În toate mediile nu se vorbeşte decît despre o Românie europeană. Se fac pronosticuri, pariuri şi se poartă controverse adeseori violente. Aşadar, raportarea şi poziţionarea României faţă de Europa a devenit principala temă de dezbatere atît în mediul politic, cît şi în mediul cultural. Frenezia şi disponibilitatea noastră de a importa modele instituţionale şi modele de gîndire ia adesea forme macabre, repunînd pe tapet dezbaterea maioresciană despre forme şi conţinut. Reacţia României faţă de Europa ar trebui să fie unul dintre fenomenele cele mai controversate ale prezentului nostru. Lucru care nu se întîmplă.

Ştim cu toţii că idealurile sînt amăgiri; necesare poate debitării unor justificări defensive rafinate, pe cînd în realitate contează numai faptele. Aşa cum observa şi Cioran, utopia este o dezertare teoretică din faţa realităţii. Insuficienţa instinctului politic, în sensul cel mai larg al cuvîntului, construieşte o o imagine care nu ţine seama de ireductibilul realităţii. Reforma unui cîmp de mentalităţi nu este posibilă decît cu mijloacele şi datele imediatului. Toate viziunile utopice s-au dovedit inconsistente şi au ieşit pe rînd din circulaţie, tocmai pentru că au ignorat gradul necesar de realitate. Şi i-au transformat pe utopişti în nişte visători ordinari. Construcţiile fantastice au încercat să elimine din viaţă ceea ce are ea mai durabil: nevoia funciară a identităţii.

De 14 ani am reuşit să ne contruim şi să ne fixăm obsesia arderii etapelor. Ne verifică de mai multe ori pe zi pulsul cursei de ajungere a celorlate neamuri din regiune care au găsit izbăvirea. Uniunea Europeană: raiul instituţional şi cornul abundenţei. Ne uităm cu jind la cele 10 ţări care au reuşit. Periodic, ne apucă panica: că nu vom apuca să gustăm măcar din fructele dulci ale Europei, că dacă nu suntem cuminţi şi cu unghiile tăiate regulamentar, ni se va refuza totul, că nu vom mai apuca să ne îmbrăţişăm şi să ne pupăm pe obraji cu demnitatea europeană, că speranţele pe care le-am înmagazinat se vor transforma într-un ocean de frustrări.

Cu toate strădaniile noastre, în imaginarul european nu am putut nicodată să depăşim condiţia unui popor obscur şi lamentabil, care, deşi îmbrăţişează formele, nu reuşeşte să se scalde în spiritul care animă Europa. În astfel de momente de luciditate, devenim furioşi şi însetaţi de sînge. Cine se face vinovat de acest neajuns? În cine să aruncăm cu piatra? Şi aproape de 14 ani decapităm aceeaşi păpuşă: clasa politică. Ineficienţa şi prostia conducătorilor noştri politici justifică procesul nostru de victimizare. Aşa că putem să dormim liniştiţi: ştim cum stă situaţia. Dacă nu am trăi în secolul 21, ne-am ascunde în munţi, unde să compunem doine triste şi chiuituri. Un blestem greu ne-a interzis să trăim în istorie, un blestem geografic ne-a împins să ratăm întîlnirea cu contemporaneitatea.

Cum totul ne-a fost oprit, ni se cuvine totul odată ce vom renaşte la viaţă. Iar imitaţia este singura formă de viaţă pe care o cunoaştem.

Dorinţa de a avea totul deodată, de a ne pune în rînd cu lumea bună, dorinţă arzătoare de a ne umple golurile cu o viteză dementă, ascunde, în fond, o sete de imitaţie incredibilă la un popor care, în acelaşi timp, se evaluează ca un popor demn şi original. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organizaţii, de la îmbrăcămintea de fiecare zi, pînă la speculaţii metafizice. De la comportamente sexuale, pînă la discursuri politice. Saltul ne este a doua patrie.

