceleaşi formalităţi. Aici, în aeroportul din Roma, am văzut cea mai tatuată tipă din viaţa mea. Era blondă şi obosită, aproape distrusă. În vitrina unui magazin duty-free, stătea o vacă de gips în mărime naturală, în chip de reclamă la alte vaci mai mici divers colorate, ce erau aşezaze pe o platformă lipită pe spatele vacii mai sus pomenite. Pe scările rulante, am discutat cu doamna Nora Iuga despre diverşi autori, pe urmă într-o cameră special amenajată, am fumat o ţigară.
C26 - calea de îmbarcare spre aeronava companiei Delta. De data aceasta am loc lîngă Răzvan Ţupa. Constantin Vică este în spatele nostru, ne protejează. Privesc pe geam, am senzaţia că stau lipit de o uşă pe care, din clipă în clipă, o mînă nevăzută e gata să o deschidă. 9758 - altitudine; 830 de kilometri la oră. Privesc o parte din aripa avionului. Răzvan e cît se poate de relaxat. Zîmbeşte. În copilărie stăteam cu capul dat pe spate ore în şir urmărind avioanele şi întrebîndu-mă: ce-or fi făcînd oamenii acolo în avion? Acum am aflat: ascultă muzică la căşti, se uită la televizor, beau şi mănîncă tot ce li se dă, stau la coadă la toaletă. În general, oamenii sînt foarte cuminţi în avion.
În partea dreaptă, lîngă geam, la nivelul spaarului scaunului, unde se îmbină materialul plastic din interiorul avionului, este ieşit un fir - îmi vine să trag de el. Abia mă abţin. Firul ăsta m-a obsedat pe tot parcursul zborului; observ şi alte mici imperfecţiuni, chiar lipsa unei bucăţi mici de plastic. Privesc pe geam: e ca şi cum aş naviga pe Google Map (Hart?). Pasagerul din spatele meu (de lîngă Constantin Vică) a cerut Campari; din păcate în avionul ăsta nu se găseşte Campari.
Cred că sîntem deasupra Spaniei; se văd mari suprafeţe agricole. Irlanda arată şi ea grozav. Un uriaş puzzle cu nuanţe de verde. La un moment dat observ un nor gros de fum: arde ceva în Irlanda, îmi zic. L-am trezit pe Răzvan: uită-te şi tu, vezi norul ăla gros de fum? Da, zice, arde. Chiar că arde ceva. Peste Atlantic am adormit şi eu. La aterizare s-a aplaudat din nou.
New York, am sosit!

Astea sînt ultimele cuvinte care au putut fi descifrate de pe banda cutiei negre, înainte de a fi confiscată de către omul păianjen.
Dacă vreţi să ştiţi cum arată New Yorkul, uitaţi-vă la filme/desene animate, cumpăraţi-vă un ghid turistic, un dvd, etc, etc, etc.

