editor: Sorin-Mihai Grad   |   redactor-şef: Ştefan Bolea    ||    EgoPHobia #8 | octombrie '05
e-revistă culturală fondată în iunie 2004 ..................................... apare în lunile pare din an

Postmodernitate versus postmodernism
- Experiment şi Reacţii -

Gorun Manolescu

În iunie (a.c.) Ştefan Bolea şi Paul Belce au venit în Bucureşti. Printre alte discuţii (destul de multe şi interesante) Ştefan mi-a propus un "experiment". Un experiment în legătură cu textele mele publicate în EPH sub formă de serial cu titlul generic de "Postmodernitate versus Postmodernism". Cam ce însemna "experimentul" pentru Ştefan, nu era prea clar pentru mine. Şi nici nu l-am întrebat. Dar i-am promis să mă gândesc. Dacă îmi amintesc bine, totuşi Ştefan a spus atunci ceva despre comentarea reacţiilor primite de la cititori în legătură cu textele mele. Ceea ce ar fi însemnat ca un astfel de comentariu - care ar fi condus la o interacivitate cu cititorii - să reprezinte un text din serialul amintit. Cum serialul a trecut de jumătate, iată acum ce semnificaţie acord eu "experimentului" şi cum am ajuns să-l desfăşor.

*

Cu Postmodernismul pe linia Foucault, Lacan, Lyotard, Baudrillard, Derrida, Deleuze, etc. dar şi... Borges (cu "realismul" său "magic") eram relativ familiarizat. Mai multe discuţii avusesem şi cu prietenul C. V. Negoiţă (profesor de IT, cel care împreună cu D. Ralescu publicase, în urmă cu ani, prima monografie de "Mulţimi Fuzzy" tradusă simultan în mai multe limbi; Negoiţă care ieşise pe piaţa literară din State, tot în urmă cu ceva ani, cu un roman "algebric", postmodernist: "Pullback").
Exista în mine o tensiune, acumulată în timp, creată atât de o atracţie cât şi de o respingere a abordărilor postmoderniste. Ajunsesem în stadiul în care această tensiune se cerea imperios relaxată şi nu prea ştiam cum. Lovitura de graţie mi-a dat-o o cunoştinţă, A. M. (nu vreau să-i divulg numele). Cunoştinţă care tot publica (şi publică) în diverse reviste povestioare şi eseuri postmoderniste, unele dintre acestea strânse şi în câteva volume, care literalmente mă scoseseră din sărite. Şi aceasta deoarece A. M. este un tip mefistofelic, provocator şi manipulator iar scrierile sale îmi creau o stare de spirit destul de neagră, dar mă şi atrăgeau. Mai ales un eseu, intitulat "In toate sensurile, prin toate simţurile. Lecturi ale hipermediei" .... "In toate sensurile, prin toate simţurile" ca în povestea cu Scufiţa Roşie şi Scufiţa Albă. Când se duc în pădure amândouă şi se întâlnesc cu Lupul. Scufiţa Roşie, care ştia povestea, o ia după Lup. Scufiţa Albă, mai naivă, o ia în toate părţile.
Eram sătul de Lupul modernist (şi de a lui Scufiţă Roşie) care ştia s-o ia într-o singură direcţie: cea a Raţionalităţii Iluministe. Dar ceea ce mi se părea nu numai inacceptabil, ci de-a dreptul revoltător era ca mintea s-o ia "în toate părţile" - cum propuneau postmoderniştii - dar mai subtil şi mai pervers decât în cazul Scufiţei Albe (care, naiv dar şi fizic, deşi nu prea ortodox şi moral, o "lua" în mod "spaţial"). Şi mai subtil şi pervers deoarece ei (posmoderniştii) impuneau numai permisiunea unei mişcări ("libere"?!) doar într-o lume plată, ptolemeică, pe "realitatea" suprafeţei Empirismului Pozitivist, interzicând categoric deplasarea pe verticală spre profunzimea adâncurilor sau a înălţimilor. Mi se părea o "hartă" (Borges, Baudrillard) a unei realităţi mai pustie şi mai deşertică decât "realitatea" din MATRIX. Complet diferită de Realitatea Postmodernă în care deja trăiam şi care mi se părea extrem de vie, colorată şi incintantă şi, mai ales, n-dimensională, depăşind "spaţialitatea" convenţională tri sau tetra dimensională (dacă se lua în considerare şi "dimensiunea" temporală). Şi care îşi aştepta alcătuirea unei hărţi proprii. Nici soluţia spaţial-sferoidală - de la Grecia antică citire (Parmenide, Platon şi chiar Aristotel şi, mai târziu, Plotin, excepţia, absolut remarcabilă, constituind-o Heraclit) - a unui echilibru static, imuabil din care să ieşi prin "devenire" ("fiinţare") şi la care - idealul idealurilor - să revii apoi, nu mi se părea mai fericită. Mă simţeam ca într-o nouă închisoare (conceptuală) extrem de complicată în diacronia ipostazelor prin care trecuse Gândirea European-Occidentală: scăpată/evadată din închisoarea tridimensionalitătii "sferei" (în Antichitate), ca să ajungă la "Omul unidimensional" Modernist-iluminist şi de aici, "marea descoperire" a Postmodernismului: să propună o nouă evadare într-o "libertate" plată, din nou limitată dar de data asta doar la două dimensiuni! Poate revenirea la Evul Mediu, la o restauraţie a acestuia, însă, evident, pe alt plan, în cadrul "globalizării"- soluţie propusă clar de C.V. Negoiţă şi, într-un mod implicit, de Basarab Nicolescu (prin Transdisciplinaritate) - ar fi fost de luat în considerare. Dar rămăsese de acolo, din Evul Mediu, prea multă zgură, prea multă intoleranţă şi sânge "religios" ca, de altfel, şi din Modernitate când Iluminismul făcuse ca "raţionalitatea" să eşueze în dictaturi în cadrul cărora locul Divinităţii îl lua "Conducătorul". În plus, o astfel de restauraţie începea să aibă, uneori, un vag iz de ocultism propriu unui "New Age" ceea ce o făcea şi mai puţin atractivă. În paranteză fie spus, Renaşterea nu mă tenta aproape de loc dacă făceam abstracţie de câteva dintre personalităţile ei profund contradictorii. Eram prins, încarcerat, din toate părţile. Era o "revoltă în genunchi" care mă exaspera. În "celula" (condiţionărilor) propriului meu context cultural: cel European-Occidental. Poate o apelare la alte contexte culturale, ca, de exemplu, cel Extrem-Oriental, care mă interesa de ani buni, mi-ar fi oferit şansa unei evadări lămuritoare! Şi o astfel de încercare părea a fi justificată de cel de al doilea pol al unei dezvoltări explozive (Japonia şi, mai de curând, China şi India) care începea să fie o contrapondere însemnată pentru polul European-Occidental. Dar şi aici trebuia să fiu atent şi să evit "esoterismul" actual al unor abordări de tip "New Age", rămânând strict fixat în ceea ce era nedistorsionat, autentic în contextul cultural respectiv. Sau şi aceasta nu ar fi constituit decât o nouă "condiţionare"? Posibil. Dar trebuia încercat ca apoi complet depoluat, lucid, imun la orice nouă condiţionare să mă lămuresc cum stau lucrurile cu "Realitatea" în care trăiam. Era posibil? Poate că nu. Mă şi vedeam pus la zid de filosofii "de meserie" din tagma cărora ajunsesem să cunosc câţiva (pe unii chiar personal, atât din ţară cât şi din străinătate). Dar nu asta conta. Şansele unei adevărate ratări erau mult mai mari dacă puneam în balanţă scopul propus şi propriile posibilităţi şi limite de care eram conştient. Dar nici acest lucru nu conta. Şi nu conta în măsura în care nu luam lucrurile chiar în serios. Şi mă detaşam în poziţia unei sinucideri cu zâmbetul pe buze. Merita de încercat. De dragul derefulării, de dragul "încercării", de dragul jocului...

