* Claudiu Soare – Dezalcoolizarea
* Bogdan Mureşanu -  Grădina
* René Daumal - Muntele Analog [fragment tradus de Marius Cristian Ene]
* Patrick Călinescu - Proman filogin

Dezalcoolizarea

de Claudiu Soare

Din afară părea mărunt, el însuşi infinitezimală insectă, părea de o concavitate stranie, deşelată, mergea aşa, încordat, de parcă ar fi fost înfăşurat într-un steag şi atîrnat deasupra unei prăpăstii. Nu era în apariţia lui nici urmă de falnicul, cum îşi zicea el, tandrul, Oriental, iar cînd îl priveai mărşăluind, de departe, parcă de sub tălpile lui uriaşe ieşeau tulpini contorsionate, scuturîndu-şi fructele ca o cenuşă murdară: părea să pedepsească locul pe unde trecea, fiindcă aşa voia el, fiindcă nu avea de ales, altminteri locul acela s-ar fi prăpădit creştineşte, în pace, ca o bovină sătulă. Din afară, ochii lui izbeau violenţi în mulţime, cuvîntau nemiloşi, le cereau oamenilor iertare imprecîndu-i, doi ochi fricoşi, hăituiţi de dispreţ şi cu ocoluri întortocheate sub pleoape. Iar buzele lui, rîuri de salivă, gura savonarolei proaspăt plecate din lumea asta. Tuciuriu sau poate palid. Cu nasul seducător. Ciufulit. Striat de spadele plăcerii. Cu fruntea viciată de virtuţi refuzate, sugerînd un afiş al păcălelii necheltuite, lucind, fiindcă în metal stă parcă săpată. "Ce mai cufureală", gîndi. "Unde sînt?"

Din acest punct precis al întrebărilor noastre începe disoluţia conştiinţei. Faptele omeneşti devin imaginea neomenescului transpus în fapte. Se aude istoria zdrobită de tirania căreia timpul i s-a supus - şi din care eroul încearcă să evadeze către istoria aşa cum ar fi creat-o el, cu mitomania, cu delirul lui. Respiraţia embrionară încheagă în cîmpul cinabrului embrionul misterios al eliberării de cadavru, hrănit în exclusivitate cu suflul lichidului seminal, interzis procreaţiei. Această reparaţie a creierului face ca pletele cărunte ale Orientalului să redevină negre, iar dinţii care îi căzuseră să crească la loc. "Monter au ciel en plein jour" este formula consacrată apoteozei finale a Maestrului, insula minunată a odihnei, limanul acestei formule de imortalitate fizică: să laşi în cerc un baston, o spadă sau nişte sandale obişnuite, cărora, de fapt, le-ai dăruit înfăţişarea propriului tău trup, cu craniul nemăsurat, în care locuieşte şi acum cîmpul cinabrului, bogat în sulfatul de mercur profund şi silenţios precum respiraţia animalelor în timpul hibernării; apoi bărbatul trebuie să se concentreze asupra şoldurilor ei, femeia asupra inimii lui… Iată metoda nemuririi. Creaţia divină ca funcţie psihologică a lui Dumnezeu, zice filosoful. Să cunoşti existenţa spirituală printr-o combinaţie în profitul altuia, mai zice. "L’alcool des erreurs, suferinţa: cum trebuie să trăiesc? Să vomiţi e uman, să nu vomiţi niciodată e sinucigaş, precum clipele lucidităţii. Şi de fapt nu se întîmplă nimic, e doar eşecul întîlnirii noastre. Să plecăm fiecare într-o direcţie sau alta". Şi părul îi albi la loc, iar dinţii îi căzură din nou. Un singur lucru nu poate fi înţeles: lucrarea dragonului, care îi stinse vocea metalică şi îi  aruncă trupul în iarbă, ca pe un ochi plin cu seminţe de spermă cărora li s-a făcut în sfîrşit dreptate.

În stînga e acum dulapul alb, plin cu sticluţe ciudate, şi cuierul împodobit cu halate albe, în faţă o măsuţă - tot albă - pe care zac resturi de salam ("Monştrii ăştia secţionaţi şi aruncaţi aici ca să mă înspăimînte", îşi spuse, ghemuindu-se.); ferestrele zăbrelite în dreapta, pături încolăcindu-se pe parchet, o lustră mucegăită, în rest fantome stupide care îl hărţuiesc ca într-un desen animat macabru. Orientalul tremură înspăimîntat, se simte ciuruit de gloanţe pline cu alcool, alcoolul picură din carnea lui pe pardoseală. Se învîrte în decorul acesta, zboară brutal dintr-un colţ într-altul, asemeni unui balon care se desumflă surprins, se roagă clănţănind din dinţi şi muşcîndu-şi limba, pînă cînd adoarme asudat. În salon intră un grup de medici şi de asistente.
- …Un pacient ca toţi pacienţii, ajuns într-un stadiu grotesc de decrepitudine; din ignoranţă, din orgoliu, din aroganţă. Amănuntul picant unde e? întrebă doctorul cel gras, rumen la faţă, cu siguranţă şeful.                                          
- Poate că vocea lui misterioasă se face auzită numai în compoziţie… Da, în compoziţie... încercă să-şi arate personalitatea o asistentă cu faţa zbîrcită, amanta şefului, bătrînă, diabolică, se zvonea, şi căreia toată lumea îi spunea EA, atît de fără nume era identitatea ei greşită de femeie, greşită pentru că unde putea fi atracţia trupească prin care să seducă EA mintea strălucită a jovialului psihiatru-şef?
- Hm, în compoziţie… comentă doctorul-şef. Clinic e un monstru, organele lui interne sînt ca nişte animale schingiuite, li se scurge lichidul vital în toate direcţiile. Omul ăsta pe dinăuntru e o arteziană! strigă fericit grăsanul.
- Da, da… calitatea metaforelor… Ca, de altfel, vindecîndu-ne de mediocritate în fiecare zi, de peste douăzeci de ani.
- Zîmbeşti amar, dragul meu Constantin, ca odinioară la examenul de secundariat. Metafore… Ce metafore!?… Pacientul se află, de fapt, în stadiul de ou, spuse doctorul-şef. Carcasa cornoasă, scoarţa care joacă rolul cojii de ou este formată din cantitatea de reziduuri spirituale - he, he, mă rog - care s-au acumulat odată cu trecerea timpului. Înăuntrul lui materia vie se complace încă într-un soi de virtualitate. Imbecilul ăsta îmi inspiră faptul că tinde, vă rog să sesizaţi paradoxul, către o normalitate ideală, dar care este normalitatea idealului. Tinde spre inuman, sărmanul. Gălbenuşul acesta îşi închipuie, în inumanitatea de care se crede blagoslovit, că faptele omeneşti, adică noi, noi ăştia de faţă, nu-i aşa? (decorul aprobă), reprezentăm transfigurarea faptelor omeneşti în imaginea neomenescului transpus în fapte… (Şi după o pauză:) adică eu sînt neomul, iar el mai are puţin şi devine androgin, semizeu! Eu fac parte, adică, din istoria aşa cum ar fi creat-o el! Din acest punct începe disoluţia conştiinţei! Aş vrea să văd în el prin secţiune atingerea idealului cerut în mod inconştient, adică a idealului durerii, în cazul de faţă. Îşi bate joc de noi, domnilor, creatura asta! Ne momeşte cu garnitura! În timp ce el se crede friptura!… Carcasa, strigă congestionat, carcasa trebuie să o jupuim de pe acest individ! Să-mi aducă cineva un pahar de…
- Imediat! strigă EA alergînd (îi ghicise, desigur, gîndul), femeia cu faţa zbîrcită.
- Omul ăsta nu are caz clinic, e o ficţiune, mai spuse şeful. El este cel care ne tratează pe noi. Îi dezalcoolizăm ficţiunea, sîntem proiecţia lui fantastică într-un univers invers. El nu gîndeşte. De pildă, se crede plop. Ştiţi ce mi-a spus cînd l-am primit în cabinet pentru prima oară? Că reprezint un decor de o sănătate cabotină, prin care plutesc tărtăcuţe nevăzute. Vă spun (aici grasul ridică un deget), e posibil ca, dându-şi seama de puerilitatea ficţiunii în care m-a proiectat, să se facă nevăzut, aşa, pe nepusă masă. Adică să dispară, pur şi simplu, să se ducă dracului!…
Doctorului i se aduse un pahar de lichid transparent, pe care îl dădu pe gît dintr-o înghiţitură.
- Constantine, spuse el cu o voce guturală, ajută-mă.
Se îndreptă către patul Orientalului şi îl zgîlţîi cu putere. La gemetele Orientalului trase o înjurătură urîtă.
- Eşti în custodie faustică, monsieur. Constantine, ţine-l de picioare. (Constantin se execută.) Acum îţi voi tatua pe retină cuvintele respiraţiei embrionare. Vei comunica direct cu animalele care hibernează în tine. Ţine minte, să laşi în cerc o spadă şi trupul tău jupuit de nemerniciile pe care le-ai comis. Vei intra în hora spiritelor pulverizate în timp şi spaţiu. E necesar, deşi insuportabil. Concentrează-te. Ai rinichi?
- Da, răspunse Orientalul.
- Constantine, acum dă drumul picioarelor să alerge liber prin iarbă. Orientalule, şopti doctorul-şef, simţi cum te eliberezi de cadavru? Simţi suflul lichidului seminal proiectîndu-te în atmosferă? Simţi normalitatea ideală? Simţi cum cînţi din originea celor trei axe de coordonate? Tu eşti creaţia ca funcţie psihologică a lui Dumnezeu?
- Da, răspunse Orientalul. Dar nu înţeleg lucrarea dragonului.
- Nu-i nimic! Nu-i nimic! răcni excitat grasul, congestionat, transpirat. Soră, încă un pahar cu…! Ha! Ha! Am ajuns în cîmpul cinabrului! Eşti în curul gol şi clasifici vegetaţia după ciclurile misterioase ale suferinţei. Acum îţi va da cineva o strachină de orez, iar tu, care n-ai pus în gură decît un bob de orez pe zi timp de doi ani, va trebui să îl mănînci pe tot. Să îl înfuleci, ai înţeles? Constantine! Soră! Aşa, paharul, mulţumesc. Şi voi, ceilalţi, căraţi-vă, nu aveţi ce înţelege. Orientalule, eu sînt antimateria respiraţiei în tunelul de fier rotitor. Moartea e dragostea. Respiră, dar cînd respiri încearcă să nu respiri, lasă dracului suferinţa! Nu ai ce face cu ea. Rătăceşte-te, ia-ţi trupul în mîini şi mătură cu el înaintea ta cînd mergi pe pămînt. Şi acum fugi din cîmpul cinabrului! Fugi, îţi spun!
- Fug… Mă opresc… Stau de milenii la umbra unei cobre…
- Asta era! strigă doctorul. În sfîrşit! Aici trebuia să ajungi! La umbra unei cobre, de milenii!… Acum odihneşte-te. Soră! Soră! Constantine!
Au dispărut…
Doctorul sîsîi încolăcindu-se pe lemnul cuierului, iar pielea-i umedă, solzii ei plini de muci irizau multicolor aerul fetid al încăperii.
"Am descoperit certitudinea că o să apari", îşi spuse în invizibilitate…