Frenezia imitaţiei are acum un caracter dogmatic. Ce mai contează că am îmbrăţişat lucruri pe care nu le pricepem, că am acumulat artificial, că n-a putut asimila de tot ceea ce aveam nevoie?! Ce importanţă au toate aceste detalii? Nu aceasta e problema. Problema este ritmul. Ori imitaţia dă ţării un ritm bun. Cînd nu imităm, viteza scade dramatic, de aceea este contraproductiv să vorbim despre fond. Pierdem din elan. Ceea ce contează cu adevărat este să descoperim golurile şi să le acoperim. În demersul nostru de a imita, trebuie să dispară orice urmă de asimilare critică a valorilor occidentale. E adevărat, din cînd în cînd, suntem scîrbiţi de unele caricaturi prost realizate, dar acestea sunt inconveniente minore, care nu ne pot determina să ratăm momentul.

În fenomenul culturii româneşti, această imitaţie înflăcărată e şi mai admirabilă. Aici, importul de forme occidentale a fost şi mai efervescent. Păcatele perioadei comuniste urmau să fie răscumpărate îndeajuns de furia imitativă (post)modernistă. Prin aceasta, România era relansată în lume, chiar dacă artificial. Se spera ca prin acest exerciţiu al formei, prin reconectare la prezent, să se poată determina viitorul să o integreze în substanţialitatea valorilor occidentale. Cioran spunea că "nu interesează, în ascensiunea şi aurora unei culturi, conţinutul ei, cît ritmul." Şi că, în fond, aşa zis-ul nostru paradox istoric ne-a obligat la această maimuţăreală, pe care o speram fecundă. Raţionamentul era următorul: dacă fondul ar avea o direcţie determinat occidentală, el trebuia să asimileze specific valorile străine şi să le dea altă configuraţie decît caricatura. Cum acest lucru nu s-a întîmplat, era justificată orice modalitate de import. Pentru că, nu-i aşa, obsesia Occidentului a fost marea noastră constantă. O revoluţie, oricît de monstruoasă, este preferabilă unei pasivităţi ruşinoase. În aceste condiţii, prezenţa fondului nu are cum să justifice deloc refuzul modernizării.

Dar aici, în acest plan, putem să vorbim şi de un ghinion. Cei care propuneau o rezervă în ceea ce priveşte imitaţia, au propus alternative cu accente autist-etniciste. Toate celelalte curente, junimismul, sămănătorismul şi alte isme sunt evaluate ca retrograde. În loc să impună o rezervă în imitaţie, acestea cad victimă reprobării sau unei distanţării arogante. Cine vrea o Românie puternică şi modernă, o naţiune în drum spre putere, obligatoriu trebuia să aprecieze elanul inconştient şi reformator al imitatorilor, chiar dacă aceştia s-au "compromis" imitînd cu atîta zel pe toate terenurile spiritului, generînd o cultură second-hand. Hainele culturii occidentele, deja vechi, roase şi aruncate la coş erau mai bune decît orice altă haină. Cel puţin aşa ne întîlneam cu prezentul. Eforturile stupide şi absurde, ininteligibile uneori, ale noi generaţii, multilateralitatea confuză şi en-gros'ismul cultural au fost de o mie de ori mai apreciate decît tendinţele etniciste. Tot ce s-a creat la noi se inserează, cu mici excepţii, într-o ecuaţie a echivalenţei, mai degrabă a echivalenţei simbolice a unui efort, pentru update-ul stadiului şi structurii culturii noastre.

Fără Europa, adică fără forme occidentale, România ar fi condamnată la o cultură minoră. Ele actualizează şi pun în mişcare atîtea energii nebănuite şi aflate în stare de somnolenţă. Formele occidentale, şi nu fondul oriental, sunt salvarea noastră. Aşezaţi la periferia Europei, în cel mai indeterminat climat spiritual, nici Orient, nici Occident, părem condamnaţi să facem o alegere violentă: ori orientali ori occidentali. Şi noi am ales deja: apusul. În aceşti parametri, este greu de conceput şi greu de acceptat orice formă de originalitate Orientului din noi, tradiţie spirituală. Sud-estul Europei nu a avut mult timp nici o pondere semnificativă în peisajul cultural occidental. Eredităţile turceşti şi greceşti, agonia molatecă a culturii bizantine, a lumii sud-est europene au fost şi sunt privite ca unul dintre cele mai mari blesteme naţionale. Orient sau Occident? Aceasta pare a fi dilema noastră rezolvată. Noi am întors spatele acestui "centru de periferii spirituale, numit Balcani, unde răbufneşte doar ecoul marilor respiraţii spirituale", după cum recunoştea Cioran. Căci nu ne recunoaştem nici o afinitate cu spiritualitatea specific orientală, ci doar cu rateurile şi scursorile acesteia. România speră că dacă se găteşte în exterior occidental, va creşte, cu timpul, în interior, un sîmbure european.