*

Totul a început deci în joacă. Cu o "Poveste Postmodernistă". Postată pe un "Grup de discuţii" pe Internet. Reacţiile (favorabile) m-au "lăsat mască". Mi-am dat apoi seama cât de periculos de atractiv era stilul "postmodernist" atunci când zisa poveste a fost considerată ca atare, adică ad literam fără a se sesiza sub-textul care, în intenţia mea, trebuia s-o dinamiteze. Între timp apăruse o revistă on-line, EgoPHobia (acronim EPH), editată de un grup de tineri din Cluj, cam "şturlubatici", revoltaţi (furioşi ?), dar extrem de simpatici, inteligenţi şi talentaţi care se auto-intitulau "Generaţia 2000". Şi care mă atrăgeau. Şi mă atrăgeau prin modul frust, autentic de a vedea lucrurile care era departe de un non-conformism de faţadă. Mi-am zis: iată prilejul de a încerca să mă exprim într-un mod mai liber, ne auto-cenzurat, mai colorat dar, fără îndoială, mai sugestiv şi astfel uşor de receptat în comparaţie cu o expunere seacă, cu pretenţii de "seriozitate" pe care, dacă aşi fi întâlnit-o publicată undeva, de altcineva, probabil că aşi fi abandonat-o după primele rânduri citite. În plus, chiar titlul revistei (EgoPhobia), ca şi conţinutul unora dintre textele publicate în ea, mi se păreau aproape de ceea ce simţeam că aşi vrut să spun. După ce la "Povestea Postmodernistă" am adăugat un comentariu în care o demontam, am trimis-o spre publicare la EPH. A fost aprobată fără fasoane. Cum, fără fasoane, mi-a fost şi refuzat un grupaj de poezii. Înainte de apariţie mi-am dat însă seama că lucrurile care mă frământau nu puteau fi explicate prin expedierea lor într-un singur text, scris dintr-o răsuflare, într-un spaţiu restrâns cum era cel presupus de o singură apariţie într-o revistă. Aşa mi-a venit ideea unui serial căruia i-am şi găsit un titlu "Postmodernitate versus Postmodernism". Nu ştiam cum vor evolua lucrurile pentru că ceea ce doream să spun îmi era încă destul de neclar. Aşa că m-am gândit la un experiment: ce-ar fi ca după fiecare text al seriei în textul următor să mă contrazic - mai mult sau mai puţin argumentat. Şi s-o ţin tot aşa până reuşesc (dacă reuşesc) să mă lămuresc eu însumi. Prin urmare, i-am trimis un nou e-mail lui Sorin-Mihai Grad (cu care începusem să corespondez şi căruia îi propusesem spre publicare "Povestea Postmodernistă" urmată de comentariul de care am vorbit) în care îi anunţam intenţiile mele. Şi i-am ataşat numai primul text din serie (O Poveste Postmodernistă) ne-însoţit de nici un comentariu, acesta urmând să constituie următorul termen al seriei. Reacţia lui Sorin a fost promptă (înjurându-mă cu gingăşie): "am primit şi mesajul de azi; redactorii de la "filosofie" o să vă pomenească în rugăciunile lor - pentru că nu-i lăsaţi să şomeze". Şi uite aşa a început şi a continuat publicarea în "EPH" a seriei de texte sub titlul generic "Postmodernitate versus Postmodernism" (le regăsiţi în "EPH" # 3, 4, 5, 6, 7 - a se vedea Arhiva, rubrica "Filosofie"). Şi, totodată, şi ceea ce înţeleg eu prin propriul meu "experiment".

