Nina: Du-te să iei o conservă. Şi-o pîine.
Ninu: La dracu, iar cheltuim.
Nina: Atunci iei un os de vită şi facem ciorbă.
Ninu: Şi-un pachet de Mărăşeşti. Şi-un pachet de Mărăşeşti.
Nina (murmură mai mult ca pentru sine): Ce să spun, veteran!
Ninu: Cînd am fost eu în luptele din al doilea război mondial. Mondial. I-am vindecat pe unii de rîie cu apă tare, că n-aveam altceva la îndemână. Da' nu ne sfiam să primim cîte un pachet de Mărăşeşti.
Nina (care îşi dă cu cremă pe faţă şi pe picioare ): Du-te!


Într-o parte a scenei se află un mic magazin. Interiorul magazinului e înţesat de reclame. El se opreşte, ezită puţin, apoi intră înăuntru şi uitîndu-se la produse îşi propteşte fruntea de vitrină, lăsînd capul jos, privind.


Vînzătoarea: Hei, aici nu se moare!
Ninu: Doar mă uitam, doamnă.


Lîngă bărbat apar doi tineri, care inspectează în grabă vitrinele.


Tînărul 1: Bine... şi?
Tînărul 2: Secretarele plecaseră în concediu. Amîndouă. Mă întorc la inspectorat, ba nu, mă voi întoarce acasă, iau foaia matricolă pe cei trei ani de facultate, în afară de al patrulea, că nu era semnat. Deci proba de o sută de metri garduri şi săritura cu prăjina înapoi la Inspectorat. La Inspectorat că trebuie să fac o copie după carnetul de student. Mă duc în capul străzii, fac copiile, mă întorc la Inspectorat. Aici (B. se strîmbă) că să fac o declaraţie că, pe propria răspudere aduc şi semnătura secretarelor pînă pe cinşpe.
Tînărul 1: Şi pe optişpe era examenul
Tînărul 2: Da
Tînărul1: Deci nu mai aveai decît trei zile la dispoziţie
Tînărul 2: Da, şi secretarele de abia plecaseră în concediu
Tînărul1: Te-ai distrat puţin
Tînărul2: Vreo cinci ore ca broscoiul
Tînărul1: Păi, broscoiul sare
Tînărul2: Sigur că da prietene, aşa am sărit şi eu ca să ajung dintr-o parte în alta în timp record
Tînărul1: Adică, ce vrei să-mi spui: după ani de glorie ai dat o probă la săritura cu prăjina?
Tînărul2: Nu, prietene, am dat proba birocraţiei. Nu te-ai prins pînă acum? Creştem, ne dezvoltăm, ne pregătim intens pentru momentul ăsta. Birocraţia e cea mai tare formă de putere în stat. Birocraţia uneşte şi desparte, te învaţă să fii recunoscător, să priveşti viaţa din alte unghiuri, birocraţia îţi dă o bucată de pîine, birocraţia îţi ia o bucată de pîine, birocraţia te învaţă umilinţa, noua formă de umilinţă reconvertită de la Hristos încoace. Birocraţia e drojdia societăţii. N-ai văzut oamenii mergînd într-o parte şi-n alta pe străzi ameţiţi?
Tînărul1: Ba da, dar m-am gîndit că e de la drojdia simplă
Tînărul2: Nu, băi, drojdia simplă n-are nici un farmec. Farmecul îl dă voluptatea trăirii pe muchie de cuţit, pe fruntea funcţionarilor albă şi netedă la care te uiţi prostit să-ţi vezi viitorul - ultimul strigăt în materie de tehnologie japoneză. O proiectare a propiului eu visător pe fruntea funcţionarului
Tînărul1: Nu, cu asta nu sînt de acord. E specific romînesc. Zestrea noastră, tezaurul.

Ninu (vînzătoarei): Doamnă, v-am murdărit vitrina? Dumneavoastră nu ştiţi să călătoriţi cu ochii. Aţi văzut avioanele? Eu călătoream, doamnă, cu ele, mă uitam aşa pe sus dimineaţa cînd mergeam la depozitul de cherestea. Mergeam pe nişte străduţe strîmbe, doamnă, şi le iubeam din tot sufletul. Da, doamnă, stăteam să iau chitanţa de la ghişeu, la fel ca toţi ceilalţi, doamnă, şi cînd ajungeam acasă făceam socoteli pînă noaptea tîrziu.


Vînzătoarea îşi lasă mîna pe braţul lui şi încearcă să-l scoată afară.
Bărbatul protestează şi, în încăierare, îşi pierde nasturii de la cămaşă. Cu bustul gol, bărbatul începe să rîdă şi se lasă încet pe vine fixînd obsesiv vînzătoarea care se retrăsese într-o parte, cu mîna pe piept, speriată de scandal .


Ninu (care stă pe vine): Nini face caca. Dacă te uiţi pe sus o să vezi avionul, nu pe Nini care face caca. De data asta nu accept să-mi plăteşti lecţia, dar data viitoare îţi iau banii.


Nina (care face cafeaua, după ce Ninu ajunge acasă): Să te duci în partea cealaltă a oraşului. Ia cafea.