8 mai, ora 17.00
Delta on air, 134. Locul 34 A, lîngă geam. În stînga mea este Răzvan. Am observat că aeronva cu care ne întoarcem acasă arată mult mai bine decît cea cu care am zburat spre America; nici un plastic lipsă, nici un fir care să mă tenteze. În sfîrşit, am pornit... în marşarier, ce-i drept, dar asta contează prea puţin. Un negru slăbuţ ne direjează. Sper că într-o direcţie bună. După mai bine de jumătate de oră de rulat pe pistă, decolăm. Am avut senzaţia că ne-am rătăcit în căutarea unei piste libere. Se pare că vom zbura nouă ore. New York - Bucureşti. Aceeaşi rutină. Vreţi să ştiţi ceva? Mă ustură îngrozitor ochii şi mă dor urechile. Adorm. Sînt trezit de vocea însoţitorului de zbor care anunţă turbulenţe. Ni se aduce suc. Despre New York se spune că este oraşul care nu doarme niciodată. Asta mă duce cu gîndul la o povestire a unui autor celebru, mai exact, Copii pe drumul de ţară, care se termină cam aşa:
"[...] acolo departe este oraşul, despre care în satul nostru se spune:

Jurnal de călătorie II

de V. Leac

Trebuie să vă spun că mă dau în vînt după jurnalele de călătorie ale scriitorilor. De obicei, ei scriu ce văd, poate chiar mai mult; ei zugrăvesc clădirile, le înalţă cu vreo doi - trei metri şi alte alea. Pînă acum nu am citit un jurnal în care un scriitor povesteşte ceea ce nu vede; bine, veţi spune dumneavoastră: "Ăsta-i roman!" Poate că este roman, dar eu nu cred, chiar de-ar fi adevărat. Marii scriitori poate că nu-şi permit asemenea gafe. Eu sufăr de impertienţă exagerată, la care se mai adaugă o treime de înjurături pe care le primesc chiar în clipa asta. Mi se rupe. Ce-mi pasă mie? atît timp cît firma plăteşte această călătorie în capitala de aur. Ar trebui să fiu nebun. Trei zile în Praga, moca. Autocarul este ultimul răcnet. Iubita mă serveşte cu sandwich-uri calde. Oh! trebuie că mă apropii de capitală. Nu-i aur, e vama. În vamă, doi domni în uniformă, extrem de politicoşi şi bine crescuţi ne-au invitat jos din autocar, ne-au servit cu ţigări, ne-au dat cîte-o bucăţică de ciocolată şi ne-au urat drum bun.
- Dar pînă-n vamă n-ai văzut nimic?
- Am văzut nişte copaci cu frunza galbenă, mi s-a făcut greaţă; am tras perdeaua. Am început să aud o groază de voci, mai ales a prietenei mele care mi-a distrus nervii încă dinainte de a se aşeaza lîngă mine, în autocar. Cea mai perfecta călătorie este de unul singur. În rest, nervi şi mîini umede. În Ungaria, oriunde te uitai, doar linia orizontului şi din cînd în cînd cîte un sinucigaş. Nici măcar nu m-a impresionat. N-am văzut nici un hummer, nici o limuzină, nici o femeie goală, nici un cîine; nici măcar o vacă pe marginea drumului. În schimb, lanuri verzi de grîu înalte mai ceva ca în Bălcescu. Ar fi fost mai bine dacă eram însoţit în această călătorie de o pisicuţă. Sînt încă în vamă, între vămi vreau să spun. În sfîrşit şoferul a dat drumul la televizor, genericul pare mişto. Filmu-i o porcărie. Citesc Jurnalul lui Cristofor Columb. Renunţ pentru că nu se poate citi. Drumul este îngust şi plin de gropi, asta-i Ungaria. Nu pot să-mi explic de ce drumurile Ungariei sînt atît de înguste. Mă joc pe mobil Snake II. Uite că s-a făcut noapte. S-a terminat cu scîrboasele de privelişti civilizate. Şi al doilea film, tot o porcărie, ăştia au filme numai cu liceeni. Acum un an am călătorit din Beclean pînă tocmai la Oradea, cu autocarul: duceau oameni în Spania, la căpşuni, şoferul a pus numai filme de acţiune (Stăpînul inelelor, Eroul cu Jet Lee). Şi noi călătorii eram oameni de acţiune. Pînă la urmă am adormit: se făcea că sînt într-un avion; tot noapte era şi în vis, priveam prin hublou. Jos o mulţime de luminiţe, oraşul arăta ca Zion din Matrix: "Asta trebuie să fie Budapesta", a spus un japonez din dreapta şi m-am trezit.
- Pregătiţi paşapoartele.
Sîntem la graniţa cu Austria. "La pagina cu poza, vă rog!" Trebuie să mergem la baraca aia mare din aluminiu, toţi în şir indian, ordonaţi, ca occidentalii, nu vă faceţi probleme...