*

Şi acum, despre "reacţii". La textele publicate de mine în EPH au apărut cele redate în continuare.

Vă invităm să citiţi şi articolele care compun serialul "Postmodernitate versus postmodernism" publicate până acum în "EgoPHobia"
0: O poveste postmodernistă
1: Este Realitatea o Târfă?
2: Un (prim) intermezzo
3: Deconstrucţie, Reconstrucţie, Adevăr
4: Auto-deconstrucţie
5: Un (al doilea) intermezzo: Castaneda şi Shamanii Tolteci

şi o primă replică apărută deja în "EgoPHobia" #4: Dialog virtual de Andana Călinescu

* * *

P. F. [nu a vrut să i se facă public numele]

În legătură cu "O Poveste Postmodernistă" (EPH #3):

1. Începeţi textul vorbind despre o lucrare. Din epilog aflăm ca este vorba despre o povestire. Aş fi preferat ca precizarea să fi fost făcută la început ; termenul de " lucrare " este mult mai general modificând oarecum perspectiva. Este drept ca apariţia Redactorului ne dă unele indicaţii dar nu siguranţă. Cred că faptul că este vorba de o operă literară de dimensiune mijlocie este important.
2. Primul paragraf este centrat pe legătura dintre virtualitate şi realitate culminând cu " bomba " : orice virtualitate este o realitate. Mi se pare puţin cam vag : mergând la textul lui Deleuze (şi îndemnat de citarea făcută) regăsesc ceva mult mai specific " virtualul ca virtual are o realitate deplină". Îmi aduc aminte că am fost perfect de acord cu această formulare deşi, în general, cartea lui Deleuze nu mi-a plăcut. Mai departe (în Deleuze) găsim şi "virtualul se opune actualului şi nu realului ". Aşa că opera se găseşte în capul Autorului ca ceva potenţial eventual la nivelul la care Michelangelo vedea pe Moise în blocul de marmură sau cum fluturele este potenţial în larvă. Pare oarecum ciudat ca Redactorul nu aminteşte aceste lucruri fiind, în general, un om pragmatic (prin definiţie) interesat de " actual" (text scris) şi nu de virtual. De altfel pe tot parcursul textului Redactorul este foarte
cuminte (poate Autorul este prea celebru)?
3. Lămurirea virtualului este importantă şi pentru că Autorul si Redactorul sunt virtuali (poate chiar mai mult - sunt personaje). Problema personajului vizavi de realism este mult studiată şi nu mai insist. Situaţia devine cu atât mai interesantă cu cât,in epilog, apare un nou personaj care ştie ce a făcut Autorul în continuare. Ce statut de realitate are acest personaj?
4. Asupra cuvântului "cheie " păstrez amintirea unui roman de John Barth (unul din puţinii postmoderni pe care i-am citit). Cheia este chiar la început şi este mai mult o "punere în abis", un rezumat, care va fi dezvoltat ( aşa cum, hypertextual, chiar autorul ne previne ).
Este acesta sensul în care folosiţi termenul "cheie" ?
5. În general povestirile nu au concluzii (daca nu sunt,de exemplu, poliţiste). De fapt literatura nu are concluzii (altfel căzând în pedantism şi didacticism). Deci publicarea concluziilor înseamnă, oarecum, ieşirea din literatura şi intrarea în interpretare.
6. Nu sunt convins de cardinalul web-urilor ; de altfel am încercat odată să calculez acest cardinal pentru Biblioteca lui Borges dar nu am ajuns la o concluzie.
7. Daca fiecare text are nevoie de o explicaţie care este tot un text atunci cădem evident în regresul infinit (ca si regresul cauzelor). Din fericire acest regres este oprit rapid de "impresia" înţelegerii sau de oboseala căutării.
8. Despre rătăcirea în text (autor sau cititor) s-a vorbit mult ; a se vedea şi problema labirintului sau a paginii albe. Ea s-ar putea interpreta în multe feluri care să nu afecteze dibăcia Autorului (oarecum contestată de Redactor spre final).

Ar mai fi multe de spus. Va mulţumesc pentru că mi-aţi dat prilejul să mă gândesc la lucruri aşa de interesante.

Adrian Ioniţă [două parodii]

Comentariu la "O Poveste Postmodernistă" de Gorun Manolescu:

Autorul: D-le Redactor aşi vrea să vă trimit o lucrare.
Redactorul: Cine te opreşte?
A: D-voastră.
R: Eu?
A: Da.
R: Glumeşti !
A: Nu.
R: Atunci nu o trimite.
A: Va mulţumesc.
R: Pentru puţin.
A: Încă ceva.
R: Da?
A: Dar dacă apare?
R: Ce?
A: Lucrarea.
R: Lucrarea cui?
A: Lucrarea mea.
R: More power to you son.
A: Deci aţi publicat-o.
R: ?
A: N-aţi publicat-o?
R: ?
A: Trebuie să cred deci, că nu vă interesează?
R: Am zis eu asta?
A: Nu.
R: Atunci?
A: Deci va interesează!
R: Nu.
A: Dar nu aţi văzut lucrarea.
R: Ba da.
A: Dar nu v-am trimis-o.
R: Ba da.
A: ?
R: Te cheamă Gorun?
A: Da, cum de aţi aflat?
R: Manolescu?
A: Exact, ce surpriză!
R: Păi vezi!
A: Da.
R: Ce vezi?
A: Aaaa, am uitat...