…Urma ca doctorul Constantin să se simtă învingător. Învinsese prin absurd. El fusese, aşadar, cheia incomprehensibilului scenariu, ego-ul fantast al unei mize profunde, cu mult mai profunde decît spasmele previzibile ale doctorului-şef… Şi dădu cu ochii de cobra cea fioroasă.
Scoase un ţipăt ascuţit şi prelung isteric, apucîndu-se strîns cu mîinile de gulerul halatului, apoi se dezmetici şi luă de după uşă o mătură cu coadă, pe care, învîrtind-o deasupra capului, ameninţător, o folosi împotriva şarpelui, care îl privea împietrit. Îl atinse uşor, tandru - şi dintr-o dată simţi în creier cum vocea cobrei îi spune: "eşti insipid şi obraznic… ţi-e frică… nevastă-ta e cu prietenul tău cel mai bun, se hîrjonesc înfometaţi în camera copiilor… mai bine caută pacientul, ignoră-i pe ceilalţi, iar cînd îl vei descoperi, într-adevăr, vei avea certitudinea că poţi învinge… te-am minţit - şi asta din maliţiozitate -, nevastă-ta nu e cu cel mai bun prieten al tău, e acasă şi te aşteaptă cu masa pusă… dar tu vei întîrzia, fiindcă te vei gîndi la ce ţi s-a întîmplat astăzi (şi în special la ceea ce vezi) şi te vei rătăci în drum spre casă, iar imaginaţia ţi-o va lua razna; vei începe să crezi că spirite stranii ori altă realitate te-au invadat şi fac cu tine ce vor ele, astfel încît în conştiinţa ta se va petrece o dramă existenţială, he, he, şi e posibil să nu te mai întorci la nevastă-ta, să nu te mai întorci nicăieri, ci să înnebuneşti de neputinţă…" Constantin remarcă atunci că pacientul fugise (zîmbi, simţindu-se stăpîn încă pe raţiune) ori cine ştie, se ascunsese pe undeva, cu nenorociţii ăştia nu ştii niciodată la ce să te aştepţi. Aruncă mătura şi vru să facă stînga-împrejur, dar privirea cobrei îl ţintui nemilos. În clipa aceea Constantin se repezi cu mîinile în gîtul (sic!) şarpelui. "Mă sufoci, nenorocitule!", zbieră aceeaşi voce în creierul lui. Atunci Constantin îi dădu drumul. Rămase minute în şir privindu-şi mîinile umezite de mucilagii; cu nările tulburate de mirosul trivial rămase împietrit, uluit, interzis de ceea ce tocmai făcuse. Dar brusc se dezmetici şi părăsi salonul. Ajungînd la camera de gardă, rugă o femeie de serviciu, o ţigancă cinică, afumată de băutură, să se ducă în salonul X că a intrat un cîine acolo şi nu se mai dă scos afară.
- Las’ pă mine conaşule, susură ţiganca şi dispăru.
- Constantin, îl întîmpină din umbră o voce languroasă, TU nu mi-ai spus niciodată ce gîndeşti despre mine…
Vocea "catifelată" îl împietri pe Constantin: era EA. Răspîndea parfumul acela de sex grotesc, aţîţător, i se presimţea scheletul viguros pe sub halat şi sînii fierbinţi, ocrotitori. Îi simţea îmbrăţişarea, respiraţia sub lobul urechii, coapsele încolăcindu-i-se pe şolduri, buzele lipindu-i-se urîte de pleoapele grele, noctambule. Constantin se înroşi groaznic la faţă şi transpiră. EA stătea dinaintea lui, ai zice că pentru totdeauna goală. Atunci el se aruncă turbat în carnea ei, o muşcă, o frămîntă, mugi, gîfîi, o mîngîie, o zgîrie, o străbătu cu buzele lui izvorînd de salivă.
- Constantin… Constantin…, şopti EA sfîrşită.
Constantin îşi sfîşie halatul, îşi scoase pulovărul la repezeală, aidoma şi cămaşa, îşi jucă pantalonii în picioare, chiloţii îi zburară într-un colţ al încăperii (ca puful de păpădie suflat de vînt…) - şi rămase ţeapăn, gol puşcă dinaintea EI, cu mădularul încordat la maximum şi din cînd în cînd zvîcnind.
- Hai, vino…, rosti cu voce caldă femeia.
Constantin se aruncă asupra ei. În aceeaşi clipă ţiganca, aproape beată, scăpă din mîna ei indiferentă cobra, pe care o înşfăcase ca pe o cîrpă, fără nici un fel de reţinere, şi pe care se ducea să o arunce într-un tomberon, cu un gest la fel de indiferent. Ţipete inumane, de femeie din primordii, sparseră liniştea spitalului acela cam părăsit de oameni; ţipete de femelă dinozauriană, însoţite de grohăituri mascule. Ţiganca scuipă într-o parte şi îşi făcu cruce. "Constantin îi spune preafrumoasei noastre ce gîndeşte EL despre EA…", auzi ţiganca în propriu-i creier o voce. Se uită în stînga, în dreapta - nimeni. Privi cobra.
- Aha!, gîjîi ea…
Şi o izbi cu capul de un calorifer din apropiere pînă cînd animalul se făcu franjuri.
- Na, Raşela, să te mai iei de dom’ doctor Costadin… Pocitanie…
Şi o duse la tomberonul de gunoi, unde îi tocă cu bocancii ei de sudor şi restul corpului, după care o aruncă înăuntru şi dădu repede foc gunoaielor, să se mai încălzească.
- Doamne, Constantine, ce gîndire stranie închizi tu în tine…, rosti EA epuizată.
- Da, continuă Constantin, a străbate ca nici un alt fel de fiinţă actul durerii - însingurarea de cuvînt şi de destinul lui apocaliptic - şi aşezarea în înţelesul neomenesc. Cuprinderea invocaţiei, devansare a suferinţei prin vindecarea de boala morţii, de care sîntem cu toţii bolnavi. Orgoliul ontologic - ori ce sîntem înainte de a fi oameni. Iată relaţia spirituală a organelor genitale cu eternitatea: şi de aici începe spectacolul spiritului omenesc în exerciţiu.

*

"Ce mai cufureală, gîndi. Unde sînt? Acestei siluete îi lipseşte blana. Da, da, aşa spune despre mine privirea nevăzută a lui Dumnezeu. Ei bine, a greşit! Îi lipseşte psihanalistul. Noi, visele lui urîte, coşmarurile lui, pe care le-a proiectat şi le proiectează cu un cinism bolnav, trebuie să-l curăţăm pe El de mizeria propriei sale vocaţii. Sîntem ciocănitorile divinităţii, oameni buni, sîntem peştii sanitari din lacrimile lui tulburi! Iar cei care-l refuză, cei ca mine, lipsiţi de această identitate a gunoiului, cei ce preferă respiraţia nimicului, a ceea ce nu face caca, oamenii aceştia sînt blestemaţi să rătăcească în căutarea unui loc curat, pur, neinfectat de prezenţa lui. Nimicul însă nu e de găsit aici, aşa încît sîntem nevoiţi să ne prefacem noi înşine în nimic, să ne aneantizăm demnitatea de gunoieri divini, să fim chipurile lui curate, aşa cum se visează El în pacea lui senină. Sînt idealul lui cu preţul vieţii mele. Iar voinţa mea de a nu-l şterge la cur e însăşi demnitatea lui divină de a nu se putea şterge singur la cur. Şi tot El e cel care m-a învăţat să-l iubesc astfel, tot El e acela care nu se poate ridica deasupra dispreţului faţă de creaturile sale. Revolta mea e iubirea lui pentru mine, cel pe care îl vrea chinuindu-se. El îmi cere să renunţ la uitare, oferindu-mi-se drept promisiune - acum. Ei bine, nu mă îndepărtez în pădure."