Rufele rămîn în continuare aşa cum le lăsase el. Bărbatul ia un aparat de radio şi caută un post cu muzică. Găseşte un concert de pian şi dă sonorul mai tare.
În camera mică, cu igrasie, pe undele muzicii, un bec deasupra se leagănă şi bărbatul uitîndu-se la el îl îngînă: du-te la capătul lumii şi întoarce-te iar în partea cealaltă şi tot aşa. Fac pariuri, picăturile de sudoare se întind de pe tîmple pe obraji. Ei i se vede sutienul. Bz... o muscă îşi pulverizeză aripile prin aer. Bz... televizorul face purici. Se opreşte, apoi reia. Lîngă ei, o pereche aproape identică, mută o tablă. Ea, de partea cealaltă a mesei, zîmbeşte. El aşteaptă. Ea zîmbeşte. Mîna se îndoaie din cot, palma adulmecă următoarea mutare, porneşte mai întîi şovăitor pipăind cu degetele cutia, mîngîind cutia pe margine. Bz... El o plezneşte. Ea îşi şterge firul roşu de la colţul gurii şi-l întreabă zîmbind dacă mai vrea cafea. El se ghemuieşte într-un colţ şi se uită pe geam cum plouă. Ecranul televizorului face purici (bîzîitul se aude pe fondul jocului celor patru), după ce mai pîlpîie de două ori se opreşte.
Se aude zgomotul zarurilor, amplificat. Sunetul umple toată sala.
În acelaşi timp, perechea doi, aşezată paralel cu cealaltă, mută următoarea tablă şi aşteptă bătînd tactul cu degtele în cutie. Nina îl priveşte fix pe Ninu care şovăie între două piese, zîmbeşte, apoi încep să rîdă de-a binelea. Haide, ea îi conduce mîna uşor urmărind fiecare desen de pe cutie şi de acolo de unde stă, de la celălalt capăt al mesei ar părea că stă peste toată casa, la fel de liniştită, de calmă, de impunătoare. Sub bonetă are un coc, cîteva şuviţe atîrnă răzleţe pe spate aidoma şerpilor. Afară viscolul se loveşte de geamuri.


Ninu: Îmi place viscolul, mă linişteşte. Am impresia că totul e altfel, nu ştiu cum să-ţi spun. Ţie nu? Adică luminile alea seara şi fulgii care se topesc. Şi dimineţile. Şi dimineţile.Şi dimineţile tari, cu aerul tare, cu strălucirea zăpezii...
Nina: Tare...
Ninu (care se uită fix, indiferent la ironia ei): Îţi aminteşti de Pamfil?... Veneau ăştia cu sarsanalele pentru sinistraţi la el... Unde tragem, domne? Păi la mine, zice Pamfil. Dar de ce nu le ducem direct, întreabau ei. Dar conservele, domnule Pamfil? Lasă jos sarsanaua băiete, că le car eu. Jumătate le-a cărat la el.
Nina: Du-te şi cere-i lui Pamfil o conservă
Ninu: Şi cînd să-i facem lui Pamfil semnul crucii, înainte sau după ce luăm conserva?
Nina: Înainte. După, am avea mai multă muncă.


El mai cotrobăie prin grămada de rufe şi scoate cîteva medalii, apoi caută acele de siguranţă.


Ninu: Niciodată nu avem ace de siguranţă, trebuie să le caut tot timpul.
Nina: Ba avem să dăm şi la alţii. Hai la ace de siguranţă, la ace de siguranţă...
Ninu (bombăne): Strigi ca la seminţe!
Nina: Hai la ace de siguranţă ca la seminţe, hai la ace de siguranţă ca la seminţe...
Ninu: Pe drumul spre depozitul de cherestea... mă uit în sus şi ce crezi?Acum nu se mai repară avioanele la sol, nu, se repară în aer. Tinichigii spaţiului. Frumoasă meserie. Să meştereşti în aer (fluieră admirativ). Şi ele cum stau, ascultătoare, păsări mari de tablă, cu pîntecele de tablă, cu ochii mari de tablă, cu botul ascuţit de tablă...
Nina: Cu coada de tablă...
Ninu: Aşa de puternice şi de vulnerabile totodată
Nina: Adică, tinichigiilor spaţiului le atîrnă picioarele în aer în timp ce meşteresc?
Ninu: Poţi să mă crezi pe cuvînt. Merg spre depozit, mă uit în stînga, mă uit în dreapta, cîţiva oameni obosiţi, cu pîntecele din carne, cu ochii mari din carne, cu botul turtit din carne...
Nina: Cu coada din carne...
Ninu: Toţi merg cu privirile în pămînt, de parcă aşteaptă dintr-un moment în altul să-şi verse maţele din ei.
Nina: Eu îmi amintesc că de cîte ori mergeam cu tine, îi vedeam uitîndu-se înainte. Ţintă. Şnur. Mă gândeam, cum mama dracului merg ăştia aşa teleghidaţi? Spre ce să se uite?
Ninu: Păi, n-aveau spre ce, că tot cîmpul e arid, uscat, dacă n-ai încălţări zdravene în picioare te rănesc uscăturile
Nina: Şi grupurile alea de comedianţi şi excursiile în grup... şi zîmbetele... şi complimentele... da, da, complimentele...
Ninu: Benţoi. Ei, lasă, nu-i nimic. Benţoi. Se opreşte Benţoi la o terasă şi bea o bere. Se opreşte chelnerul să-i schimbe scrumiera, se împiedică, cade peste masă şi se răneşte aşa de tare că sîngele începe să se scurgă vesel pe lîngă scrumieră. Faţa de masă albă, sîngele roşu. Chelnerul palid. Benţoi stînjenit. Zice Benţoi: Nu-i nimic, se mai întîmplă, am şi uitat. Se apleacă peste chelnerul întins peste masă, care nu-şi putea încă reveni şi îi spune la ureche: lasă că scrumiera poţi s-o schimbi şi mai tîrziu. Nu-ţi face probleme din atîta. Îşi ia coup-papierul de pe masă, ăla pe care-l folosise pînă atunci să-şi deschidă scrisorile, îl bagă în buzunar şi pleacă.
Nina: Săracul chelner, o fi zicînd că e armă albă, de-aia se uita el aşa încurcat, de s-a şi împiedicat, prostul.
Ninu: Păi, nu văzuse grămada aia de hîrtii de pe masă?
Nina: O fi zis că sînt procese verbale şi că vrea omul să se sinucidă
Ninu: Asta-i problema, cînd te uiţi şi nu vezi. Tu te uiţi la decoraţiile mele şi nu vezi nimic
Nina: Ce-aş putea să mai văd?
Ninu: Sînt făcute din tablă de avion
Nina: Va să zică, ai căutat pe cîmp mult, cu băgare de seamă, pînă ai găsit nişte obiecte neidentificate, dar pe care le-ai identificat mai tîrziu.(Stă un timp, se gîndeşte, încruntându-se la perete.) N-ai găsit cumva şi-o cutie neagră?
Ninu: Nu, că nu erau de la un avion prăbuşit
Nina: Ţi-au aruncat ăia din spaţiu cîteva table, că prea te uitai pierdut din mijlocul cîmpului. Un punct în spaţiul terestru.Un vierme care se zvîrcoleşte
Ninu: Punctul, linia şi planul, ca la Pitagora. Şi le-am primit după război.
Nina: Ce să spun, veteran!