Aşadar, sunt două căi. Ori Occident ori Orient. A treia cale nu pare să fie posibilă. Exploatîndu-şi disponibilităţile de modernizare şi încercînd să se degajeze de toate eredităţiile sud-estice, fenomenul cultural românesc a riscat să rămînă mereu la stadiul de copie. Dacă înainte de instaurarea comunismului, cultura romînească era aproape în întregime aservită culturii franceze, acum putem indentifica un anume servilism în faţa modelelor propuse de spaţiul anglo-american. Se importă orice, de la modele, la experienţe.

Să fim sinceri, trecutul României nu ne prea flatează şi nici nu avem prea multe episoade de care să fim mîndri. Mai ales somnolenţa noastră lipsită de orgoliu din perioada comunistă, în care s-a optat pentru aşteptarea libertăţii şi nu pentru cucerirea ei, nu ne face cinste. Dacă arunci o privire panoramică asupra istoriei nostre, constaţi că România pare blocată într-un început perpetuu. Fiecare om politic sau de cultură simţea nevoia (şi încă se mai simte această nevoie), indiferent de avergura lui, să joace un rol profetic în viaţa României. Cu el, cu cartea lui, cu viziunea lui politică, România se afla la "adevăratul" început. Cuza, Carol I, Ferdinand, Carol al II, fiecare lider comunist, liderii politici post revoluţionari sunt tot atîtea începuturi. Eminescu, Blaga, Barbu, ca să dăm doar cîteva exemple, sunt deschizători de drumuri în fenomenul literar. Filosofia românească e şi mai sugestivă: nici una dintre încercările de construire a unui sistem filosofic nu a fost dezvoltată de discipoli. Conta doar începutul şi niciodată nu interesa consecinţele. Aproape nimic nu are continuitate în această ţară. Nici la nivel politic, nici la nivel social şi cu atît mai puţin la nivelul fenomenului cultural. Ajungi să fii convins că în ţara aceasta orice gest, orice acţiune, orice atitudine sunt un început absolut, că nu vor mai exista niciodată continuări, reluări, linii şi directive. Pentru că nimeni nu e dispus să îşi recunoască un predecesor, nimeni nu ne îndeamnă la un respect sănătos al istoriei, toată lumea caută cu disperare originalitatea sau să-şi impună propriile adevăruri ca adevăruri absolute. Ori Absolutul nu mai poate fi continuat. De aici şi cele două metehne ale noastre: contestarea absolută, care merge pînă la distrugerea celui contestat şi obedienţa absolută, unde cel mai mic gest devine exemplar. Ştefan cel Mare şi Sfînt, Eminescu, geniu şi sfînt, sunt doar două exemple alese la repezeală. Nu ne mulţumeşte un simplu conducător de oşti de referinţă şi de aceea îl proiectăm forţat în cîmpul iluzoriu a oamenilor totali. La fel se întîmpla şi cu poetul Eminescu.

Dacă alte popoare ştiu să accepte că existenţa înseamnă proces, evoluţie sau lunecare insesizabilă, pentru noi înseamnă doar început şi atît. Perspectiva noastră nu a apucat niciodată să se dilate pentru că a fost în permanenţă înlocuită cu alta. Totul trebuie să aibă un nou început, absolut totul. Pentru noi, contează viitorul, chiar dacă acesta ia uneori nuanţe macabre. Fiecare speră să fie recunoscut de posteritate. Totul se spune pentru întîia oară, tot ceea ce trăim se determină într-o lume de valori cu totul nouă, într-o ordine şi un stil incomparabil. Cultura românească este o cultură care naşte monstruos doar excepţii. Fiecare nou scriitor reia gestul primordial şi nu se înnoadă la firul rupt al predecesorilor lui. Iar acest primordialism ne paralizează într-o imitaţie perpetuă. Pentru spaţiul în care trăim, importul nostru înseamnă originalitatea absolută, conectarea la adevărata cultură, la adevăratele valori. O atitudine, fără doar şi poate, patetică a unor sufletele slabe, mînate orbeşte doar de instinct combativ şi voinţă de afirmare personală.