            Ieşi din parcul spitalului suflîndu-şi în pumni, îndreptîndu-şi ţinuta şi aranjîndu-şi părul. Bulevardul, zgomotos, părea plin de dezrădăcinaţi asemeni lui, un pic aduşi de spate, neîngrijiţi, însinguraţi - şi al căror urlet mut se presimţea răstignit prin scheletele copacilor muşcaţi de frig. Intră cuminte în coloana nesfîrşită a celor care se îndreptau spre nu se ştie unde. Ba chiar părea că toţi erau îmbrăcaţi la fel - şi uluitor, cu siguranţă, era de mirare că toţi purtau acelaşi chip, chipul lui, al Orientalului. Erau mii de Orientali care se îndepărtau de ceva - şi totuşi nu se apropiau de nimic altceva. Nimerise în partea cu oglinzi a cerului şi totul se reflecta pe sine, totul era identic, iar Orientalul rătăcea cu el însuşi, ubicuu. Se vedea pe sine însuşi proiectat în fiecare lucru, însufleţit sau neînsufleţit, abţibild nesăţios, incomod - şi chiar dacă încerca să închidă ochii, dinapoia pleoapelor aceleaşi oglinzi invizibile, care pavau orizontul sferic, îl arătau aşa cum era, provocîndu-i durerea de a nu se mai putea suporta, fiindcă toţi ceilalţi Orientali îl asaltau, îl agresau, îi întorceau discursul, asemeni unui Dumnezeu pe care oamenii l-au sfîşiat, l-au împărţit între ei, nesăţioşi de mîntuire, de siguranţa acestui mîine etern. Încercă să intre într-un bar, dar la intrare se izbi de el însuşi, care ieşea din bar - şi cu un efort inuman se hotărî să treacă prin acel el. O, fu spart de o avalanşă de pietre care i se rostogoleau pe piept, pe spinare. Îşi văzu însă cu ultimele puteri de drum şi ajunse la tejghea… Acolo alt el, mai viu şi mai puternic, care îl privea cu ochi sticloşi, îngheţaţi, cîntărindu-i sufletul, dîndu-i de înţeles cîtă plăcere i-ar face să i-l soarbă, să i-l prizeze extaziat. Privi în jur, unde la mese stăteau aşezaţi alţi el - şi toţi formau un pluton compact, părînd că mestecă fiecare ceva. Dinaintea lor sticle şi pahare, din care toţi beau lichidul transparent cu care el îşi otrăvea sufletul de atîta vreme. Întinse mîna şi toţi ceilalţi de el întinseră şi ei mîinile, vîrîndu-şi-le unul altuia în carne, pînă la încheietură, pînă la cot, în ochi, în stomac, în umăr… Şi zîmbeau înspre el. Orientalul amuţi, iar cînd se întoarse către barman, înspre el însuşi, de fapt, văzu în faţa lui, pe tejghea, un pahar plin, pe care îl dădu pe gît fără să mai stea pe gînduri. Răcni de plăcere. În aceeaşi clipă, însă, îşi văzu ceilalţi zeci de gemeni ducînd mîna la gît şi învineţindu-se la faţă, ochii pleznindu-le ca nişte băşici de puroi coapte, carnea scurgîndu-li-se de pe oase, împuţită şi plină de viermi. Se trezi cu mîna pe un al doilea pahar, pe care îl bău iarăşi cu nesaţ, parte din curiozitate, parte din presimţirea fastă a coşmarului înfrînt. Gemenii lui muriră în ipostaza hidoasă pe care el, Orientalul, le-o oferise. Barul şi bulevardul, cu trotuarele lui, cu băncile lui roşii, erau pline de cadavrele lui. Iar el zîmbea pe deasupra stîrvurilor. Singur barmanul rămăsese în viaţă, poate pentru a-i umple acest al treilea pahar. Împinse cu vîrful bocancului căpăţîna descărnată a unuia de el şi constată că acela purta un cercel în ureche şi un inel în degetul mic. Surprins, după ce goli şi acest al treilea pahar, urlă către barman:
- Ăsta nu sînt eu!
- Aşa e, şi nici ceilalţi, se auzi vorbind Orientalul-barman, spărgînd tăcerea în care pieriseră pînă atunci toţi ceilalţi Orientali - o moarte petrecută în vid. Toţi au fost imaginile reîncarnărilor tale, a uneia singure, în fond, a niciuneia, a unicei, perpetuei tale reîncarnări cerşetoare, depline, o agonie a metempsihozei, un avatar cancerigen condamnat la o veşnică metastază în oglindă, cu ochii larg deschişi de insomnie. Toţi ceilalţi s-au întors în tine la o nouă viaţă, cu creierele limpezi şi netede ca linoleumul. Toţi ceilalţi de tine te redescoperă în lume, redescoperind în acelaşi timp lumea. Toate aceste nefiinţe chinuite îşi joacă simulacrul la cotele absolutului. Au înviat în moarte. Adică s-au întrupat în umbra care te însoţeşte de-a pururi pe sub pămînt, imagine a ta în această oglindă a orbilor. Ei sînt expresia aspiraţiei tale inverse, a unei judecăţi pentru care te pregăteşti clipă de clipă, pe care o aştepţi cu nerăbdare - însă care ţie îţi va fi interzisă, pentru că pe tine nu are cine să te judece. Fiindcă tu nu ai un Altul care să fie acel Dumnezeu al Judecăţii tuturor acelor Alţii ai noştri – şi care, de fapt, ar fi trebuit să fim, în viaţa asta. Ţie ţi s-a arătat singurătatea care l-a cuprins pe Dumnezeu în clipa în care s-a gîndit la tine. Iar faptul că eu îţi vorbesc, îţi vorbeşti, nu are nici o însemnătate, pentru că vei uita la rîndul tău totul, ca toţi ceilalţi. Spre deosebire de ei însă, tu vei rămîne în aceeaşi dimensiune, vei continua să împlineşti expresivitatea negativă a acelui Altul care nu vei putea fi niciodată. Eu voi dispărea în măsura bucuriei tale, ceea ce va însemna că vei petrece infinite revelaţii izgonit pe o insulă mică, minusculă, asemeni unei bile, care se va topi pe măsură ce viaţa ta îşi va împlini menirea.
- Şi povestea mea? întrebă Oreintalul golind încă un pahar de lichid transparent.
- Povestea ta nu s-a putut spune şi nu o va şti nimeni, niciodată. Povestea ta este a dezinfecţiei lucidităţii în care crezi şi cu care crezi că străbaţi drumul lumii. Ce se poate rosti prin cuvintele gurii care aspiră totul cu certitudinea că nimic nu e ca lumea şi că educaţia absolută se face în felul acesta? Povestea ta urcă muntele tăcerii cărîndu-te în spinare pe tine. Dacă nu ai fi existat, cîte mii de poveşti de-ale tale nu s-ar fi ivit, nu s-ar fi povestit, nu s-ar fi trăit… Ai venit aici ca să-ţi descoperi povestea? Poate că ai descoperit-o. Dar eu am venit după tine ca să te împiedic. E posibil să fi ajuns prea tîrziu. De aceea am luat înfăţişarea ta.
- Dar cine te-a trimis pe tine aici? Cum ai ajuns tu aici? Şi de unde naiba vii tu? Dă-mi să beau!
- Nu mai ai ce să bei, Orientalule. Ai băut tot.
- Dacă e adevărat tot ce mi s-a spus, dă-mi să beau umbra de sub pămînt a acelui lichid transparent. Te rog, te implor… Ajută-mă să dispar odată cu ceilalţi. Îţi las ţie povestea mea. Ţi-o dăruiesc. O, nu se poate ca totul să se fi petrecut în zadar. Măcar un gram de însemnătate să fi avut toată întîmplarea asta. Nu se poate să nu mi se fi dăruit micronul de dezminţire care mi se cuvine. Am să te omor, asta am să fac! Şi cred că atunci tot locul ăsta se va curăţa de cadavre, pentru că te voi trimite să le cari în infern. În infern! Să-mi aduci de acolo băutura asta blestemat de transparentă! "Blestemat de transparentă", se auzea ecoul, din ce în ce mai puternic.

Scaunul pe care stătea Orientalul se rotea ameţitor şi din cînd în cînd braţele omului se distingeau încercînd să se apuce de ceva cu disperare. "Transparent!", se auzea ţipătul lui, "Totul e transparent!"… Pînă cînd brusc trupul îi fu proiectat cu violenţă într-un perete. Bufnitura a fost seacă, fără glas. S-a auzit din trupul chircit doar un oftat, respiraţie ultimă, demnă.

Şi părea că se apropie primăvara, fiindcă o boare de zefir călduţ opri o clipă în loc trecătorii cu chipuri îngrijorate. Seminţe de Oriental luară calea vîntului. Culoarea lor aprinsă sfîrîia în lemnul copacilor, în cărămizile caselor, în clorofila ierbii, în oasele pneumatice ale păsărilor, în metalul podurilor şi al automobilelor, în asfaltul străzilor, în lîna pulovărelor, în nisipul ferestrelor, în părul coafat al femeilor, în apa rîurilor şi în carnea peştilor, în oboseala cîinilor vagabonzi, în filele cărţilor, în ecranele televizoarelor, în glasul icoanelor, în centrul cercurilor, în gînguritul nou-născuţilor…

Grădina

de Bogdan Mureşanu

(nuvela face parte din volumul ERATA, în curs de apariţie la editura Libra)

În urmă cu o săptămână, Mamaie sădise în spatele casei un răsad de flori nu-mă-uita cu petale roşii. Avea mână bună, pentru că de obicei tot ce punea în pământ se prindea şi începea să dea rod ori să înflorească. Mamaie avea un dar special pentru toate formele de viaţă, vegetale sau animale, iar această calitate era izbitoare pentru toată lumea, căci era urmată pretutindeni fie de câteva găini, fie de două-trei pisici, chiar de un stol de muşte sau de un întreg muşuroi de furnici.

Efervescenţa prin care forţele vitale îi invadau intimitatea încetase demult să o mai surprindă sau să o ultragieze în vreun chip. În camera ei, mucegaiul înflorea nebuneşte, destrăbălându-se pe la colţuri umbroase într-o orgie fără contur şi fără ruşine. Păianjenii ţeseau pânze opulente, adevărate brocarturi, ce atârnau pretutindeni în valuri pline de semnificaţii oculte. Florile în glastre nu se veştejeau niciodată, iar mai devreme sau mai târziu ajungeau să năpădească întreaga odaie cu un aer funebru răspândit de nişte uriaşe coroane vivante. Atunci, Mamaie era nevoită să le scoată în grădină, unde purtările lor deşănţate erau îngăduite, căci oricum se pierdeau în desfrâul vegetal, generalizat până la cutumă, de la care nici o plantă din acel loc nu se abătea cu o iotă măcar.

Printre răsadurile ei, crailâcul era legea în care neamurile tuturor seminţelor trăiau într-un libertinaj nesfârşit. Cu timpul, nechibzuinţa devenise obiceiul pământului, iar excesul cea de a doua natură. De sădeai azi doi castraveţi într-un ungher, mâine aflai acolo, într-un zaiafet strigător la cer, toate speciile de cucumis sativus, însă şi restul plantelor legumicole, de la dovleci şi bostani până la pepenii cu miez zemos.