O vreme se aude zgomotul zarurilor foarte tare şi foarte clar. Pe tot parcursul discuţiei, aruncă de la unul la altul zarurile, fără să mişte tablele, liniştiţi.
Ninu se pregăteşte să plece la cumpărături, îşi pune o raniţă de soldat în spate.
Pleacă şi intră într-un magazin.


Ninu: Doamnă, salam cu şuncă aveţi?
Vînzătoarea: Nu!
Ninu: Dar conserve aveţi?
Vînzătoarea: Da, de care doriţi?
Ninu: Mă uit puţin şi vă spun imediat.


Ninu îşi propteşte fruntea deasupra vitrinei cu mezeluri.


Vînzătoarea: Nu credeţi că-mi murdăriţi vitrina?
Ninu: Ştiu şi eu...
Vînzătoarea: Dacă nu doriţi nimic, poftiţi altădată
Ninu: Daţi-mi două conserve.


Ninu (se întoarce acasă într-un suflet, aruncă pe masă conservele şi îi şuieră ei): Dă hainele încoace!


Ea strînge hainele pe care le risipise el mai devreme şi le bagă în sac.


Ninu: M-ai asurzit cît ai vorbit.


Nina tace.


Nina: Na (îi aruncă o cămaşă în faţă)


El pleacă şi se duce la un Second hand.

Tabloul 2.

Ninu: Cinzeci de lei bucata şi batem palma!
Afaceristul: Eh, cu cinzeci de lei sînt boier în Romînia.
Ninu: Da' la calitate nu te uiţi?
Afaceristul: Mă uit, păcatele mele, de ce să nu mă uit?
Uite, mă uit! Douăzeci pe bucată să le pot vinde cu treizeci.
Ninu: Nu, mă, cu douăzeci cumperi gioarse. Mie îmi dai cinzeci!
Afaceristul: Nene, dacă ai venit de pe altă planetă, lasă-mă în pace.
Ninu: Apără mă poarta, de ce eşti prost? Primeşti un gol şi după aia te uiţi ca imbecilul. Uită-te la mine: de cînd fac negoţ cu haine mi-am pus dantura, am ce să pun pe masă, m-am mai împlinit şi, plus de asta, îmi cumpăr haine noi de la magazin.
Afaceristul: Şi eu îmi cumpăr haine de la magazin.
Ninu: Da, da' te doare inima cînd le cumperi. Pentru că hainele alea sînt toante, tîmpe, vin pe tine ca pe gard că nu au viaţă în ele. Suflu, mă. Eu, cu hainele cumpărate de la magazin ies doar la promenadă. Pe cînd tu tremuri ca un ofticos. Ehei, viaţă la purtător! Uită-te la ăsta cum se lipeşte de haine şi hainele nu se lipesc de loc de el.
Afaceristul: Asta s-o crezi tu!
Ninu: Îţi mai aduci aminte, în război, cum ne îmbrăcam noi cu uniformele găsite pe cîmpul de luptă...
Afaceristul: Nu le găseam, mă, îi dezbrăcam pe ăia să le înlocuim cu zdrenţele noastre.
Ninu: Păi dacă nu mai aveau nevoie de ele, vroiai să se piardă suflul?
Afaceristul: Lasă că şi pe Nae l-ai dezbrăcat şi el chiar mai avea nevoie de haine.
Ninu: Asta pentru că sînt sentimental. Cum să te lupţi când ai cracii găuriţi? Nu-i stătea mai bine în uniformă bună?
Afaceristul: Păi, uniforma ta nu a purtat-o.
Ninu: Dacă era orgolios, ce să fac. Dar pînă la urmă tot s-a îmbrăcat cu ea: spălată, călcată, strălucea...de-ţi lua ochii. De aia nu-l vedeam îmbrăcat cu ea decît foarte rar. Şi-atunci o făcea cu un fel de sfinţenie. Că, vezi tu, se uita la el ca la mine. Unde ai văzut tu solidaritate şi comuniune mai mare ca aici? Îi era greu prima dată să-şi vadă hainele pe mine, îl durea stomacul. Domne, îl lua o durere de stomac de ziceai că-i nebun. Pe urmă s-a mai obişnuit, devenise curios...că să vedem cum te prind pe tine... ha, comanderul... ha,ha... comanderul. Într-o zi s-a îmbătat şi dintr-un singur pumn a făcut praf o sticlă de palincă. Am băut amândoi: paf, făcea el praf o sticlă, paf, făceam şi eu praf una. Că şi mie mi-era greu, da' vezi că mă răzbise şi pe mine curiozitatea. Domne, îţi dă un sentiment de solidaritate, parcă te uiţi la celălalt mai atent... mai... nu ştiu cum să zic, îl iei altfel în seamă. Parcă te uiţi şi la alţii altfel, ca şi cînd i-ai vedea prima dată. Te apucă o duioşie...
Afacerisul: Ba pe mă-ta! Îţi dau douăzeci, ultima strigare!
Ninu: Vezi mă, d-aia n-are ursul coadă. Că l-a păcălit vulpea. Păi eu îţi vînd pietre, mă?
Îţi vînd emoţii, mă, sentimente, îţi vînd ce-are omul mai sfînt în el... îţi vînd ani de emoţii, mă, de impresii, de spaime, îţi vînd fericire mă, fericire, înţelegi?
Afaceristul: Şi eu ce crezi că fac? Uite, cămaşa asta am purtat-o cînd eram în clipele mele cele mai bune. Şi în clipele cele mai disperate cînd sărea cămaşa pe mine. Înţeles? Sărea cămaşa pe mine! Cîte vise, cîte iluzii nu mi-am făcut eu în cămaşa asta... La ordin! Cămaşa asta a fost martora speranţelor mele, înţeles? Fibrele astea au tremurat pe mine, odată cu mine (răcneşte) aşa că drepţi! Un doi... un doi... drepţi!
Ninu: Lasă că nu vinzi numai hainele tale. Le vinzi şi pe ale altora. Ce, ai ceva în comun cu ele? N-ai nimic în comun cu ele!
Afaceristul: Eu... pe ale mele nu le mai vînd deloc!