Comentariu la "Este Viaţa o Târfă?" de Gorun Manolescu:

Cu ani în urmă am publicat o povestioară în "The New Yorker". Nimic postmodernist, o simpla povestioară despre un miliardar care a donat un testicul. Critica a întimpinat cu ovaţii publicarea povestirii şi peste noapte am fost declarat un fel de rege al postmodernismului.
Toată povestea asta mă lăsa rece dacă într-o zi nu l-aş fi întâlnit pe Gorun Manolescu. Gorun mi-a fost coleg de şcoală, am copilărit împreună, aşi putea spune chiar că am fost vecini ; doar ne despărţeau numai doua case. Circumstanţele în care l-am reîntâlnit după 20 de ani au fost ciudate, ca să nu spun mai mult. Pe vremea aceea eram redactor la Chicago Tribune şi aveam un apartament în Pilsen, o suburbie din South. În drum spre redacţie obişnuiam să mă opresc la un BP gas station, ca să îmi cumpăr cafeaua. La intrare, într-un cărucior de invalizi era un cerşetor căruia îi dădeam de obicei câte un dollar. Ritualul nostru devenise clişeu: eu mă făceam ca nu îl văd, el îmi ura o zi bună şi norocoasă şi îi dădeam un dollar. S-a întâmplat ca într-o zi să nu îi dau nimic.
Cerşetorul mi-a urat o zi buna cu o jumătate de gură, parcă ar fi ştiut dinainte că nu va căpăta nimic de data asta. A fost cea mai mizerabila zi din viaţa mea. Totul mi-a mers pe dos, am avut un accident de maşină, mi-am pierdut cheile de la apartament şi am uitat să îmi plătesc bilul la American Express. A doua zi am oprit taximetrul, maşina era în reparaţie, şi am coborât la BP cu un dollar în mână.
- Nu e cazul Larry, mi-a răspuns cerşetorul pe româneşte.
- What, de unde mă cunoşti, cum de îmi ştii numele?
- Uită-te mai atent la mine. Îţi spune ceva faţa asta?
Jesus Christ, în cărucior era Gorun.
- The coffee is on me, mi-a spus, şi s-a ridicat în picioare.
- Am crezut că eşti invalid.
- Nevermind! Vii înăuntru sau nu?
- L-am urmat înmărmurit şchiopătând involuntar.
- Sumatra or Columbian?
- Sumatra. Spune-mi... Nu înţeleg... Ce cauţi în Chicago?
- Ştii povestea cu Mulla Nasurdin?
- Da.
- Ştii câte variante are?
- Phh, Păi cred că şi derbedei din România au făcut una.
- Peste 2000 !!! Gorun era roşu la faţă, nu mă aşteptam la o asemenea răbufnire.
- C'mon man, take it easy. Nu trebuie să te enervezi pentru atâta !
- Larry, realitatea este o Târfa cu T mare, capital T, TÂRFĂ, TÂRFĂ, TÂRFĂ!
- Hei, hei, hei, mai încet că se uită lumea la noi, ce-ţi veni?
- Larry, ai auzit de postmodernism?
- Mai Gorune, lasă-mă cu vrăjeli dintr-astea, aici suntem în America. Pe mine m-au făcut regele postmodernismului american pentru că am scris despre un coi într-o căldare. Toate chestiile astea sunt fantezii.
- Nu sunt fantezii !
- Eee?
- Ce ştii despre realitate, despre existenţa, despre adevăr?
- Gorune, dacă crezi că sunt un second hand cock sucker pe subiect te înşeli !
- Ce s-a întâmplat cu tine? În România vorbeai mai civilizat, watch your language!
- Nu ştiu, contagiune, te văd că zbieri ca descreieratul. Ce are Mulla cu Prefectura?
- Are. N-ai sa înţelegi niciodată. Şi ştii de ce? Pentru că pe voi americanii vă preocupă mai mult băţul lui Sammy Sossa decât Baudrillard. Gorun s-a ridicat cu furie de pe scaun şi cu mişcări agile s-a urcat pe masă şi a început să răcnească :
- America, listen, Americaa, Americaaaa, Life is a beach. America, If you don't like reality don't make other people desgusted by it. Long live the Postmodernism. Viva il Postmodernismo Mundial!
- No, no, no, no, no, Gorun, da-te jos de pe masa ca ne ia poliţia.
- Mie să nu îmi comanzi, lichea imperialista. Viva la Mini-Revolution !
Am ridicat din umeri cu mâinile în sus:
- The man is Cucu, Ok, everything will be taken care off.
Prea târziu, o maşina a poliţiei a oprit în faţă şi doi poliţişti vânjoşi au intrat cu pistoalele în mână:
- Sir, mâinile sus şi coboară încet de pe masa.
- You, mi s-au adresat, down on your knees!!!
- Is a missunderstanding... am încercat...
- Împuşcaţi-mă, a strigat Gorun şi şi-a rupt cămaşa din piept cu un gest teatral! Nu sunteţi buni decât să mâncaţi gogoşi la Dunkin Donat! Ce ştiţi despre Postmodernism? N-aţi auzit nici măcar despre Modernism. Woolf, Joyce, Eliot, Pound, Stevens, Proust, Mallarme, Kafka, Rilke...Viermilor, nu l-aţi citi nici măcar pe Capote!
- Sir, please translate your friend to surrender...
- Gorun, eu zic că....
- Tu să nu zici nimic, eu vorbesc: America listen! Americaaa, how can you take away abundance when some people are starving to death? How can you take away the class struggle from all the peoples that never got to enjoy their Bourgeois revolution? How can you take away the feminist and egalitarian aspirations from all the women that never heard of women's right? America prepare yourself for the Mini-Revolution, Lets talk neighborhoods, and local organizations. Lets abandon the Grand Illusion of Global Cospiracyes.!
- Gorune, taci în pizdele mă-ti că ne înpuşcă ăştia, am răcnit fără să îmi dau seama. Futu-ţi postmodernismul mă-ti să-ţi fut, i-am zis printre dinţi.
-Think glooooobally, and act looooocally, support the Police Organizations and Alcohol Anonymous; support your local leaders and Self- Improvement groups. Prepare yourself for the Big Change. Support your Laundromat and 7/11...
Gorun a căzut în genunchi pe masa şi a început să plângă. Poliţiştii şi-au băgat pistoalele în toc şi s-au apropiat de masă în aplauzele celor prezenţi.
- Brother, a spus unul dintre ei, Lyotard is mandatory in the Police Academy. Thank you, Thank you, brother, what a magnificent day. God be blessed!!!