În grădina ei, era greu de spus pe ce fel de iarbă păşeai, pentru că se aflau acolo toate ierburile care se ştiau cu numele: iarba broaştei, iarba cănăraşului, iarba puricelui, iarba ciutei, iarba câinelui, iarba şopârlelor, iarba şarpelui, iarba osului, iarba creaţă sau iarba albă, iarba roşie şi cea puturoasă, iarba albastră, iarba neagră, iarba stelelor, iarba câmpului, iarba fiarelor care deschide orice uşă, iarba rea sau oamenii primejdioşi, iarba dracului sau tutunul, iarba Sfântului Ioan, toate se aflau acolo ca într-un dicţionar cuprinzător.

Dacă la începuturi, Mamaie reuşise să păstreze grădina în limitele dogmatice, de la o vreme, lucrurile o luaseră razna şi deveniseră uşor eretice. Oricât ar fi fost de neatentă, Mamaie tot şi-ar fi dat seama, în cele din urmă, că ceva nu era tocmai în bună rânduială în spatele casei sale. Acolo, pe ascuns, grădina se metamorfozase într-un spaţiu apostat, răzvrătindu-se împotriva legilor naturii. Taxonomiile botanice ori zoologice fuseseră grav batjocorite, iar distincţiile sigure de odinioară între regnul animal şi cel vegetal fuseseră spulberate dintr-o lovitură, în momentul în care apăruse şi o plantă închipuită precum mandragora – cea care ţipă când este smulsă din pământ.  Din acea clipă, grădina şi-a asumat făţis revolta şi-a început să comită erezie după erezie, închipuind noi şi noi încrengături, ordine ori clase de specii. Orice asemănare cu un loc pământean luase sfârşit, iar în spatele casei se întindea de pe acum un adevărat bestiar medieval, împănat cu creaturi şi animale monstruoase pe care Mamaie abia le vedea printre tufele gigantice, deşi le auzea ropotul. Odată, i s-a părut chiar că zăreşte printre copacii înalţi ţinuta imperială a unui unicorn, altă dată un grifon i-a smuls cu ghearele sale basmaua de pe cap.

Încetul cu încetul, scorburile copacilor s-au umplut de driade, iar printre tufele opulente, fauni bătrâni şi depravaţi fugăreau nimfele zvelte. Bunăoară, chiar sub ochii ei, una dintre ele s-a azvârlit, căutând scăpare, în iazul de la marginea grădinii, în care se bălăceau cu neruşinare o mulţime de sirene şi tritoni. Tragedia plutea pretutindeni în grădină, revendicată, acum, deopotrivă de cea mai adâncă nebunie şi de păgânismul idolatru. Mamaie găsea cu totul dezgustătoare înmulţirea frenetică a acelor fiinţe monstruoase, mitologice, care trăiau în păcat şi încălcau cu propria lor existenţă toate poruncile bunului simţ.

Grădina era bolnavă, nu mai încăpea nici o urmă de îndoială. Era incoerentă şi glosolalică. O năpădiseră buruienile barbare, ierburile necivilizate şi tufele sălbatice. Mamaie bănuia că întregul loc fusese cuprins de o exaltare epileptică, iar suspiciunile i s-au adeverit la vederea ultimului monstru născut în delirul general. Bestia începea ca un leu, continua ca un ţap pentru a sfârşi cu o coadă de şarpe. Mamaie a luat această născocire zoologică drept un afront personal, o palmă în obraz, o sfruntare neruşinată şi un gest sfidător din partea grădinii, care, se vede treaba, era deja cufundată într-o sminteală fără leac.

Halucinaţia aceea era semnul unei crize de delirium tremens, iar Mamaie era hotărâtă să împiedice apariţia demenţei până nu era prea târziu. Un acces violent risca să transforme grădina într-un Iad pe pământ, născător de demoni sau cine ştie ce alte nagode slute. Astfel că a chemat preotul, ca unul care le ştia pe toate, iar acesta şi-a făcut cruce la vederea animalului şi a exclamat:

- Mamaie, asta–i o himeră!
- Ce-i aia?
- O nălucire veche, o fantasmă, o amăgire, i-a răspuns gânditor. O imposibilitate!
- O impertinenţă, a clasificat-o cunoscător Mamaie. Şi o neobrăzare.
- Da, a încuviinţat preotul, fără îndoială. Totuşi o neobrăzare păgână!

Preotul cugetă o vreme, apoi se lumină la faţă.
- Mamie, grădina matale trebuie creştinată!
- Şi cum se poate una ca asta?, bâigui Mamaie.
- Cu o plantă creştină. Busuioc, de pildă.
- Da, se lumină Mamaie, cu busuiocul sfintelor, părinte!
- Într-adevăr. Cu un răsad de busuiocul sfintelor, că nu degeaba i se zice izma-Maicii-Preciste.

Chiar în aceea clipă, de după nişte tufe înalte se auziră ţipete ascuţite, apoi o nimfă ieşi în afară, urmată fiind de doi satiri desfrânaţi, cu corniţele erecte.
- Pune trei răsaduri, Mamaie, îi zise preotul cu iritare în glas. Trei de la Sfânta Treime.

Într-adevăr, aşa a şi făcut, începând lucrarea apostolică. A sădit busuiocul şi a aşteptat întremarea grădinii care nu a întârziat. Semnele convalescenţei n-au pregetat să apară, iar locul părea că se curăţă întâi de buruieni, apoi de fiinţele monstruoase, devenite aproape invizibile. Grădina se căia sincer şi chiar avea mustrări de cuget, căznindu-se să-şi arate regretul prin desfăşurarea excesivă de tufe de cornul Maicii Domnului ori prin procesiunea de călugăriţe pe care o aşternea la picioarele Mamaiei, oriunde s-ar fi îndreptat.

La început, Mamaie se arătase neiertătoare, aşteptând ca penitenţa grădinii să fie îndelungată, dar s-a îmblânzit dintr-odată şi-a iertat-o, când a vazut mişunând pretudindeni gândăceii cărora li se zice ochii-Maicii-Domnului. Au înduioşat-o tare. Erau ca o solie purtând părerile de rău ale acelui loc, întors pe calea cea dreaptă după un răstimp de rătăcire în afara dogmei.

În semn de împăcare, Mamaie a început să-i plivească pământul, izbăvind grădina de buruieni şi de bălării ca de rămăşiţele unei erezii pe care vrei să o dai uitării cât mai curând. Şi într-o zi, pe când îndepărta urmele păcatelor, din spatele unui tufiş a auzit un zgomot straniu. Frunzele se mişcau ca şi cum cineva sau ceva ar fi fost îndărătul lor, iar Mamaie s-a lăsat cuprinsă de spaimă la gândul că toate strădaniile îi fuseseră în van. Se aştepta ca de acolo să iasă la iveală o altă fiinţă păgână ce avea să întineze pământul cu paşii ei spurcaţi, dar n-a fost aşa. Frunzele s-au dat dintr-odată în lături şi un bărbat despuiat a zbughit-o din faţa ochilor ei. Mamaie a respirat uşurată şi s-a închinat, mulţumind Domnului pentru convertirea desăvârşită a grădinii, apoi şi-a reluat temeinic îndeletnicirea.

La câteva zile după, a văzut şi perechea bărbatului aceluia. De fapt, i-a văzut pe amândoi, el şi ea, acoperindu-şi părţile ruşinoase cu frunze late de brusture. A zâmbit fericită, apoi a intrat în casă, şi-a legat broboada bună pe cap şi s-a dus să se spovedească. S-a întors spre seară cu o lumânare în mână şi a pornit în căutarea Lui, căci ştia că El trebuia să fie deja pe undeva prin grădină. L-a găsit, odihnindu-se între straturile de flori nu-mă-uita cu petale sângerii. Iar El nu era deloc o nălucire, o amăgire sau o imposibilitate. O, nu! Dumnezeu era exact aşa cum şi-L închipuise Mamaie.

Muntele Analog (fragment)

de René Daumal
(Traducerea: Marius-Cristian Ene)

Născut la 16 martie 1908 la Boulzicourt, în departamentul Ardennes din nordul Franţei, René Daumal a avut preocupări literare încă din adolescenţă, când poezia sa avangardistă a început să fie publicată în cele mai importante reviste literare.
Împreună cu trei prieteni a fondat la Reims grupul Phrères simplistes, inspirat de Jarry, Rimbaud şi de suprarealişti. Cei patru tineri nonconfomişti îşi afirmau credinţa într-un „zeu“ propriu, numit Bubu şi, dorind să trăiască altfel decât cei din jur, experimentau diferite droguri, dar şi „jocuri“ precum ruleta rusească. René şi-a provocat singur o stare apropiată de comă, de tipul celor numite astăzi „experienţe la limita morţii“. Însă pe lângă accesul la stări modificate de conştiinţă, utilizarea a diferite substanţe, îndeosebi a tetraclorurii de carbon, avea să îi afecteze grav sănătatea pe termen lung.
Din punct de vedere literar, activitatea grupului s-a concretizat în apariţia, între 1928-1931, a trei numere ale revistei Le Grand Jeu. În aceeaşi perioadă Daumal o întâlneşte, prin intermediul primului soţ al acesteia, pe viitoarea sa soţie, evreica Vera Milanova şi îl cunoaşte şi pe Alexandre de Salzmann, care îi va deveni prieten foarte apropiat şi care îl va pune în legătură cu Georges Ivanovitch Gurdjieff, organizatorul şi conducătorul Institutului pentru Dezvoltarea Armonioasă a Omului, cu sediul la Prieuré d’Avon, lângă Fontainebleu.
Contactul cu învăţătura lui Gurdjieff va influenţa decisiv atât viaţa cât şi opera lui Daumal.
„Re-Né“ a participat la un turneu din Statele Unite al dansatorului Uday Shankar, apoi, întors în Franţa, a primit premiul Doucet pentru volumul Le Contre-Ciel, apărut la Gallimard în 1936. Peste doi ani, aceeaşi editură îi publica La grande Beauverie, carte inspirată parţial de experienţe din tinereţe.
În iulie 1939 a început să scrie Le Mont Analogue, cu subtitlul „roman de aventuri alpine, non-euclidiene şi simbolic autentice“, de fapt o evocare a experienţei interioare pe care o trăise la şcoala lui Gurdjieff. Romanul a fost scris în condiţii cu totul deosebite: Daumal tocmai aflase că este bolnav de tuberculoză şi că nu mai are de trăit decât câţiva ani, iar izbucnirea războiului şi ocuparea Franţei de către Germania nazistă îi punea în pericol soţia evreică. Au urmat doi ani de peregrinări în Alpi şi Pirinei, iar când, la sfârşitul lui 1943, a cunoscut un moment de răgaz, a reluat lucrul la carte. La 21 mai 1944, René murea la Paris, lăsând neterminat romanul a cărui principală idee este ascensiunea. Atât personajele, cât şi cititorii vor trebui să-şi continue singuri urcuşul.
Postum, lui Daumal i-au apărut mai multe volume, atât la Gallimard (Le Mont Analogue, 1952; Poésie noire, poésie blanche. Poèmes 1924-1944, 1954; Bharata: L’origine du théatre – La poésiè et la musique en Inde, 1970), cât şi la alte edituri (Tu t’es toujours trompé, Mercure de France, 1970; La langue sanskrite. Grammaire – poésie – théatre, Ganesha, 1985).
Totuşi, cea mai cunoscută creaţie a sa rămâne Muntele Analog, o dovadă grăitoare fiind influenţa asupra altor genuri artistice. Cartea a stat la baza filmului lui Alejandro Jodorowski, Holy Mountain, iar recent, în 2001, a inspirat un album de rock alternativ cu titlul omonim, semnat Frédéric L’Épée. Fragmentul de mai jos face parte din „Primul capitol, care este capitolul întâlnirii“.