Stau amîndoi cu sacii plini de haine lîngă ei, încurcaţi.


Ninu: Nici eu nu le vînd pe ale mele. Parcă mă poate cumpăra cineva? Îmi cumpără doar hainele, nu mă cumpără pe mine. Asta nu înţelegi tu, că ne cumpără doar hainele, nu pe noi. Ce ştiu ei de ce-am trăit noi cu adevărat în hainele astea? Din minte nu ţi le smulge nimeni, înţeles? Drepţi! Un doi... un doi... drepţi!


O cîrciumă. Cei doi stau cu cîte un sac la picioare. Restul sacilor au rămas în club. Se vede cîrciuma de o parte şi de cealaltă clubul. Ei, cu spatele spre club stau pe scaune şi se uită spre peretele cîrciumii. Afaceristul îi arată lui cu mîna spre perete, povestind. Ninu îl corectează din cînd în cînd şi îi arată varianta lui, făcînd tot felul de gesturi bizare cu mîinile. Sînt foarte serioşi şi concentraţi.


Ninu: Era unul schilod, abia de-i mai ţinea pielea oasele. Deasupra vîjîiau avioanele şi jos, pe cîmpul de luptă era un fum... Asta mergea... convenea de minune inamicului... nu se mai vedeau camarazii între ei să se ajute. Dar tot se ajutau. Unul avea partea dreaptă complet paradită. Stătea culcat pe spate şi implora ajutor cu ochii. Îi mişca în stînga şi în dreapta pînă se albeau globii. Pînă la urmă, îi aţintise în sus spre cer. Se vînturau norii, dar nu putea să-i numere. Se uita doar. Venise Turti să-l ridice, şi cînd a văzut în ce hal e, s-a întins şi el pe spate cu ochii la cer. Stăteau amîndoi întinşi şi se uitau la cer. Asta e. Nu mai simţea nici unul nimic. Pînă la urmă s-a sculat Turturică şi i-a ars o palmă. A răcnit: Drepţi! La ordin!, şi lu' ăla îi înţepenise zîmbetul pe faţă. Ce să vezi, domne, s-a ridicat ăla într-o rînă pe partea sănătoasă. L-a tras Turti de mînă, l-a tîrît pînă la comandament. Eu eram la vreo cinci metri de ei, dar nu mă puteam mişca deoarece aveam picioarele paradite. A trimis Turti să mă ia. Şi acum îmi vine să rîd cînd mă gîndesc la palmele alea.
Afaceristul: De cîte ori se enerva Turturică începea să se ia la palme. Jap... jap...


Intră un tînăr. Băiatul ţine în mână un pachet de cărţi (e acelaşi tînăr cu inspectoratul)