To my friend Gorun Manolescu,

Adrian

Daniel Sur

Crimă sau ritual de sacrificiu? Ai putea spune că îţi este indiferent. Oricare ar fi victima, tu trebuie să-ţi respecţi promisiunea pe care ţi-ai făcut-o. Chiar când nu se întâmplă nimic suntem puşi în faţa unei opţiuni. Iar în gândirea filosofică nu poţi să spui că se întâmplă prea multe: sistem, eseu sau vorbe de duh. Ce vom alege? Cu siguranţă nu teatru.
Filosofia unui om este filosofia întregii omeniri. O afirmaţie riscantă la prima vede. Sau metaforică la o a doua. Filosofie sau poezie? Istoria unui sistem este istoria oricărui loc de unde poţi să priveşti în faţă filosofia. Ştiinţa seamănă perfect cu impostura şi impostura scoate la iveală gânditori pe bandă rulantă. Îngerului păzitor al filosofiei i se întâmplă să adoarmă, spre bucuria noastră a tuturor. Însă, niciodată, niciodată, nu-i distruge somnul cu picamărul că, odată trezit, îşi va aminti că domnişoara Filozofie, are multe de rezolvat şi prea puţine talente la dispoziţie.

Onu Mădălin

"Există oare şi altă realitate în afara celei "pozitivist - empirice", singura luată în considerare de postmodernism?"

Privind totul cu un simulat interes ŕ l'américaine, mai mult chiar, transformând această modalitate vicioasa da a-ţi însuşi realitatea exterioară într-un fel de "sistem", deconstrucţia, asemenea celei pe care o propune Gabriel Liiceanu în prefaţa cărţii "Fiinţă şi timp", este compromisă. Premiza - superficialitatea - exlclude din start tot ceea ce presupune o analiză amănunţita. Renunţarea la propriu sistem fiind cu atât mai complicată cu cât însăşi această renunţare presupune o analiză asupra sistemului vicios (superficialitatea excluzând şi aceasta din urmă).

*

Dialogul ideilor face parte din dezvoltarea, apariţia sistemelor. Interpretul obişnuit (3), respectiv interpretul creator (4), fiind cei care trebuie să dezvolte acest dialog. Interpretul obişnuit prin asumarea noului sistem, prin adaptarea acestuia la propria personalitate, iar interpretul creator prin punerea în discuţie a regulilor de inferenţă, respectiv prin corectarea, remodelarea acestora.

*

"Ştiţi dumneavoastră unde e omul, în imanenţă, absolut liber? Într-o bisericuţa de lemn din Maramureş, unde sacerdotul creştin vorbeşte de mistere, de taine şi se lasă învăluit de ele ca şi credincioşii!"(Petre Ţuţea).

Sunt multe lucruri pe care, orice ar face, omul nu le va putea niciodată explica, iar credinţa, soluţia propusă de Ţuţea, pare să funcţioneze perfect în acest sens. Raţiunea dusă până la extrem de postmodernism, în scopul - dupa cum spune H.-R. Patapievici în "Discernământul modernizării" - obţinerii puterii a reuşit să distrugă acestă salvare metafizică. Mai mult, Michel Henry era de părere că marea eroare în sistemul de gândire actual este că se confundă lumea construită de ştiinţele exacte, cu lumea vie.

*

Un lucru interesant pe care îl propune Gorun Manolescu în modalitatea de construcţie a unui sistem este folosirea simţului interior (mai exact în momentul de-construcţiei); ceea ce ni-l face diferit de intuiţie (care poate apărea doar în faza construcţiei, în faza fixării setului de reguli de inferenţă). Aşadar, cu ajutorul simţului interior - "senzaţia unei prezenţe poate conduce la o percepţie pura". Ceea ce denotă că simţul interior al orientalilor este, aparent, într-o contradicţie cu apodicticitatea multor sisteme europene (modalitatea de stabilire a veridicitaţii, la orientali, depinzând tot de simţuri). Fapt ce mă face sa apropii noul sistem construit, de un sistem cu trasaturi metafizice. Iar daca aprofundăm metoda, ea este bazată, pe "un dar firesc de a ghici adevărul, de a nimeri direcţia şi locul soluţiei" (I. Petrovici - Introducere în metafizică). Şi au existat mulţi filosofi care au justificat, mai mult sau mai puţin acest tip de sistem: Platon, de exemplu, punea la origine un contact direct al sufletului, în epoca preexistenţei, cu regiunea superioară a realitaţii metafizice. Pe de alta parte, însuşi Descartes punea în discuţie ideile înăscute, însa accentul situându-se de data aceasta oarecum ordinea geometrica. Din moment ce fundamentul empiric există (este vorba de senzaţia prezenţei) tot ceea ce ne rămâne de făcut este "să trăim nealterate procesele noasre lăuntice în dezvoltarea şi creşterea lor concretă" (I. Petrovici). Ultimul semn de întrebare fiind legat de natura cunoaşterii (corpurilor).