În aceste condiţii, nu e de mirare cînd ajungem să constatăm că multe opere ale oamenilor de cultură sunt copiile cele mai reuşite realizate vreodată după un original occidental. De multe ori, reuşim atît de mult să sărim calul, încît devenim mai francezi ca francezii, mai englezi decît englezii sau mai modernişti decît moderniştii. Obsesia noastră de a fi la curent cu ceea ce se întîmplă în Europa se întoarce împotriva noastră. Rămînem înmărmuriţi în faţa pattern-ului şi nu mai reuşim să-l adaptăm sensibilităţii noastre, ceea ce înseamnă, pînă la urmă, o depăşire a originalului. Nu reuşim să rescriem sau să filtrăm modelul prin etnicitatea noastră. Cu toate acestea, orgoliul nostru trebuie satisfăcut. Trebuie să-l alimentăm cu speranţa că fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, că linia noastră este destinul ţării. Că existenţa noastră se constituie într-un element la temelia României. Dar cam atît. Pentru că atunci cînd încercăm să evadăm din acest spaţiu, ne lovim de refuzuri politicoase sau înregistrăm eşecuri răsunătoare. Cu toate acestea, înarmaţi cu copiile noastre, forţăm admiraţia idolilor noştri fără nici un rezultat. Şi nu ne putem explica de ce produsele noastre politice sau culturale nu reuşesc să fie apreciate "la justa lor valoare", cu excepţia unor cercuri private.

Occidentalii trebuie să suporte avîntul nostru cultural agresiv, trebuie să suporte ofensă atunci cînd le prezentăm copiii sub denumirea pompoasă de creaţie autentică, îi obligă să suporte vidul trecutului şi starea de noastră de somnambuli ai istoriei, ascunse în spatele unor scuze penibile. Cu toate acestea, viitorul României ar putea fi mai luminos decît am fi putut spera vreodată. Timpul nu a mai avut răbdare cu noi şi ne-a obligat să ne conectăm la satul global - afacerile transnaţionale, diviziunea internaţională a muncii, o dinamică vertiginoasă a schimburilor bancare şi relaţiilor bursiere, îndatorarea ţărilor din Lumea a Treia, noi forme de interacţiuni media, automatizare şi computerizare pe scară largă, deplasarea producţiei către zonele avansate din Lumea a Treia, împreună cu consecinţele sociale ale acestei mutaţii, incluzînd criza producţiei tradiţionale, emergenţa categoriei yuppies, ascensiunea socială globală spre bunăstare şi consum. Schimbările aduse de această nouă dispunere a capitalului afectează cu rapiditate la scară globală, fiecare ins fiind afectat de aceasta dinamică, conştientizînd-o şi fiind constrîns să se integreze într-un aranjament social în permanentă mobilitate.

Ceea ce termenul de "tîrziu" din conceptul de "capitalism tîrziu" semnifică că ceva s-a schimbat profund, că lucrurile stau diferit, ca s-a trecut printr-o transformare a vieţii care este într-un anumit fel decisivă, chiar dacă incomparabilă cu transformările convulsive ale modernizării şi industrializării, o transformare mai puţin perceptibilă şi dramatică, însă, cu atît mai mult definitivă şi atotcuprinzătoare.

Aceste transformări din sfera economico-socială au determinat mutaţii şi în plan cultural. Cultura s-a dilatat pînă la dimensiunile unei a doua naturi, expansiune care a condus la o aculturaţie a Realului în întregime prin comodificare, estetizare, informatizare. Destinul modern al capitalismului, continuitatea sunt astăzi contrabalansate de analiza rupturii produse odată cu emergenţa unui dominant cultural: cunoscut sub titlu de postmodernism. Fară a fi un stil, postmodernismul exprimă mai degrabă o concepţie integratoare care permite prezenţa si coexistenţa unor serii de trăsături subordonate şi în acelaşi timp foarte diferite.