În modul de a gândi al acestui om, ca şi în tot ceea ce îl privea, exista un amestec aparte de maturitate viguroasă şi de prospeţime copilărească. Dar mai ales, aşa cum îi simţeam lângă mine picioarele nervoase, neobosite, îi simţeam şi gândirea ca pe o forţă la fel de sensibilă ca lumina, căldura sau vântul. Această forţă consta în capacitatea excepţională de a vedea ideile ca pe nişte fapte exterioare şi de a stabili noi legături între idei în aparenţă total diferite. Îl auzeam – îl vedeam chiar, aş îndrăzni să zic – tratând istoria omenirii ca pe o geometrie descriptivă, apoi, în minutul următor, vorbind despre proprietăţile numerelor ca şi cum era vorba de specii zoologice, contopirea şi separarea celulelor vii devenea un caz particular de raţionament logic, iar limbajul îşi lua legile din mecanica cerească.
Reuşeam cu greu să-i răspund şi în curând am fost cuprins de ameţeală. Şi-a dat seama de asta şi a început să-mi vorbească despre viaţa sa trecută.
– Pe când eram tânăr, zise el, cunoscusem cam toate plăcerile şi toate neplăcerile, toate fericirile şi toate suferinţele de care poate să aibă parte omul ca animal social. Inutil să vă ofer detalii: repertoriul evenimentelor posibile, în destinele oamenilor, este destul de limitat, şi mai mereu sunt aproape aceleaşi poveşti. Vă voi spune doar că într-o zi m-am regăsit singur, cu desăvârşire singur, cu certitudinea că încheiasem un ciclu de existenţă. Călătorisem mult, studiasem ştiinţele cele mai diferite, învăţasem vreo zece meserii. Viaţa mă trata cam în felul în care se comportă un organism cu un corp străin: încerca în mod vizibil ori să mă închisteze, ori să mă expulzeze, însă eu simţeam nevoia de „altceva“. Am crezut că găsesc acest „altceva“ în religie. Am intrat într-o mănăstire. O mănăstire ciudată. Care, unde, nu contează; trebuie totuşi să ştiţi că aparţinea unui ordin cel puţin eretic.
Printre regulile acestui ordin exista o tradiţie bizară. În fiecare dimineaţă, Superiorul nostru ne dădea fiecăruia – eram vreo treizeci – o hârtie împăturită în patru. Una dintre aceste hârtii purta inscripţia: TU HODIE, şi numai Superiorul ştia cui îi revenise. De altfel, cred că în unele zile toate hârtiile erau albe, dar, cum nimeni nu ştia nimic, rezultatul – după cum veţi vedea – era acelaşi. „Tu eşti astăzi“ – asta însemna că fratele astfel ales, fără ştirea celorlalţi, urma să joace în acea zi rolul „Ispititorului“. Am văzut, la anumite populaţii africane şi nu numai, culte destul de oribile, sacrificii umane, ritualuri antropofagice. Dar nu am întâlnit niciodată, în nici o sectă religioasă sau vrăjitorească, un obicei atât de crud ca această instituţie a ispititorului zilnic. Vă puteţi închipui treizeci de oameni, trăind în cadrul unei comunităţi, deja tulburaţi din cauza fricii permanente de păcat, privindu-se unii pe alţii cu gândul obsedant că unul dintre ei, fără să ştie care, avea sarcina specială de a le pune la încercare credinţa, umilinţa, caritatea? Era acolo un fel de caricatură diabolică a unei mari idei – a acelei idei că în aproapele meu, ca şi în mine însumi, există o persoană pe care să o urăşti şi o persoană pe care să o iubeşti.
Este un lucru care îmi dovedeşte caracterul satanic al acestei tradiţii: nici unul dintre călugări nu refuzase niciodată să joace rolul „Ispititorului”. Atunci când i s-a dat hârtia cu tu hodie, nici unul nu a avut nici cea mai mică îndoială că n-ar fi demn sau capabil să interpreteze acest rol. Ispititorul era el însuşi victima unei ispite monstruoase. Eu însumi am acceptat de mai multe ori acest rol de agent provocator, din supunere faţă de regulă, şi acestea sunt cele mai ruşinoase amintiri ale vieţii mele. Am acceptat atât timp cât nu înţelesesem în ce capcană căzusem. Până atunci, îl demascasem întotdeauna pe diavolul de serviciu. Nefericiţii aceia erau atât de naivi! Mereu aceleaşi trucuri, pe care ei le credeau extrem de subtile, sărmanii diavoli! Toată iscusinţa lor consta în a miza pe câteva minciuni fundamentale, comune tuturor, de genul: „respectă litera legii numai imbecilii care nu înţeleg spiritul legii“, sau „din cauza stării mele de sănătate, eu nu-mi pot permite asemenea rigori“.
Totuşi, odată, diavolul unei zile a reuşit să mă prindă. Era un om vesel, din topor, cu ochi albaştri, de copil. Într-un moment de linişte s-a apropiat de mine şi mi-a zis: „Văd că m-aţi recunoscut. Nu-i nimic de făcut cu dumneavoastră, sunteţi într-adevăr prea isteţ. De altfel, nici nu aveţi nevoie de acest artificiu pentru a şti că ispita este mereu prezentă peste tot în jurul nostru, şi mai ales în noi. Dar vedeţi grava slăbiciune a omului, care sfârşeşte prin a-şi împodobi somnul cu toate mijloacele care i-au fost date pentru a se menţine treaz. Poartă rasa călugărească de parcă ar purta un monoclu, iar dimineaţa cântă aşa cum alţii se duc să joace golf. Ah! Dacă savanţii de astăzi, în loc să inventeze fără încetare noi mijloace de a face viaţa mai uşoară, şi-ar folosi ingeniozitatea pentru a fabrica instrumente capabile să-i scoată pe oameni din toropeală! E drept, există mitraliere, dar acestea depăşesc cu mult acest scop…“
A vorbit atât de bine că în aceeaşi seară, cu mintea înfierbântată, am obţinut autorizaţia Superiorului de a-mi folosi orele de odihnă ca să inventez şi să fabric astfel de instrumente. Am inventat imediat mai multe aparate aiuritoare: un stilou care curgea sau împroşca cerneală la fiecare cinci sau zece minute, un mic fonograf portabil înzestrat cu un receptor asemănător celor ale aparatelor pentru surzi, cu conductibilitate osoasă, care îţi ţipa în momentele cele mai neaşteptate: „Cine te crezi?“; o pernă pneumatică pe care am numit-o „căpătâiul moale al îndoielii“ şi care se dezumfla pe neaşteptate sub capul celui care dormea; o oglindă a cărui curbură era realizată în asemenea mod încât orice chip uman era reflectat ca un cap de porc, lucru pentru care, de altfel, a fost nevoie de ceva muncă, şi multe altele. Eram în toiul muncii – şi eram atât de absorbit de lucru încât nu îi mai recunoşteam pe ispititorii zilnici, care aveau grijă să mă încurajeze – când, într-o dimineaţă, am primit tu hodie. Primul frate pe care l-am întâlnit a fost voinicul cu ochi albaştri. M-a întâmpinat cu un surâs amar care mi-a tăiat tot entuziasmul. Am văzut dintr-o dată şi naivitatea cercetărilor mele şi josnicia rolului pe care îmi propuneam să-l joc. Împotriva oricărei reguli, am mers la Superior şi i-am spus că nu mai puteam accepta „să fac pe diavolul“. Mi-a vorbit cu o blândeţe severă, poate sinceră, poate studiată. „Fiule“, a încheiat el, „văd în tine o nevoie de nepotolit de a înţelege care nu îţi permite să mai rămâi în această casă. Ne vom ruga Domnului să aibă îndurarea să te cheme la El pe alte căi…“