Nu m-a impresionat nimic, nici măcar uniforma impecabilă a doamnei de la gheretă. Este 01:10 a.m. Am văzut prin întuneric energia eoliană. În Austria este întuneric, dar nu este beznă. Într-o parcare la toaletă am observat că fainţa este pusă perfect. Ieşirea din toaletă se face printr-un magazin, unde se poate şi mînca (ieşi din toaletă şi mănânci, intrii în toaletă şi asculţi muzică simfonică). În stînga era un restaurant banal. S-a mîncat foarte mult, aproape toată noaptea, de trăncănit nu mai vorbesc. 02:04 am, ora autocarului. Pe geamul autocarului era o muscă. Oricum, nu prea aveai ce vedea; aşa că am omorît-o şi m-am culcat. La cehi, o vămeşiţă de vreo cinzeci de ani a intrat în autocar să ne spele pe picioare. Nu-mi venea să cred. La picioarele vecinului a insitat destul de mult. La mine, naşpa, numai un pic. Ne-a spus ceva în ruseşte; am înţeles toţi şi toţi am zîmbit. Ce-am observat în primul oraş ceh, au fost termopanele. Toate blocurile aveau termopane. Toate autoturismele aveau geamuri fumurii, unele se mişcau dubios. Era ora 04:20, ora autocarului. Drumurile în Cehia sînt cu multe pante micuţe, ceea ce-ţi dă senzaţia că eşti într-un film de desene animate. Sînt şi porţiuni cu beznă.
Într-o parcare am auzit cum a căzut clanţa de la toaleta femeilor. Au început să strige, creînd agitaţie (de faianţă, nici vorbă; pereţi falşi, prin care se auzeau anumite zgomote). Un timp am moţăit încercînd să refac traseul lui Şveik. Dacă ajung la Praga, o să trec şi eu pe la Potirul. M-am trezit în altă parcare. Ora 8:31 a.m., ora autocarului. Nici acum nu sînt impresionat de ceea ce văd. Nişte dubiţe cu numere de Maramureş şi cîţiva oameni care fumează Snagov.
9:13 a.m., periferia Pragăi învăluită în ceaţă este imposibil de perceput. Dacă aveţi puţină imaginaţie puteţi vedea şi singuri oraşul de aur. Dacă a fost cineva dintre dumneavoastră la Viena, ei bine, Praga nu este cu mult mai prejos. Eu unul n-am fost la Viena, dar îmi dau seama că trebuie să fie mai frumoasă decît Praga. Îmi este greu şi aş deveni plictisitor să vă povestesc tot ce-am văzut. Pentru asta există dvd-uri cu Praga şi o carte Numai Praga, scrisă de un expert neamţ, ca să vezi - hu. M-am rătăcit în jurul 12:40 p.m.; panica panicilor... cînd, în spatele meu, aud o voce: "Ce faci, Daniel? Te-ai rătăcit?" "Da, m-am rătăcit, dar pe mine nu mă cheamă Daniel". "Credeam că-i Daniel..." O, îngeri! O, cerule! Şi arhangeli! Nu mă lăsaţi să cad în prăpastia păcatului. O tipă, 1:88 m, brunetă, cu nişte craci, mamă doamne, turistă din grupul nostru, m-a salvat. Lîngă vechea primărie a Pragăi, am văzut cel mai ciudat cap de om din viaţa mea. Cred că era un danez, un turist danez, purta ochelari destul de groşi. Doamne, avea şi mînuţele scurte, într-una avea un aparat foto, dar nu l-am văzut făcînd poze. Trebuie să recunosc că cehii fac cea mai bună bere. Trotuarele sînt tăiate ca la noi, chestii de infrastructură. Am putut să observ că micile granule de asfalt, cînd silueta mea, împotriva voinţei mele, s-a aplecat să le studieze, în unele momente sclipeau ca diamantele. Am ajuns la hotel cu autocarul, bănuiesc. Am ascultat cîteva înjurături şi am adormit. Dimineaţa mă strîngea cumplit casca. Ţelul meu suprem erau trei obiective: Cafe Kafka, barul Marchizul de Sade şi procurarea de absint. Celelalte obiective tursitice m-au copleşit şi m-au lăsat mut. Mortarul care s-a folosit la construirea podului Carol a fost făcut din nisip, vin şi ouă. Cîtă risipă! Îmi imaginez că mi-ar fi plăcut să lucrez la acest pod. Podul rezistă şi azi, deci...