Tînărul: Nu vreţi să cumpăraţi o carte?
Ninu: O carte? De unde sînt cărţile?
Tînărul: De la ... oameni... Le cumăr de la vecini, de la prieteni, ba unii mi le dau pe gratis numai să scape de ele. Sînt şi cîteva cărţi de-ale mele.
Ninu: Cărţi de-ale tale... da... nu vrei să facem schimb? Uite, pentru fiecare carte îţi dau cîte o haină.
Tînărul: Îmi pare rău, dar eu nu port hainele altcuiva
Ninu: De ce?
Tînărul: Pentru că... nu mă simt bine să ştiu că le-a purtat şi altcineva
Ninu: De ce?
Tînărul: Nu le suport şi gata. Îmi anulează intimitatea. Nu suport să ştiu că a mai fost unul şi s-a lăfăit în ele. Mi-e scîrbă.
Afaceristul: Auzi, îi e scârbă. (Îl întreabă pe Ninu) Cîţi saci am dus noi în ţară la sinistraţi?
Ninu: Mulţi, trebuie să numeri de cîteva ori degetele de la amîndouă mîinile.
Tînărul: Era altceva..
Afaceristul: Sigur că era altceva. Dar în fond e acelaşi lucru. De cîte ori nu ţi-ar fi priit să faci cu banii ăştia altceva?
Tînărul: Dar lor nu le-a păsat de altceva, aveau efectiv nevoie.
Ninu: Tu cîte cărţi ai dus la sinistraţi?
Tînărul: Păi am dus, cît ai număra degetele de la amîndouă mîinile de cîteva ori
Ninu: Atunci, şi cu astea la sinistraţi!
Tînărul: Şi noi?
Ninu: Şi noi, ce?
Tînărul: Păi noi ce facem?
Ninu: Cît ai îţi ajunge. Sau îţi trebuie mai mult?
Tînărul: Nu, dar toată lumea face la fel. Oamenii se descurcă, viaţa se derulează înainte...
Afaceristul: Atunci ia exemplu de la mine. Nu fac eu afaceri? Fac. Şi la ce mi-ar trebui mai mult decît am nevoie? Başca, hainele nu le vindeam decît într-un cerc restrîns. Grupul nostru de veterani se reunea de două ori pe lună şi schimbam cum puteam hainele între noi. Iar de plătit plăteam doar cînd ştiam că unul sau altul are nevoie mare de bani. Ştii, cu pensiile...
Ninu (bombăne): Hai că mă apucă duioşia. De ce naiba nu mi-ai spus să mă duc puţin mai încolo să nu aud ce-i spui?




Între timp, acasă, Nina cotrobăie prin hainele pe care le împrăştiase Ninu, se îmbracă în cele mai arătoase şi sună la uşa vecinei.


Vecina: Hai să ne mai obişnuim
Nina: Hai.(Se urcă pe masă, dar masa e prea mică şi îi atîrnă picioarele pe jos.)
Vecina: Stai, să sorbim şi-o gură de cafea. (Aduce două ceşti cu cafele, bea o gură, îi pune şi ei pe colţul mesei o ceaşcă. Soarbe o gură de cafea.)
Muncitoare, nu zic nu. Cum aş zice? Stăteai în tură pînă la zece noaptea de se strîmbau şi portarii.
Nina (care-şi ridică de pe masă capul şi soarbe o gură de cafea): Stăteam pe dracu!
Vecina:Lasă că ai stat. Erau alţii care frecau menta într-o veselie. Nu se mai cunoştea om cu persoană poate că din cauza întunericului. Ai văzut şi tu cum se uita Pamfil la tine.
Nina: Era prea dimineaţă şi lumina slabă. Păi cine a mai pomenit să munceşti ca orbetele, să nu vezi nimic în toată fabrica?
Vecina: Erai deşteaptă şi bună la suflet. Mereu mi-ai dat cînd ţi-am cerut.
Nina: Ce?
Vecina: Ce... îţi ceream.
Nina: Şi la voi la fabrică era bine, erau de toate.
Vecina: Nu la asta mă refeream. Trebuie să-ţi bag nişte vată în nas?
Nina (care se ridică şi mai soarbe o gură de cafea): Asta mai lipsea!
Vecina: Împachetasem şi eu cîteva perechi de...
Nina: Lasă că asta facem după ce mă dau eu jos de aici şi urci tu.
Vecina: Erai cea mai frumoasă. Se liniştea omul cînd te vedea. Ăia din hala B trăgeau tot timpul cu coada ochiului prin perdea.
Nina: Păi cine pusese perdeaua, nu tot ei?
Vecina: Nu ei, ceilalţi, de la hala A. În fine, nu aveam nimic să-ţi reproşez. Nu m-ai supărat niciodată, chiar dacă ne-am certat de cîteva ori...
Nina: Ei, da, dar oricum...
Vecina: Normal! Oricum, nu putem să fim tot timpul de acord, ne-am plictisi.
Nina: Normal!


Se deschide uşa şi intră o vecină. Are braţele pline cu ceapă, cartofi şi morcovi.


Vecina 2: Ia, ţi-am adus, mi le dai tu cînd poţi.
Vecina1: Fă-mi şi mie o cafea că sînt ruptă de oboseală
Nina: Dar ce ai făcut aşa greu pînă la ora asta?
Vecina 2: Tu vorbeşti, că te-ai şi aşezat la odihnă şi laude. Ce viaţă frumoasă.
Vecina 1: Stăm şi noi de vorbă, ca toată lumea.


Intră vecina 3, vecina 4, vecina 5, vecina 6, vecina 7, vecina 8, vecina 9 cu braţele pline de ceapă, cartofi şi morcovi.
Încep toate să se laude, gesticulează arătînd una spre alta, rostogolesc cepele şi cartofii, aşează borcanele de bulion, încearcă pe rînd masa, îi verifică picioarele, probează hainele.

Tabloul 3

Instalatorul repară o chiuvetă.


Tânărul: Să te fixezi pe ceva. Asta e. Pe urmă poţi să stai cît vrei să admiri.
Tânărul 2: Important e să nimereşti direcţia. Să crezi că faci lucrurile aşa cum trebuie.
Tânărul: Chiar să le faci. Să te faci, adică. Să fii acolo în timp ce le faci.