Proman filogin

de Patrick Călinescu

Se aciuiase-n muzeul roţii personale. Era hăituit de viitorurile alternative şi gonit de ele spre trecuturile peste a căror umbră granitică nu mai plutea de mult niciun prezent logic. Holurile-n care se ascundea de ivirile temporale deveneau întreit obtuze pentru frica-i de-a nu fi prins ca-n golul interior al unei scoici. Ar fi vrut, dacă ar fi avut mijloacele necesare, să-i sară direct pe cornişă şi să se facă una cu praful din a cărui ceaţă ieşise-nfricoşat abia-n curând deja. Între timp, se pitise-ntr-o jantă inoxidabilă, a cărei reflexivitate de aluminiu-l ademenise-n şuruburi. Încerca din răsputeri să li se-nfiltreze în scamele metalice din care se născuseră, dar nu putea să se piardă-n ele oricât le-ar fi definitivat. Spaimele-i creşteau în proporţie uniformă cu roata personală-n care visa să dispară. Istoria lui filogină, din care-şi extrase generările alternative, se gândise rotativă sub greutatea unei asemenea ruşini. Obrajii-i se prăbuşiseră-n borhotul îndoielii care-l traversa aidoma holurilor momentane. Ulterior, se va linişti şi se va duce-n calea pe care o va apuca dinspre viitor spre trecut. Şi-ar dori ca starea lui incognito-n derulare să nu se multiplice la infinit şi să-i lase şansa de a-şi împărţi calea-n drumul său final în câte viitoruri şi trecuturi ar fi putut să aibă-n definitiv. Se împuţinase-n în janta-n care-i executase pierderea de sine şi se complăcu-n măsurătorile pe care generatoarea-i mecanică le va fi inscripţionat în carnea ei de aluminiu reflexiv. Ar fi vrut să moară, dar gândul la un punct terminus al visării-l înfricoşă şi mai tare decât fricile sale momentane. Deocamdată imersase-n unul dintre şuruburile personale din care-şi dorea dezlipirea filetată de sine. Îi trecură prin vise multe alternative de scăpare. Ar fi putut să rămână prizonierul infinit al jantei în care se contopise, ar fi putut să i se smulgă din şuruburi, ar fi putut să-şi întâmpine fobiile mecanice ca un adevărat cartograf destinal din care nu demisionase, ar fi putut să poată toate variantele abia-n curând puse-n practica proiectului iniţial din caietul său de matematică abandonat. Ştia prea bine că depinde de el cum voia să se termine. Finalul era la dispoziţia lui întârziată. Deznodământul aştepta cu-nfrigurare transhumanţa-i supra-sub-scenică pe care o va fi completat ulterior. Toate piesele erau în dispozitiv. Comanda se afla-n visul său cel mai treaz cu putinţă. Nu trebuia decât să iasă din reflexivitatea inoxidabilă a jantei în care se depozitase şi să aleagă şurubul de manevră potrivit. Ar fi fost atât de simplu să nu se întâmple nimic. Ar fi putut să nu fie nimic aievea. Dintr-un vis în altul, din ce în ce mai înşurubate-n jurul conştiinţei de sine, aştepta izbăvirea noetică pe care o intuise inerţial. Şi, dacă tensiunea finalului curgea-n continuare, inima-i tremura ca un fir de praf de groază că propria-i voinţă ar putea curma totul dintr-o singură finalitate. Anticipându-le, se străduia să le ia din final şi să le întoarcă-n mişcarea iniţială care le generase. Cam secase-n puteri, dar iată planul oniric cum i se părea funcţional. A ieşit din roata-n care dispăruse deocamdată şi şi-a luat adio de la muzeul ei personal. Ştia că avea să-l viziteze abia-n curândul reîmprospătat deja.

Şi nu era te miri ce făcut pe puncte şi extras din mizeria statutului social din care nu va avea scăpare niciodată, ci exact pe dos. Provenea, venind înaintea urmaşilor săi, urmându-i dinapoia lui proprie, dintr-o familie bună, ale cărei standarde înalte, rarefiate de aceea, îl ameţiseră de când le conştientizase şi-l lăsaseră fără oxigen familial numai bun de îmbuteliat în recipiente performante de când le prestase existenţa, dacă vreodată i s-ar fi permis aşa ceva. Dar nu şi-a dat voie să fie decât un altul, pe care să-l identifice cu un terţ, la egală depărtare de ambii, pentru că niciunul dintre ei nu s-ar fi putut măsura cu el. Era aşadar o persoană sus pusă nu în josul altora, cu care nu mai trebuia să se identifice, ci numai al său, pentru că nu constituia în niciun fel vreun standard pe care alţii să-l ia drept model, copiindu-i proprietăţile şi emulându-i emulsiile lactice dinspre partea lor feminină şi gestantă în continuare. Şi cum s-ar fi putut dezice de o familie construită pe stânca de granit însărcinat cu fetuşi marmoreeni şi sidefii, din a căror alcătuire nu putea să lipsească nici aurul transparent al atomilor de oxigen social ajunşi în plămânii lui într-o aşa stare de degradare? Greu răspuns, cu toate că nimeni n-ar fi băgat aflarea-n foc, într-o finală finală chiar în final, care ar fi întrebarea menită s-o descifreze şi s-o lămurească. Şi cum însuşi a recunoscut, nu a putut, lipsindu-i curajul, să renunţe la o asemenea familie clădită pe femeile care au generat-o până la el şi pe femeile care o vor genera după el, deşi, între el şi femeile dinaintea şi dinapoia lui, nu se poate afla nimeni altul decât el. Problemei aflării celuilalt de lângă sine nu i-a venit rezolvarea pe caietul său de matematică tot timpul gol, dar în alt timp de ce, pentru că însuşi stă între cele două rânduri materne din care ignoranţa lui proverbială a format, dintotdeauna, o boltă informă de-a opri ploaia săltăreaţă de primăvară. Tot la capătul însărcinat cu doamnele din familia lui în continuare însărcinate să-i nască un viitor alternativ nici agreabil, nici respingător din lipsă de probe contrare, mai există o problemă rezolvabilă. Nu o singură dată s-a întrebat care ar putea fi problema atât de rezolvabilă, încât descâlcirea ei s-aibă nevoie de mâinile sale şi aşa incapacitate de efort intelectual după o scriitură atât de alertă. Deocamdată nu se putea gândi la problema-n cauză din trei motive formate într-o manieră de lucru conglomerată şi-n deplină consonanţă cu vocalele din ambele noastre nume laice: primul motiv ar fi uitarea completă a celui de-al doilea motiv, al doilea motiv ar fi uitarea completă a celui de-al treilea motiv, iar al treilea motiv ar fi uitarea completă a vreunui motiv pentru care un motiv sau altul să-i dea consistenţa motivaţională cât de cât motivată de cele trei motive abia expuse-n curând.

Late Gait. Interesant cum în limba engleză totul se potriveşte de minune. Interesant cum nu în limba lui maternă harta destinului său poate fi citită exemplar. Interesant cum tipografia vreunui monitor prea oficial i-a refuzat comanda prestabilită-n plină maturitate foetusală. Este cu adevărat foarte interesant faptul că, deşi nu şi-ar putea scrie memoriile-n engleză, de vreme ce n-o cunoaşte impecabil, această limbă străină-i înţelege perfect traseul notat spre deznodământ pe harta englezească pe care trebuie s-o traducă-n fapte româneşti, dacă este cu adevărat român sadea, născut dintr-un român get şi-o româncă beget: iată cum ştie, inversat, engleză, şi cum simte, potrivit, româneşte, şi cum o apropie, intenţionat, pe românca beget care l-a generat, una dintre multele femei despre care spuneam că i-au pregătit un viitor alternativ ale cărui urmări le va trăi în ritmul său cardiac, de verbul englezesc omograf, generatorul tuturor femeilor generatoare de-ntregile sale ipostaze global dispersate, dar văd că am de-a face şi cu o problemă pe care nu va trebui s-o rezolv niciodată. Avea o scoică-ntr-unul dintre rafturile ocupate de romanele scrise-n limba engleză pe care nu le citea vreodată. O găsise pe malul unei mări negre din punct de vedere sufletesc şi, chiar din nisip, o pusese cu grijă, pentru a nu-i şifona cumva luciul acvatic, în dreptul volumului cu totodată cele mai multe pagini proporţional egale la mijlocul cotorului sub copertele sale prăfuite. Fiecare dimineaţă-l găsea-n picioare, cu mâinile-n buzunare, privind scoica lui preferată, traversând-o vizual prin toate straturile ei biologice, dincolo de viaţa-i anterioară şi dincoace de traiul ei posterior, şi minunându-se intens, numărând scamele pe care le găsea-n buzunare, de felul în care o fiinţă vie ajunsese, printr-o operaţie obişnuită de selecţie estetică, un simplu obiect artizanal. Stătea aşa, dimineaţă de dimineaţă, cu adevărat numai suficient pentru a-şi da seama câte probleme mai avea de ascuns în adâncurile scoicii lui. Şi exact la fel se ocupa zilnic de icoana sa profană, pe care o vedea cum se-ncărca de sfinţenia lucrurilor petrecute-n altă carapace, aleasă dintr-o altă hartă la antipozii celei din care fusese odată ridicată. Dar, prosternând-o laic, îi cerceta temeinic anii-ngheţaţi în straturile celulare din partea opusă golului ei interior, îi adâncea misterele inscripţionate la tot pasul în fiinţa ei de ceva vreme artizanală, îi dădea un sens sau altul superior celui care o consacrase ca exponat într-un muzeu al figurilor de scoică, îi descoperea calităţile fizice, intelectuale, psihice, morale sau de orice altă natură moartă, îi explora dimensiunile imuabile pe care le simţea etern încifrate-n entitatea sa invizibilă privirii libere de ochi, îi inventaria ipostazele statice pe care le exhiba-n fiecare dimineaţă, îi înlătura spaimele că-ntr-o bună zi se va putea vindeca permanent de scoicitatea sa de casă, îi risipea temerile că-ntr-o bună zi se va putea îmbolnăvi încă o dată de scoicitatea sa de mare, îi arăta că avea de gând, nu foarte multe dimineţi în viitorul matinal al relaţiei lor ideatice, s-o facă cel mai fericit porte-chose dintre toate actualele sau potenţialele porte-choses, îi povestea infinit cum o scosese din anonimatul acvatic pentru a o glorifica artizanal, îi întărea convingerea că va rămâne egală şi identică cu sine cât va exista praf de jur împrejur şi, în final, o ştergea în mod regulat de praful care se acumula peste noapte la picioarele golului său interior. Noroc cu pămătuful de praf, în formă de pămătuf de praf, pe care-l trecea zilnic pe sub golul ei interior ca să împrăştie praful, în formă de praf, acumulat noapte de noapte-n calea pămătufului, în formă de pămătuf, de praf, în formă de praf. Amănuntele întregului ritual din fiecare dimineaţă se opresc în acest punct al întreţinerii scoicii sale preferate într-o curăţenie perfectă. După ce-o prăfuia şi-i îndepărta toate neliniştile metafizice acumulate peste noapte-n praful acumulat peste noapte, se îndepărta de altarul său mirean, în faţa căruia se ruga să nu fie vreodată mai creştin decât scoica lui muzeală, şi, scoţându-şi mâinile din buzunare cu rezultatul scamelor numărate stratificat peste alte rezultate asemănătoare sub unghii, mergea retardat din punct de vedere fizic spre harta atârnând de perete, pe care-ncepea s-o citească meridian după meridian, iar, în dreptul ecuatorului, până să-l traverseze, făcea o pauză-n timpul căreia punea pe hârtie toate problemele de a căror rezolvare nu fusese-n stare deja să se ocupe. Volumul din spatele scoicii sale epifanice avea tipărite-n detaliu toate meridianele cartografice ale destinului său, înregistrate, unul după altul, sub numele celui mai faimos geograf filogin din câţi fusesem în acel moment.