Am început cu bere. Seara, cînd am ajuns la Potirul am trecut pe şliboviţă. Mi-am pierdut o bucată de măsea în împrejurări necunoscute. Dimineaţa, la un control atent cu limba prin gură am descoperit o pietricică. Pot spune că mi-am atins ţelul meu de turist modest. Praga este într-adevăr un oraş grandios. Vă rog frumos, mergeţi şi vedeţi Praga de aur. În jurul orei 9 şi ceva am vomitat de două ori şi am oftat: totu-i egal cu zero. Am băut mult ceai şi am prins noi puteri. Ultima zi. Trebuie să fiu tare. Iubita mi-a făcut cîteva observaţii, dar le-am ignorat cu indulgenţă. Am fost cazaţi la hotelul Janousek. Puteţi să-l căutaţi pe Google. Mă gîndesc: ce frumos ar fi să am bani, să merg unde vor muşchii mei. Din Praga, ne-am deplasat în oraşul Kutna Hora, la aproximativ 80 de kilometrii de hotel. Aici e oraşul oaselor. Vreau să spun că e unul dintre cele mai mari osuare din Europa. Pe drum, prietena mi-a cîntat "Un' te duci tu, mielule?". "La Kutna Hora, dragă". Şoferul a pus Phoenix, eu am desfăcut o bere şi am primit în ceafă cîteva priviri. Fix în pix mă doare de voi, sclifosiţi manieraţi, am mai omorît o muscă, deşi era ziuă şi vedea ca lumea. Am strivit-o cu perdeaua.
Un oraş mişto în care mi-ar plăcea să locuiesc. Dacă aveţi drum pe aici, merită să vă opriţi, măcar pentru biserica Sfînta Barbara. Mori în aer dacă o vezi. În oraşul ăsta am mîncat două triunghiuri de brînză topită şi am băut o bere pe ascuns. Prietena mea mă respectă din nou. Tipa care m-a salvat la Praga, atunci, cînd m-am rătăcit, s-a rătăcit ea, de data asta. Erau înebuniţi cu toţii. Cum poţi să te rătăceşti într-un oraş aşa mic?! Uite, că se poate, a zis o băbuţă. A fost prima dată cînd am auzit-o vorbind. La osuar, puteţi vedea o tanti de vreo şaizeci de ani care vinde cranii şi strigă: "Noa fotografii. No, no". 350 Kr un craniu frumos şi alb din 1300 şi ceva, pentru petrecerea timpului liber. O grămadă, dacă stai să te gîndeşti. Aveau aici candelabre din oase de om, ghirlande din cranii de om, şi aveau chiar şi o stemă cu un craniu şi cu o pasăre din oase de om, care ciocănea în ochiul craniului. În orice caz, ceva de genul ăsta. La 16:10 am plecat spre casă. Cred că mă voi despărţi de iubită, nu mi-a dat să mănînc cu toate că avea de mîncare. Pînă la urmă, din mîndrie, am refuzat mîncarea ei şi am mîncat vreo cinci mere. Sînt deprimat ca dracu. Constat că nu mi-a plăcut excursia şi, aşa, de plictiseală, am desfăcut în şoaptă dopul unei sticle. Zmeura mea neagră mă tapează de ultimele două coroane, două amărîte de coroane s-au aşezat frumos în palma ei şi au dispărut în Peco. Normal, şi-a cumpărat o ciocolatica. Aproape de graniţa cu România am mai omorît o muscă. Era 05:40, ora autocarului...