Adriana Iosub Caras

Referitor la "Auto-deeconstrucţie"

Mi-a plăcut în mod special "descrierea experimentului meu (trăit undeva, la mare)" poate pentru că şi eu am simţit aşa.

Felicitări!

Constantin Virgil Negoiţă

Felicitări pentru textele trimise. Fascinante!

Zimţ

Serialul ăsta al vostru când crezi că te plictiseşte la culme devine interesant, iar când e mai interesant o ia razna în chestii tehnice de nu mai pricepi nimic. Poate că ăsta-i e de fapt farmecul şi valoarea, o spun eu care sunt doar cititor ocazional de filozofie.

Ion Cassian-Truşeşti

Este Realitatea o târfă?

Ceea ce vreau să accentuez este că modul "paradigmatic" (natural) are mult mai multe şanse de reuşită pe termen mediu şi, mai ales, lung. În contrast cu cel de tip "Popper" care nu reprezintă - la limită - decât o "postmodernist-izare" prin prelungirea unui "modernism întârziat". (G.M.)
Ideea "lumii a treia" - postmoderne - ar merita dezvoltată într-un alt context. Nu mi se pare însă, că "falsificabilitatea ipotezelor" conduce volens-nolens la "lumea a treia". Mai degrabă "lumea a treia" apare ca un fel de "decupaj" conceptual al jocului fără sfârşit al conjecturilor şi infirmărilor.

Dar sunt împotriva import/exportului (cu forţa) a celor [e vorba de revoluţii] tipic-generalizatoare: "socialiste", "comuniste", "national-socialiste", "burgheze" etc..(G.M.)
Cât priveşte refuzul "exportului" de dictatură sau democraţie, sunt perfect de acord.

Longevitatea este dată de consecvenţa/coerenţa în aplicarea, în cadrul discursului, a unui set de reguli de inferenţă. (G.M.)
Aş spune că, de pildă, în cazul unui sistem filosofic (tradiţional), longevitatea depindea şi de numărul şi prestigiul adepţilor sistemului respectiv. De fapt, fiecare dintre aceştia crează un alt sistem, "puţin" diferit de original, dar cu ce consecinţe (vezi urmaşii lui Kant sau ai lui Hegel...).

Închei aceste rânduri cu o întrebare, la care să vă gândiţi sau să ne gândim împreună: există oare şi altă/alte realitate/realităţi în afara celei "pozitivist - empirice", singura luată în considerare de postmodernism? (G.M.)
Există, dar nu în viziunea post-modernismului (sau, cel puţin, a unora din ramurile sale)!

Un (prim) "intermezzo"

A început în felul următor: < Ce faci bade? Şezi şi cugeţi? > < No, numa' şed! >. ăla era în contemplaţie (sau meditaţie - cum vrei s-o iei)! Apoi, probabil, ca ardelenii aşezaţi, s-ar mai fi apucat să şi cugete! (G.M.)
Până aici nu prea se cugetă mare lucru...

Şi atunci, postmoderniştii găsesc soluţia. "adevărul" - identic cu "realitatea empirică" şi, în prelungire, şi cu "existenţa" - începe şi el, la rândul său, să se relativizeze, ajungând (impre)vizibil/dictibil. Şi acest lucru este postulat (adică, luat drept "adevăr" de necontestat !?) - afirmaţie ne explicită, dar rezultând dintr-o analiză chiar şi sumară - devenind axioma de bază a postmodernismului. Evident, aici apare o contradicţie în termeni între "adevărul" (de necontestat !?) al acestei axiome şi relativizarea până la dispariţie a "adevărului", în general. Contradicţie de care postmodernismul nu este nici măcar conştient !.'

Asta ai scris, nu? (întrebare retorică). (G.M.)

Sugestie 1: De fapt, nu este vorba nu atât de "predictibilitatea adevărului", ci mai degrabă de predictibilitatea (sau impredictibilitatea) unui fapt sau eveniment oarecare (ori a unei mulţimi de fapte sau evenimente, înlănţuite).

Am să spun - a continua X - de la început: plecând de la presocratici şi până acum - cu o singură excepţie pe care o voi discuta - nu s-a pus problema "adevărulu" unei axiome/(unui) principiu/postulat etc., în genere, a unei premise în termeni "logici", ci în termeni de natură "ontologică". Şi ori de câte ori s-a procedat aşa, "logicii", în general (în general pentru că nu mă refer numai la "logica aristotelică", cu sau fără "terţ inclus") i-a revenit doar rolul de a asigura coerenţa ulterioară a discursului. Ori, la dumneata, aici apare circularitatea: vrei să verifici "adevărul" axiomei de bază a postmodernismului (pe care o identifici în urma analizei - şi nu mă interesează, acum, dacă o faci corect sau nu), tocmai în termenii "logicii" (aristotelice)!. Faptul că ajungi la concluzia că zisa "axiomă" este contradictorie şi, prin urmare, "neadevărată", nu mai contează şi nici nu mă interesează. (G.M.)
Sugestie 2: Nici n-ar fi nevoie să se coboare până la logica aristotelică; e suficient să se privească sistemul speculativ hegelian, care a reprezentat cea mai celebră tentativă de identificare a existenţei, adevărului şi realităţii prin prisma Spiritului Absolut ("tot ceea ce este raţional este real şi tot ceea ce este real este raţional").