Ştiindu-şi familia în toată diaforia maternalităţii ei, s-a întrebat o viaţă ce este cu adevărat mai bine să fie, dacă n-ar putea deveni nici ficţiunea, nici fantezia pentru care a fost antrenat să ajungă. Alternativa i se-nfăţişa atât de intens, încât de propria rezolvare depindea chiar viitorul construit în perspectivă feminină şi dat în folosinţă în momentul în care umbrele prezentului aveau să treacă în acest trecut curând. Lucrurile stăteau pentru el aruncate când în spatele ficţiunii, când în spatele fanteziei, pentru că nu ar fi putut nici în ruptul capului asanat de amândouă să se contamineze de efectele lor imediate, iar balansarea-n leagănul căruia începuse să-şi petreacă prezentul jupuit de tot mai numeroase umbre nu era un semn de bun augur pentru ce-ar fi dorit să fie cu adevărat, dacă vreodată ar fi putut să scape de variantele care i se formau pe măsură ce-şi investiga-n continuare alternativele din două în două modele fictiv sau fantezist aleatorii. Din momentul în care descoperise accelerarea interzisă cu care atât ficţiunea, cât şi fantezia îi pulsa cu brutalitate viitorul şi aşa incert, devenise chiar alarmat de situaţie şi îngrijorat că, în funcţie de rata bombardamentelor din toate colţurile minţii-i sechestrate-n impas, va fi dezintegrat din imaginaţie. Viziunea catastrofală, în momentul în care îi străpunse prin mijloc globurile oculare, deopotrivă de mult îl şocă şi-l deprimă în măsuri incomensurabile, astfel încât îşi semănă fruntea condensată de efort în palmele făcute hrubă pentru acest eveniment nefericit, oftă din adâncurile bulbului rahidian, tresări uniform atât din ficţiunea-i zdrenţuită, cât şi din fantezia-i ferfeniţită, probabil că şi aţipi câteva momente suficiente pentru a se trezi aţipit cu adevărat şi, dându-şi seama că nu are niciun motiv să fie depresiv pentru că s-a imaginat pe sine într-un viitor fără alternative, îi croi, prezumtiv una dintre reprezentantele familiei sale, palmele pe obraji ca să nu mai zică că a fost abandonat în plină deznădejde. Şi, după ce l-a pălmuit bărbăteşte, ea, femeia generatoare de femei şi, mai nou, femeia acumulatoare de bărbaţi, i-a dat să bea apă cu zahăr, l-a pus să ciugulească vreo linguriţă argintată dintr-o baclava, i-a amintit, printre serii aristotelice de gingăşii imanente-n sexualitatea brusc ieşită la suprafaţa ruşinii, întregul trecut reflectat în oglinda retrovizoare a crizelor sale de pesimism lipsit de ficţiune şi de fantezie, i-a propus nişte soluţii care le-ar putea atenua pe termen mai scurt sau mai lung, l-a plimbat prin amintirile despre luminiţe gerile misterios apărute-n balcoanele copilăriei, prăjituri date-n zahărul pudră al maternalităţii pe care însuşi o recunoscuse atât de bine, amputări la fel de fictive şi fanteziste ca iminenţa lor imaginativă, mutări dintr-un oraş în altul, dintr-o casă în alta, dintr-un oraş între dealuri într-un oraş între ape, dintr-o casă a beciurilor matrioşkate într-o casă a grădinilor înlănţuite, dintr-un oraş al ficţiunii îndepărtate într-un oraş al fanteziei apropiate, dintr-o casă a leilor într-o casă a pisicilor, dintr-un oraş familial într-un oraş familiar, dintr-o casă blestemată într-o casă a blestemelor, dintr-un oraş al trecutului într-un oraş al viitorului, decese feminine unul după altul, unul în spatele altuia, unul în faţa altuia, unul mai pulsând decât altul din două în două ficţiuni şi din două în două fantezii aşişderea, amici presaţi de-a valma în albumele fotografice ale familiei, buncăre îngheţate de bolile materne, plăceri sălbatice şi naturale în război permanent rupt într-un sfârşit irevocabil final cu plăceri civilizate şi artificiale, cărţi de joc astral şi cărţi intrinsec ludice, ghete ortopedice versus pantofi fără toc, umeraşe pline de tristeţe versus umeraşe pline de fericire, aniversări pescuite versus aniversări florale, alternative după alternative la mărimea cercului de prieteni falimentari, compoturi şi gemuri pe rânduri întregi de hipoglicemii domestice, raci îndreptându-se din ce în ce mai iute spre finalul interminabil al unei treimi profane, libertăţi puberale şi talente pândite din umbra amorţită a viitorului reîncarnat în trecut, tornade lingvistice de gradul nouă pe scara atârnată de placa de beton parabolic, ursitoare şi vrăjitoare simultan umbrind un trecut fără viitor, ficţiuni şi fantezii milenariste ale sfârşitului de identitate cazonă, vizionări fictive şi audieri fanteziste străbătute din viteza jupuirii viitorului de trecut, nu precedând, nu succedând visele sic cogito pe care ea, captatoarea de bărbaţi, i le-a împărtăşit condiţionându-i-le trecuturile stabile de viitorurile alternative în variaţie liberă în felul în care va trebui să le trăiască la maximul ficţiunii şi al fanteziei de care e-n stare să fie.

Istoria filogină conchide următorul logicism în scoica peste care s-a aşternut praful şters al uitării. Ea, care l-a trezit la ficţiune şi fantezie, după ce-n prealabil îl ridicase din propriul pesimism, a dispărut fără umbre în marea de optimism care-ncepuse să-i tălăzuiască privirile. A iniţiat următoarea numărătoare nesfârşită a unui spate îndreptat spre palme şi a unei slăbiciuni amarate-n apele adânci ale pulsiunilor momentane şi a unui imbold de a-şi contempla scoica dintre prafuri şi a unei hotărâri mai ferme ca niciodată să nu uite pentru ce m-a chemat să fiu alături de el. Împins orbeşte de la spate de întregirea fiinţei lui încă o dată, s-a dezmeticit anunţându-şi intrarea în viaţa pe care o va decurge din ea. Rămăsese totuşi oarecum molatic apucăturilor sale din timpul ficţiunilor şi fanteziilor pe care nu le-a putut nicidecum imagina în vreun fel, iar acest aspect mai era vizibil pe la contorsionările prin care dorea să scape de el. Avea multe de spus în legătură cu ce i s-ar putea întâmpla în cazul în care nu ar reuşi să le pună toate pe hârtie. Posibilitatea că va da greş îl înspăimânta atât de tare, încât nu mai putea dormi nopţile. După ce se culca-n jurul orei potrivite, începea să se zvârcolească ca un posedat între plapumă şi cearşaf. Şi, după ce obosea într-un final transpirat, se apuca să-şi agite nopţile într-un cocteil interminabil de vise neconsumate. La fel, în aceeaşi stare de-ncordare, pe care o suspenda ziua, ieşea din pat ca din limanul tuturor surescitărilor inventate ad-hoc de ficţiunea-i răvăşită şi de fantezia-i ponosită pentru asemenea ocazii matinale. Cu nervii perfect acordaţi la melodia disensiunilor personale, îşi petrecea ziua-ntreagă într-un provizorat absolut, pe care l-am asemănat în treacăt cu starea de graţie nebunească a condamnaţilor la viaţă înainte de execuţie. Probabil că-ntr-adevăr nu se afla chiar departe de întreruperea completă dintre minte şi trup, dintre zi şi noapte, dintre optimism şi pesimism, dintre interiorul gol şi exteriorul plin al scoicii lui preferate, dintre istoria familiei sale şi filoginia ei, dintre ficţiune şi fantezie, iar acest dezacord total între pentru ce mă chemase la el şi pentru ce stăteam cu el, promitea, timp după timp, să se caşte tot mai mult până-ntr-un moment în care ficţiunile şi fanteziile noastre aveau să înghită cu totul hăurile sale impermeabile. Dar n-am dezertat şi mă felicit că m-am supus aceluiaşi regim de viaţă iluzoriu transformându-mi, în rând cu el, nopţile în avangărzile zilelor şi zilele în ariergărzile nopţilor, prinzând să-mi agit nopţile şi să-mi execut zilele şi devenind somnambulul ambiguu perfect. Izbutisem o performanţă inimaginabilă pentru mine, chiar şi în cazul special pe care-l trăiam, ocupându-mă neutru de el. Prin eforturi multiplicate continuu şi nicicând reduse la ele însele, ajunsesem abia curând să devin cu mult mai mult el decât fusese el vreodată. Astfel, în loc să-l fi măsurat cu un sine al meu însumi, m-a măsurat cu un sine al lui însuşi, ambii egali în aceeaşi măsură unul cu altul şi niciunul cu nicialtul. Procesul este în fapt mult mai complicat, pentru că nicio contopire dintre noi nu mai poate avea loc, iar aceasta-n curs de progresie se aproprie de capătul ei interminabil. Pe mine mă chemase să-i pun oarecum în ordine hârtiile şi să i le omogenizez pe cât posibil, misiune de care mă achitasem chiar de la început, de vreme ce, după prima aranjare a ideilor sale într-un tot bloc, a încetat să mai producă altele noi. În schimb s-a axat în principal pe combustia păstoasă şi pe reverberaţiile gelatinoase emanate amândouă de hipotalamusul său ceva inervat în bărbie. În aceste condiţii, văzând că pentru ce venisem nu mai puteam în niciun fel să fac şi nu mai având nevoie să-mi onorez obligaţiile respective, mă dedasem şi eu la întreprinderile sale şi le prinsesem gustul subit, ca şi cum toată viaţa până-n acel moment nu făcusem altceva decât să-mi păstrez condiţia de ilogician la un nivel confortabil atât ficţiunilor, cât şi fanteziilor noastre, abia pe cale să se unească în precedentul raţionament dinaintea căruia mă înclinasem înapoia lui. Dar timpul scurs între venirea mea la el şi plecarea mea de la el mai avea să se prelingă printr-un orificiu dat în cornişa unei scoici prăfuite drept în golul ei interior.