Instalatorul se uită la ei plictisit. Îşi vede de treabă mai departe.


Dacă eziţi ai mai mult de furcă ulterior. Problemele nu se rezolvă niciodată decît din mers.


Instalatorul se uită iar plictisit


Tînărul 2: Îmi spunea mie fiul unei mame...
Tînărul: Fiul unei mame?
Tînărul2: Da, un vecin... Mă duceam de sărbători să duc pomană şi plecam de la bătrîna doamnă cu ceva suveniruri. Era atît de drăguţă...
Tînăra: Nu cu tine era drăguţă, ci cu mine. Eu plecam cu suveniruri.(Către tînăr)
Se strîngeau toţi copiii din vecini să ducă pomeni. Plecau cu farfuriile pline şi se întorceau cu ele înapoi fericiţi. Habar n-aveam de ce mă preferă. Nu lua în seamă nici gardul nostru dărăpănat nici altele... Aveam de sărbători cîte o cutiuţă cu cercei şi agrafe şi alte lucruri drăguţe. Pînă şi dulciurile pe care le făcea erau tot drăguţe, nu le puteam compara cu celelalte, pentru că erau făcute cu o fineţe cum numai în cofetăriile mari am văzut. Cîteodată visam că sînt proprietara cofetăriei din capătul străzii şi gustam din toate felurile de prăjituri din vitrine. Ştiam că nu trebuie să mănînc mult ca să pot gusta din toate.
Tînărul: Gurmandă, nu glumă...
Tînăra: Nu eram gurmandă... era doar starea aia pe care poţi s-o ai cînd visezi. În mod normal, n-ai putea mînca din atîtea feluri de prăjituri şi îngheţate. Numai în vis vrei să mănînci din toate.
Tînărul2: Vorbeşte ca un copil sărac.
Tînăra (furioasă): Nu eram săracă! Doar că în vis poţi să le guşti pe toate. Ce-i aşa greu de înţeles? Ce e greu să înţelegi?
Şi doamna asta aristocrată de care vă spuneam avea un fiu. Care mă sfătuia fără să devină obositor: cînd vreţi să faceţi un pas în viaţă, gîndiţi-vă mai întîi două, trei zile. Trebuie să gîndiţi câteva zile orice pas important. Era acolo în vizită şi mă privea prima dată. Mă gîndeam, de ce crede că am să ţin minte asta peste ani de zile cînd o să fiu mare? Erau destul de stranii... Mă gîndeam că suferise pentru vreo alegere făcută în grabă...


Ninu bate la uşă


Ninu: Am auzit că sînteţi aici. Dacă nu vă supăraţi, treceţi şi pe la mine?
Instalatorul: Da... de ce nu?
Ninu (către tineri): Treceau avioanele... vîj... ca un stol de păsări de pradă. Vreţi o ţigară? (Le dă cîte o ţigară, apoi continuă) Noi sîntem foarte jos. La altitudine mică. Dar ele sînt înalte, sînt sus. Dar vă puteţi întreba: de ce să merg cu gîtul pe sus? Thales se uita la stele şi a căzut într-un puţ, de rîdea şi slujnica de el, aşa comenta unul. Problema e una: cum să mergi uitîndu-te la pragul de sus şi să vezi în acelaşi timp şi pragul de jos.
Instalatorul: Păi să ne punem o oglindă pe pantofi. Ne putem uita pe unde călcăm şi uitându-ne în jos vedem şi sus. E perfect. Josul şi susul.
Tînăra (bombăne): Josul şi susul!
Tînărul: Mi se pare foarte bine. Se zice că unde nu-i cap, vai de picioare. O fi acelaşi lucru? Adică unde nu-i susul, vai de josul.
Ninu: Asemănător.
Tînărul 2: Iar începem cu căcaturile astea. Parcă am fi la şcoală, la ora de dirigenţie. Cum să mături frunzele, cum să le aduni, unde să pui focul. Susul şi josul! Suntem nişte rataţi. Rataţi. Asta e. Rataţi. E foarte simplu.
Dar de ce nu "unde nu-i josul, vai de susul"? Adică de ce n-ar spune proverbul şi că unde nu sînt picioare, vai de cap?
Tînăra: Asta a învăţat el pe vremuri la orele de materialism dialectic.
Tînărul: Şi asta aţi învăţat voi la orele de educaţie civică.


Între timp, Ninu pleacă şi nu peste mult timp se aude o bufnitură. Ceilalţi ies la fereastră. Îl văd pe Ninu care a fost îmbrîncit dintr-un magazin, iar zgomotul îl făcuse cascheta de motociclist aruncată după el pe trotuar (apare pe scenă de undeva din fundal).


Tînăra: Iar i-a bătut pe ăştia la cap cu avioanele. Nu se potoleşte deloc!


Scena se repetă de mai multe ori.




Ninu se duce acasă. La prima vedere, scena este împresurată de oglinzi din toate părţile şi personajele se văd în dublu sens. Nina şi Ninu stau la o masă în faţa unei table de joc şi aruncă zarurile. În oglindă se văd perfect mişcările naturale ale personajelor. După un timp oglinzile dispar în timpul unei căderi de cortină. Personajele rămîn la locul lor. Apoi cortina cade şi iar se ridică şi iar cade şi iar se ridică. Personajele rămîn în continuare indiferente la acest joc scenic şi îşi văd mai departe de treabă. În acest timp, oglinzile dispar în timpul unei lăsări de cortină mai lungi şi apar două personaje, identice cu primele. Trebuie dispuşi în aşa fel încît să se vadă cele două cupluri.