Poziţiile postmoderniste sunt inseparabile de o critică implacabilă a modernismului radical, acuzat de distrugerea mecanismului oraşului tradiţional şi a culturii micilor comunităţi care îl alcătuiau. Modernismul, prin transformarea realului în virtual, produce o ruptură în spaţiul dezvoltat organic şi afişează un elitism profetic al cărui mesaj autoritar vizează schimbarea ansamblului. Modernismul întruchipează habitatul Utopiei modernului filosofic. Ca şi în proiectul iluminist, tot ce este reziduu tradiţional trebuie interzis, adică ornamentele, policromia, metafora, umorul, simbolismul şi convenţia. Toate au fost puse la index, iar toate detaliile, ca şi referinţele istorice au fost declarate tabu. În opozitie, postmodernismul practică un soi de estetism populist, combinînd eclectic stiluri dintre cele mai diverse: de la elemente clasice, la elemente de Pop-Art, în încercarea de a realiza o dublă comunicare: atît către un public larg, care reuşeşte să înţeleagă, cît şi către un grup restrîns de specialişti sau esteticieni. Postmodernismul şterge frontiera dintre cultura înaltă şi cultura aşa-zis de mase sau comercială, ca şi emergenţa unor noi tipuri de texte informate cu categorii, forme şi conţinuturi ale acelui tip de cultură industrială, denunţate cu pasiune de toţi ideologii modernului, de la Noul Criticism American pînă la Adorno şi Şcoala de la Frankfurt. Întreg postmodernismul este fascinat de întreg acest peisaj degradat al culturii kitsch-ului, serialelor TV şi colecţiilor pseudoştiinţifice, al reclamelor, talk-show-urilor, filmelor de categorie B, paperback-urilor cu biografii populare, romanţate, SF şi mistere neelucidate. Astfel de repere, postmodernismul le asumă şi le utilizează ca material propriu. Cu alte cuvinte, postmodernismul integrează producţia estetică în întregime în producţia de bunuri. Producţia estetică devine astfel o urgenţă economică înnebunitoare de a produce valuri noi de bunuri care să pară originale, cu o viteză din ce în ce mai mare, alocă o funcţie şi o poziţie structurală din ce în ce mai importantă inovaţiei şi a experimentului estetic.

Orice analiză culturală izolată sau discretă implică întotdeauna o teorie îngropată sau reprimată a periodizării istorice. Perspectiva genealogică se străduieşte mai ales să liniştească tradiţionalele nelinişti teoretice în ceea ce priveşte aşa-numita istorie lineară, teorii ale stadiilor şi ale istoriografiei teleologice. Una din îngrijorările frecvent trezite de ipotezele de periodizare este că acestea tind să oblitereze diferenţa şi să proiecteze asupra perioadei istorice o idee de omogenitate masivă. În replică, postomdernismul admite prezenţa şi coexistenţa unui şir de trăsături foarte diferite, deşi subordonate.

Explozia literaturii moderne într-o droaie de stiluri şi maniere particulare distincte a fost urmată de o fragmentare lingvistică a vieţii sociale înseşi pînă în punctul în care chiar norma e eclipsată: redusă la un mediu al vorbirii neutru şi reificat. Pe de altă parte, problema micropoliticii demonstrează în suficientă măsură că uimitoarea proliferare din ziua de azi a codurilor sociale în jargoane profesionale şi ale unor discipline, dar şi în insignele afirmării adeziunii etnice, de gen, rasă, religioase şi de clasă. Dacă ideile unei clase stăpinitoare au fost odată ideologia dominantă a societăţii burgheze, ţările capitaliste avansate de azi sînt un cîmp al eterogenităţii stilistice şi discursive fără normă. Maeştri fără chip continuă să distorsioneze strategiile economice care ne constrîng existenţele, dar nu mai au nevoie să-şi impună discursul.

Situaţia determină ceea ce e cunoscut sub numele de "istorism", canibalizarea aleatorie a tuturor stilurilor trecutului, jocul aluziilor stilistice întîmplătoare şi, în general, ceea ce Henri Lefebvre a numit primatul crescînd al lui 'neo`. Un apetit pe de-a-ntregul original din punct de vedere istoric al consumatorilor pentru o lume transformată în pure imagini ale ei înseşi şi pentru pseudo-evenimente şi spectacole. Adică o cultură a simulacrului - copia identică pentru care n-a existat vreodată un original. Cultura simulacrum-ului vine la viaţă într-o societate despre care Guy Desbordes a observat, în lucrarea "Societatea spectacolului", că în ea "imaginea a devenit forma finală a reificării bunurilor". Acest eclectism hedonist al prezentului postmodern, care, la întîmplare şi fără principii, însă cu gust, va ajunge să canibalizeze tot trecutul cultural şi le va combina în ansambluri suprastimulative.