Visase-n ultimul timp al demascărilor ulterioare filogin. Se făcea că purta un nume dintr-un fel ilizibil, pe care nu-l putea desluşi din cauza densităţii cerebrale pe neuron în interacţiune. Şi-i era destul de greu să i se adreseze propriului eu fără a şi cunoaşte formula onomastică pe care ar putea s-o folosească din acel moment totdeauna. Această criptare onirică a condiţionărilor alternative-l crispa să nu-şi dorească vreodată un echivalent semiologic care să-l poarte dintr-o parte-n alta-n toate părţile identice cu egalitatea pe care fiinţa lui o pronunţa-n diferite grade. Se pare de aceea că venirea mea la el avea o legătură strânsă cu rămânerea mea la el. Chiar şi acest fapt se găsea visat undeva prin neuronii săi interceptatori de sine. Unitar, rămânea el minus el, iar această scădere, pe care o adunase-n sine, îl întrista destul. Dar nu coborâse întreaga scară a deznădejdii, care mai avea nişte trepte din totalul limitat al cărora, odată cunoscut, nu exista cale de urcare, pentru că era conştient de asemenea capcană şi nu dorea să-i cadă în mreje. Am vrut să-l îmbărbătez şi să-i spun că visele sunt simulări verosimile prin care fiecare eu devine conştient de sine, dar, văzând că n-am apucat să urc şi ultima treaptă a deznădejdii, de unde să contemplu toate coborârile-n fericire pe care şi eu, la rându-mi, le făcusem, pur şi simplu am renunţat. Şi, pentru că nu eram în poziţia cea mai fericită din care să-mi eşuez fiecare încercare de-a mă nivela cu josul superior al ierarhiilor sensibile, am tăcut din gură bucuros că n-am avut de fapt nimic să-i zic. El, incomplet din anumite unghiuri de vedere, a intuit cauza tăcerilor mele, dar nu şi-a trădat privirile întorcându-mi-le într-un efort auxiliar de înţelegere reciprocă. Astfel, cu toate că am simţit ce-ar fi vrut să facă, n-am dat curs niciunei urmări a niciunei acţiuni ulterioare, iar scena supra-sub-reflexivă a fost completată de ultimul detaliu în stare să-i sfârşească cumva imaginea finală. Din modestie, n-am să-l public. Dacă vrea, poate să-l tipărească, dar nu-l cred s-o facă, de vreme ce-şi doreşte aşa de mult conştienţa care l-ar putea îndrepta spre numele său ulterior. Deşi are multe circumstanţe să înceapă cu litera e a eliberării definitive de-un sine personificat şi să se termine cu litera r a rupturii permanente de-un sine incarnat, este oarecum la jumătatea probabilităţilor ulterioare ca vreuna dintre aceste litere eliberate şi rupte de el totodată să se repete în corpul literal pe care-l va avea în momentul respectiv. Pentr-un oarecare timp gândindu-ne la aceste detalii, am ajuns deopotrivă la concluzia triplu juxtapusă, votată binominal, că unul dintre noi nu ar fi trebuit să se gândească la toate problemele ca celălalt dintre noi să se poată gândi la ele şi că unul dintre noi ar fi trebuit să se gândească la toate problemele ca celălalt dintre noi să nu se poată gândi la ele şi că unul dintre noi ar fi trebuit să se retragă din votarea binominală ca ea să fie cu adevărat uninominală, dar acest lucru nu s-a întâmplat de partea niciunuia dintre noi, pentru că tot întregul din care suntem făcuţi n-a vrut să ne cedeze vreo parte din sine în vederea constituirii ulterioare a acelor părţi la care am fi putut renunţa. În fine, aşa prezentându-ne lucrurile, am continuat şi unul, şi celălalt, să ne gândim fiecare la exact aspectele pe care le-am putea rezolva individual. Şi, pentru că astfel n-am ajuns la niciun rezultat semnificativ, unul dintre noi a renunţat să le rezolve, iar celălalt dintre noi i-a urmat renunţând final la unul dintre noi. Când şi-a epuizat toate visele pe care a putut să le aibă vreodată, s-a trezit şi ilogicianul din el să-mi dea o lecţie de neuitat. Nu întâmplător chiar şi din acest motiv nu şi-o va putea şterge niciodată din amintire. Era destulă-nclinare spre amiază ca amiaza însăşi să nu fie amiază în momentul în care au avut loc evenimentele pe care voi încerca să le expediez din cât mai multe amănunte. Importante nu sunt structurile de adâncime, care nu pot fi surprinse în toată minuţia lor, ci structurile de suprafaţă, pe care le susţin şi inspiră deopotrivă. Evident, ilogicianul din el nu-şi dăduse consimţământul şi-n privinţa sistării tuturor arheologiilor pe care le opera admirabil, dar inutil. Eu nu venisem de foarte mult timp la el în momentul în care rămăsesem la el de ceva timp. Visele continuaseră să-i mâzgălească caietele goale de matematică într-o oarecare regularitate până-n acel punct, dar pe nicio foaie umplută-n curând de substanţa lor onirică n-am putut să găsesc vreo indicaţie, chiar insensibilă la referentul ei coincident, că rândurile care le definitivase forma volatilă în alte momente ar fi putut să poarte altă semnificaţie. Lectura pe care o făceam zilnic deja, cu speranţa disimulată-n deznădejde, a fost, în oricare pătrat matematic aş fi întrerupt-o, totdeauna egală şi identică cu sine, incapabilă încă o dată, dacă aş fi vrut, să fie egală şi identică cu sine. Aşa ceva nu putea să se întâmple şi-n cazul relatărilor onirice pe care le sortam, pentru că, dacă ar fi fost posibil, s-ar fi întâmplat de mult, iar acest lucru, condiţionându-i ipotezei în lucru existenţa circumstanţială, nu ar mai fi fost necesar. Ajunul eliberării şi al ruperii de el, compromiţându-i orice fărâmiţare ulterioară a conştiinţei de sine, m-a surprins foarte exact între momentele-n care abia de foarte curând terminasem de citit o pagină şi abia de foarte curând începusem de citit o alta. Cu foaia respectivă surprinsă la jumătatea distanţei dintre paginile-i imprimate pe ambele părţi, m-am oprit momentan din citit, pentru că-n acel moment intervenise ceva hotărât conturat. El. Intrase la mine-n birou, se aşezase confortabil pe-un scaun şi mă fixase cu nişte ochi extrem de intenşi. Părea-ntâia dată-n absolut împăcat iremediabil cu lumea care-şi tot bătuse joc de omonimia perfectă dintre el şi oricare altul şi eliberat şi rupt simultan de asemenea presiune-n permanenţă. M-am făcut că nu-i dau atenţie, absorbind rândurile onirice pe care încercam să le ordonez în funcţie de logica mea, dar el nu s-a dat bătut de aparenta mea conştiinciozitate şi a continuat să mă pironească vizual cât să pot însângera un vis mai aparte, pe care astfel n-aveam cum să-l mai aflu vreodată. Avea nişte ochi intenşi, care mi-au amorţit inima pentru o bătaie-n plus, iar, după ce m-a frecat zdravăn cu sare de lămâie la tâmple, înainte de a-mi reveni total, n-am mai rezistat şi l-am întrebat printre suspine convulsive de ce m-a întrerupt din lucru. A preferat să nu-mi răspundă în niciun fel pe care să-l fi putut interpreta ulterior ca un semn premergător al visului final în cuprinsul căruia am să mă odihnesc foarte mult şi foarte bine, iar tăcerea lui imagistică m-a obosit atât de intens, încât nu mi-a trebuit niciun alt vis în timpul căruia să trag un pui de somn analfabet din punct de vedere oniric. Am trecut dintr-o stare-n alta, le-am petrecut pe toate la ieşirea din una şi la intrarea în alta şi nu am rămas niciodată între stări. M-am ferit cât am putut de performant de orice ar fi putut fi intermediar, pentru că nu mi-am dorit să intermediez între eliberările şi rupturile sale de orice natură moartă ar fi ele. Şi-a durat foarte puţin, iar la final, înainte să mă lase-n compania caietului său de matematică, n-a vrut să-mi explice nimic după ce-a plecat din birou. Am rămas încă o dată singur şi nelămurit. Am aruncat maculatorul între un penar şi un capsator, pentru că gesturile sale, altădată culpabile-n sodă, deocamdată n-au mai avut nici un efect motric asupra mea. Am răbufnit, iar nervii care m-au aruncat într-un coş de neuroni uzaţi mi s-au relaxat în momentul în care mi-am dat seama că, fără excepţia notabilă a noastră, nervii ni se iţesc în pulsaţii statice de exemplu. Nu i-am citit niciodată visele care m-au contaminat. Schimbându-şi constant eul care nu i se potrivea, a făcut într-un final oarecare o selecţie potrivită din care să se aleagă interminabil pe sine.