Ninu: Întîi pui coatele pe masă... Apoi stai şi te gîndeşti mai bine la următoarea mutare
Nina: Pe prima pătrăţică se mută tabla... Parcă tablele s-ar aşeza singure, fără să le întrebe nimeni. Ispirescule, băiatule, o să te fac nemuritor pe la amărîţii ăştia de contemporani care cred că numele tău e o reclamă la telefoane Nokia.
Ninu: Important este să-ţi urmăreşti firul gândurilor. Alinierea după o ordine prestabilită logic are importanţă, dar asta nu-i tot. Zarul nu există separat. Zarul e o prelungire a mîinii tale şi pe ea nu poţi s-o comanzi în totalitate
Nina: Asta cu prelungirea e din Aristotel
Ninu: Cu obiectul muncii...


Convenţia jocului este ca după fiecare pătrăţică trecută cu brio, să se spună în cîteva minute, rapid, o întîmplare .


Nina (aruncă zarurile şi se întoarce cu faţa la public): Trebuia să spun un lucru despre lumea socială. Despre bătrîna care scuipa seminţe, dezbrăcată pînă la brîu în parc. Despre copiii care se jucau prosteşte fără să se considere acolo mai mult de un obiect. Era un obiect. Noi, copiii, ştiam asta foarte bine, cum e să priveşti ceva care face parte din ambient. Învăţasem la şcoală cum se ţin fructele sub jet şi cum să te speli pe mîini înainte de masă să nu te îmbolnăveşti.


Nina (cea din a doua pereche spune tare dar căznit): Că... Căţeaua.
Nina (din prima pereche): Da, căţeaua... era şi ea la fel. Căţeaua săpase în ciment, în garaj, într-o iarnă să-şi nască puii. Se învîrtise înainte cu burta grea prin jur. Dăduse tîrcoale şi ne-a fost milă s-o mai scoatem. După ce-au crescut puii, i-au dus, i-au dus... şi ea a dat tîrcoale casei pînă a murit. Cu privirea întoarsă spre casă. Mai era o femeie, venea tot timpul la poartă. Cine pantofăreşte aici, întreba. Adică cine vine acolo sau ce? Îşi pierduse într-adevăr casa, dar nu pe asta în care stăteam noi. Dormea pe la merou, pe scările blocurilor... Nu ştiu dacă avea copii. Îmi era frică de ea. Întotdeauna mi-a fost frică de nebuni, sînt, precum caii, imprevizibili. Fixă ca o piatră. Nu ştii cînd îţi pot trage o copită în cap.


Nina: Mai bine îi facem o vizită lui Nae la ospiciu.
Ninu: De ce?
Nina: Pentru că el povesteşte mai bine şi oricum e duminică şi trebuie să-l vizităm şi pe el, nu?
Ninu: Du-te tu! Eu mai am şi alte treburi de făcut.


Cade cortina şi apare un salon cu şapte paturi şi cîteva scaune. Nina stă pe un scaun. Tac amîndoi pentru o perioadă mai lungă de timp.


Nae: Haide, serviţi un ceai.
Nina: Sigur
Nae: Cum mai merge?
Nina: Merge bine... cu una, cu alta...
Nae: Vă merge bine şi cu avioanele?
Nina: Absolut! Doar că oamenii ăştia sînt cam grei de cap.


Nae tuşeşte convingător.


Nina: Mă gîndeam să jucăm aici table şi să povesteşti tu cîte ceva.
Cum îţi mai e?
Nae: Bine. Iubesc o fată, îi fac des vizite. Are un fel de a-şi ţine părul... îi stau firele ţepene, la un loc, de parcă ar fi trase în sus. Părul ei e acolo lîngă Dumnezeu, de-aia stă el aşa, se unduieşte într-o parte şi-n alta şi-l mîngîie pe El. Dar gura îi bolboroseşte numai tîmpenii. N-ai zice că părul ei e în legătură directă cu Dumnezeu. Mie cînd mi se ridica părul în cap, mi se ridica de furie. Odată, la un baieram, l-am pleznit pe unul, nu mai puteam suporta era... moţul suit peste zîmbetele ipocrite, peste sandvişurile unse cu dracu mai ştie ce, lîngă trupurile lipite în ritmul dansului. Eram şi eu lipit de una, ştiam că mă simţea vibrînd, sexul întărindu-se lîngă pulpele ei şi în clipa cînd îi şoptesc ceva la ureche, chiar în clipa aia, îl văd pe unul înfigîndu-şi mîna în chica partenerei, dar asta ca s-o poată ţine nemişcată, s-o pipăie în voie.Îmi amintesc doar primul pas pe care l-am făcut spre el, apoi o mutră plină de sînge în ritmuri de hip-hop şi multe braţe împrejurul meu.

Nina poate să vadă şi ea scena de la petrecere.
În timp ce povesteşte Nae o ia pe iubita lui la dans. Dansează şi în scenă apare în piruetă de dans cealaltă pereche de care vorbeşte Nae. După ultima replică, el începe un dialog direct cu celălalt.


Celălalt: Ce-ai făcut mă? Bă, tu ai venit să mă corectezi pe mine, să-mi arăţi cum să-mi fut femeia?


Îl trînteşte jos şi începe să-l lovească. Bătaia se prelungeşte.