Singurul lucru care s-ar putea să te salveze, este căutarea unui răspuns la întrebarea din încheierea textului dumitale: 'există oare şi altă/alte realitate/realităţi în afara celei "pozitivist - empirice", singura luată în considerare de postmodernism?'. Pe care, însă, aş reformula-o : 'poate EXISTA oare şi o altă/alte "EXISTENŢă"/"EXISTENŢE" în afara celei "pozitivist - empirice" (singura luată în considerare de către postmodernism)?. Existenţă/Existenţe (eventual mai ascunsă/ascunse şi mai profundă/profunde) care cuprinde/cuprind rădăcinile apariţiei, în zilele noastre, ale existenţei POSTMODERNE - în care am început să trăim - şi nu postmoderniste? Şi, în prelungire: 'astfel de existenţe (inclusiv cea postmodernistă sau postmodernă) pot fi considerate "reale" sau nu, i.e. iluzorii?' (aici, însă, e foarte mult de discutat). (G.M.)

Excurs exagerat de lung în istoria filosofiei antice, cu referinţe la interpreţi contemporani.
Sugestie 3: tocmai statutul ontologiei şi al conceptului "ontologic" devin problematice în post-modernism. A se vedea autorii care vorbesc doar despre "text", "suprafaţă" etc., teoretizând "realitatea fără adâncime". Ontologia (cu excepţia domeniului raţionalităţii semnificante - "lumea ca text") riscă să rămână fără obiect. Ar merita cercetat felul cum (mai) poate fi fundată o axiomă filosofică post-modernă în ontologie?

Şi, în încheiere - pentru a reveni la postmodernişti care, printre aţii, şi-l revendică drept unul dintre precursori pe Nietzche - mă întreb cum pot justifica "adevărul" fiecărui individ în parte (alteritate) - fie acest "adevăr" chiar şi "relativ" până la aneantizare. "Disoluţia" personalităţii, persoanei şi EU-lui, în acest caz, deşi pare "reală" (în cadrul "realităţii" postmoderniste) este o consecinţă firească. (De fapt, nu este vorba de o "disoluţie" ci, mai degrabă de diversele "măşti" pe care le pot îmbrăca "prsoana" şi "personalitatea" - mai puţin, poate "EU-l"?!; dispărând astfel "univrsalitatea" conceptelor respective şi rămânând, referitor la unul şi acelaşi "individ", doar la "instanţieri", ceea ce este, totuşi, altceva decât un simplu "nominalism"). Şi această "disoluţie" - mai curând "instanţiere" personalizată - se manifestă şi în "Logica formală" de astăzi - fie ea "aristotelică" sau în cea "deontică"/"a acţiunii" [von Wirth] care, după părerea lui Jakko Hintikka ['Inferenţă, Informaţie şi adevăr' in: Ilie pârvu, Epistemologie - Orientări contemporane, ed. Politică, 1974] se îndepărtează de cea "aristotelică", negând - cel puţin - principiul identităţii. Precum şi în cadrul aşa numitelor "web-uri" semantice care se bazează pe un simulacru de ontologie.(G.M.)
Sugestia 4: Vezi sugestia 3. Logica şi ontologia ar trebui, fireşte, distinse una de alta, dar nu cu încrâncenare - realitatea la care se referă un enunţ este de domeniul onticului, în timp ce enunţul ca atare este de domeniul logicului (sau, dacă se preferă, al logosului). Cu Nietzsche, acest lucru devine foarte greu, uneori imposibil...

Deconstrucţie, Reconstrucţie, Adevăr

1. Cu tot respectul pentru cei "pertinenţi" (i.e. filosofii de meserie), voi fi atât de im-"pertinent" încât să mi se pară "adevărat" ceea ce mi se revelă (şi nu relevă) ca "evident". Sau, de la Descartes citire: să 'nu accept niciodată un lucru ca adevărat, pe care să nu-l fi recunoscut în mod evident ca adevărat' (Descrtes, 2000);
Criteriile carteziene ale clarităţii şi distincţiei au fost supuse ulterior criticii, demonstrându-li-se în epoca contemporană un caracter oarecum circular şi vag-nedefinit. Cel care studiază filosofia mecanicii cuantice nu le mai poate invoca, în nici un caz. "Evidenţa" nu mai este atât de precisă ca pe vremea lui Descartes...

2. Rejectez categoric - drept o aserţiune care contrazice bunul simţ - o afirmaţie de genul 'ceea ce există prin natura sa reprezintă un aspect ontologic (s.n. G.M.), iar faptul că acesta este cunoscut ca atare reprezintă un altul epistemologic (s.n. G.M.)' făcută, adesea, de cei specializaţi în filosofie. Dimpotrivă, consider că 'orice ontologie este stabilită prin cunoaştere şi, la rândul său, cunoşterea este de natură ontologică, între acestea existând o interrelaţie greu de a i se atribui un sens preponderent ontologie - > cunoaştere, sau invers' (Manolescu, 2003). Mai clar, consider că noi cunoştem doar în măsura în care, ontologic, dispunem de abilităţi senzitive - şi aici nu mă refer numai la simţurile unanim recunoscute de psihologia convenţională, ci şi la simţul interior despre care am vorbit anterior. Mai adaug că afirmaţia mea, departe de a fi originală, este în consonanţă deplină cu una similară pe care se bazează întregul context cultural Extrem-Oriental (Stchebatski, 1962, Drahmamottara, 1962);
Observaţie bună: există, într-adevăr, un fel de "pre-comprehensiune" a ontologicului şi epistemologicului (în sensul că se presupun reciproc). Să distingem, totuşi, ontologicul (teoria existenţei) de ontic (existenţa ca atare).