Nae: Era atît de stupid, atît de ridicol. Am început să urlu că vreau să îi sparg şi ei faţa, s-o umplu de sînge. Am început să urlu să-mi dea luna s-o calc în picioare. Am tropăit pînă au sunat vecinii la poliţie şi cam asta a fost tot.
Ba nu, asta nu a fost tot. Într-o fracţiune de secundă am simţit cum în mintea mea şi în cameră se îngrămădesc şi alţii. Am văzut-o pe mama pleznită peste faţă şi un firicel de sînge roşu se prelingea la colţul gurii şi pe tata punînd buzele acolo pe colţul gurii implorînd să nu moară că intră la puşcărie.


Nae e întins pe jos. Continuă scena de la petrecere. Vine un prieten şi trage de Nae.


Prietenul: Bă, hai să mergem.
Nae: Unde ?
Prietenul: Au venit americanii, şi-au tras baze în Romînia.
Nae (care îşi şterge sîngele de la gură): Du-te mă şi lasă-mă!
Prietenul: Haide mă!


Nae care abia mai poate să se mişte îşi urmează prietenul. Apare în faţa lor un domeniu, dar nu pot încă să vadă despre ce e vorba pentru că nu s-a luminat de ziuă. Aşteaptă să se lumineze. Lumina se măreşte treptat şi apare un cimitir. Pe o placă mare scrie "Cimitirul vesel din Săpînţa". Apar în prim-plan figurile caraghioase de pe cruci. Muzică de promenadă. Cade cortina. Se ridică iar cortina. Se văd soldaţii americani hîrjonindu-se printre cruci cu romînce. O pereche face sex sălbatic.

Tabloul 4


Ninu intră într-un magazin. Se văd doar gesturile mute ale vînzătoarei şi pe Ninu încercînd s-o convingă de ceva. Gesturile lor sunt puţin întârziate, lente, ca în vis. El este pînă la urmă înconjurat de vînzătoare şi doi clienţi, este aruncat afară din magazin cu aceleaşi gesturi lente, Ninu se rostogoleşte la fel de lent. Apare un cadru mare (peliculă) cu ochii lui ficşi. Trece o vecină de-a lui, se opreşte şi spune cu vocea în lacrimi:


Vecina: Domne, avioanele alea erau... păsări domne, simple şi nevinovate păsări. Am fost colegă cu Ninu. Pînă la depozit traversam un cîmp... deasupra roiau păsările cu aripile larg deschise...


El se ridică în ochii îngroziţi ai femeii, la fel de lent.


Vecina: Ce se întâmplă? Era acolo jos şi acum s-a ridicat... (Îşi acoperă faţa cu mîinile.) Poate am făcut eu ceva de mi se năzare aşa... Nici la depozit nu mă potoleam, chitanţe, registre... mirosea aşa de tare a lemn. Veneau oamenii, sute de oameni. Ce căutau la depozit? A, da, lemne. Domnul este contabil (arată spre el). Probabil nu şi-a încheiat socotelile cu Dumnezeu (rîde). Vedeţi, că el tot socoteşte...


Nae se află iar în salon.
Intră fata pe care o iubeşte Nae, ocupantă şi ea la ospiciu. Fata intră îmbrăcată în halat ca şi Nae. Scoate o sticlă de votcă şi o ridică în sus. Ceilalţi bolnavi din salon scot ţigările. În clipa în care fata strigă o lozincă de încurajare, într-o cîrciumă alăturată (cadru pe cîrciumă) un ţăran pune sticla pe masă.


Se stinge lumina în salon şi se aprinde în cârciumă.


Ninu: Vasile, am încurcat-o rău anul ăsta cu inundaţiile.
Vasile: Bă, ascultă la mine aici, toate casele din chirpici s-au culcat la pămînt de parcă erau făcute din căcat. Da'... nici alea mai zdravene n-au scăpat. Cu natura să ne punem noi, Ninule?
Ninu: Nu mă, cu digurile. Ia uite la primarul nostru: fruntaş! (Îl lovesc amîndoi cu palmele peste frunte strigând fruntaş.)
Primarul (beat, roşu la faţă): Du-te mă în mă-ta! Parcă voi aţi fost mai breji.


Primarul aruncă pe masă un teanc de bani. Cu banii daţi de primar începe jocul.
Ţăranii joacă table şi se aude tare, amplificat cum se rostogolesc zarurile. Din cînd în cînd vorbesc despre inundaţii. După o rostogolire de zaruri într-un colţ al cîrciumii apar saci cu grăunţe (peliculã). După o altă rostogolire de zaruri apar tractoarele (peliculă), după o altă rostogolire de zaruri viţa-de-vie se prinde brusc de zidurile unei case din cărămidă roşie şi creşte cu repeziciune. Cam la o aruncătură de zaruri, în colţurile cîrciumii apar cai care nechează (peliculă). Din cînd în cînd cei doi se ridică şi se uită pe fereastră. Afară se vede doar pămîntul. Se întorc şi se aşează pe scaune. În zgomotul zarurilor amplificat se înalţă casele (peliculă). Unul dintre cei doi ţărani se aprinde şi mai tare la joc. Mai dă un pahar de tărie peste cap şi aruncă zarurile. Două fete dezbrăcate stau întinse pe pămînt. Frămîntă pămînt în pumni şi se uită cu ochii lor mari la ţărani (peliculă). Îşi trec pămîntul peste pîntece, peste sîni, peste gură pînă la părul pe care îl răsfiră cu degetele. Brusc din pîntecele lor izbucneşte floarea soarelui şi se înalţă din ce în ce mai sus, legănîndu-se pînă acoperă toată scena.

Cortina. În întuneric, în sală, pentru cîteva minute se aude tare, amplificat, cum zarurile se rostogolesc iar şi iar.