Cu cât simţul interior al unei fiinţe umane forează mai adânc dincolo de
realitatea cotidiană (empirică) cu atât se aproprie mai mult de adevărul absolut (fără însă a-l atinge) pe care îl poate exprima (sau nu) prin premise ce stau la baza unui sistem de gândire (evident că puţini oameni îşi propun explicit să realizeze un "sistem de gândire" plecând de la premise clare; cum, probabil, unii oamenii se pot apropria - mai mult sau mai puţin - de adevărul "absolut" fără a simţi nevoia să comunice acest lucru). (G.M.)
Îndepărtarea de realitatea cotidiană înseamnă, uneori, alunecarea în speculaţii himerice şi fantazări. Acestea constituie îndepărtări, nu apropieri de "adevărul absolut".

El a avut şi nu a avut dreptate. Pentru că, în legătură cu analiza întreprinsă asupra poziţiei postmoderniste eu nu am făcut altceva decât să intru în "pielea" unui adept al acesteia. (G.M.)
Mai este ceva: nu ne putem niciodată situa pe punctul de vedere al unui adept al post-modernismului (în general), fiindcă acesta, foarte probabil, nu există; ar trebui avut în vedere un domeniu sau o ramură a post-modernismului (în artă, filosofie, religie, drept, economie etc.), pentru a contura o perspectivă mai precisă.

Ioana

Auto-Deconstrucţie

"Senzaţia mea de "self" provine din imaginea pe care noi ne-o o construim pentru a ne controla comportamentul, punctul avantajos dat de simturile noastre si cunoaşterea noastră asupra propriilor abilităţi - adică abilităţile corpului-creierului-minţii noastre. Atunci intervine limbajul. Limbajul se întoarce asupra lui însuşi ca asupra unui lucru (text "obiectualizat" n.n. G.M.) şi îi conferă acestuia atribute şi putere" (psiholoaga americană Susan Blackmore).

G.M.: Vrei să mă manevrezi [e vorba de "Demonul postmodernist" cu care dialoghez, G.M.] (de fapt, te auto-manevrezi) printr-o diversiune pentru a crea confuzia. Confuzie care te cuprinde, de fapt, pe tine ! Reducând, în ultimă instanţă, totul (inclusiv EU-l) la "un obiect" = "text" pe care îl poţi percepe cu simţurile comune în cadrul realităţii macro-empirice. Tăind astfel ori ce transcendenţă şi anulând, tot odată, orice "metafizică" (i.e. orice posibilitate de a "vorbi" despre transcendenţă).

I: M-aş referi mai întâi la termenul de "obiect". Tu, Gorun, spui că psiholoaga americană "reduce totul" la acest concept fără sa îţi dai seama ca termenul de obiect din psihologie/psihanaliză nu are acelaşi sens cu cel din limbajul obişnuit. Nu este o reducţie aşa cum o vezi tu, este terminologie care desemnează o clasă, o funcţie/mai multe, care înglobează sensuri. Nu este reducţionism, de aceea trebuie să înveţi vocabularul de specialitate ca să nu mai ai senzaţia de reducţionism.

Priveşte adânc în tine!... Aşa!... Acum închide ochii! Observi cum gândurile tale vin şi se duc, cum memoria apare şi le înlocuieşte unele pe altele printr-o "vorbire" (de fapt, "vorbărie") interioară; cum pot apare acum dorinţele care, la rândul lor, pot dezvolta tot soiul de fantezii - inclusiv vicioase dar plăcute - pe care le poţi lăsa sau nu să se consume (depinde de "barierele" tale morale, dictate de contextul cultural şi societatea în care trăieşti şi, mai ales, de religia ta instituţionalizată în "biserica", dogmatică - daca eşti un credincios/credincioasă "practicant/practicantă" al/a religiei respective). Inclusiv poate apare o "dinamică" a propriului "EU" pe care, înainte, îl "îngheţaseşi" intr-un "text obiectualizat". Acum mai poţi afirma că "EU-l" tău există, deşi nu prea mai poţi să-l "descrii" (textualizezi) în "dinamica" sa de-a dreptul evanescentă? (psihiatrul american Deikman, completat de subsemnatul, G.M.).

I: Cred că pui semnul egal între personalitate şi eu. Ele nu sunt identice şi, deci, nu sunt interşanjabile. Cu toate că ai senzaţia că înţelegi perfect un text de psihologie, în condiţiile în care nu cunoşti terminologia te asigur ca e ca şi cum nu ai fi citit niciodată un astfel de text.

Eu-l este centrat în jurul conştiinţei, înglobează preconştientul şi are o dimensiune inconştientă şi este cel care organizează toată activitatea psihică, cu scopul de a armoniza cerinţele realităţii externe cu cele ale Se-ului şi Supraeului.

Deocamdată atât.

# noi reacţii sunt binevenite prin e-mail la: gmanolescu@csb.ro, manoleg48@yahoo.com sau egophobia@gmx.net