Producţia culturală este astfel împinsă într-un spaţiu mental care nu mai e cel al vechiului subiect monadic, ci mai curînd cel al unui soi de "spirit obiectiv" degradat: nu mai poate privi direct înspre vreo presupusă lume reală, înspre vreo reconstrucţie a istoriei trecute care a fost ea însăşi, odată, un prezent. Dacă a mai rămas vreun realism aici, e un "realism" care urmăreşte să devieze şocul perceperii acestei îngrădiri şi să devină încet conştient de o situaţie istorică nouă şi originală în care sîntem condamnaţi să căutam Istoria prin mijlocirea propriilor noastre imagini pop şi simulacre ale istoriei, care, ea însăşi, ramîne pentru totdeauna dincolo de atingerea noastră.

În contextul acestei mari sinteze obsedate de originalitate, România ar putea ocupa un loc de prim plan, în primul rînd, pentru că România se află la confluenţa dintre două blocuri diferite: Orient şi Occident. Ceea ce îi dă posibilitatea, cel puţin în principiu, să realizeze un mixaj neaşteptat şi original cu elemente specifice celor două blocuri. În al doilea rînd, România nu se află într-un raport substanţial de determinare nici cu valorile occidentale, nici cu cele orientale, ea se află oarecum în exteriorul celor două alternative, fiind în acelaşi timp contaminată de amîndouă, astfel că spaţiul românesc nu numai că poate să-şi manifeste instinctul canibal împotriva tuturor stilurilor occidentale, dar poate să combine, la o adică, eclectismul occidental cu forme orientale pentru a produce obiecte culturale inedite şi originale. Produsele rezultate au mai multe şanse să beneficieze de o audienţă largă în Occident, dar, poate, şi în Orient. Cîteva încercări timide în acest sens au avut loc în muzica pop, unde interesul de care s-a bucurat spaţiul muzical turcesc, grecesc şi indian a fost neaşteptat de mare în ultimul timp. În al treilea rînd, nefiind apăsată de un trecut şi tradiţie ilustră, România poate beneficia de un plus de viteză de a ocupa un loc mai bun în acest prezent eclectic.

Putem deci să ne şi jucăm cu limitele culturale şi, mai ales, să le punem în comun, să le amestecăm, dezindividualizîndu-le şi deteritorializîndu-le, desprinzîndu-le de purtători, de susţinători, căci sînt diferite, şansa de diferenţă şi de creaţie de sine. În principiu, celălalt este o limitare a mea, iar eu dau limita celuilalt, sunt limita lui. Gîndirea şi practicarea istorică a culturii-monadă pot fi depaşite, pot fi făcute să nu mai apese, ci să devină, ca non-teritoriu, ca altfel de teritoriu, mediu liminal de comunicare şi rezonanţă. Să apropiem limitele calitative, să comunice între ele, chiar dacă procesul pare fortuit. Astfel, se creează un fel de spaţiu gri, un spaţiu de întîlnire, un spaţiu de împletire, un spaţiu încă fără un stil dominant. Dar un spaţiu, unde libertatea stilistică este nemaiîntîlnită pînă acum. Două valuri care se sparg unul în celălalt, lăsînd în urmă o spumă fascinantă. De un astfel de spaţiu beneficiază România. Chiar dacă în acest moment putem vorbi doar de un spaţiu geografic, în viitor se poate vorbi de un spaţiu cultural. Argumentul geografic poate suscita efervescenţa culturală românească. Dar nu numai.

Poate ar trebui să învăţăm să ne valorificăm propria noastră poziţionare în lume, pentru a crea cu adevărat o identitate culturală românească. Occident sau Orient? Nici Occident, nici Orient. Sau amîndouă o dată.

"efectiv nimeni nu crede în ceea ce este real, nici măcar în evidenţa propriei sale vieţi reale. Ar fi prea trist."
[Baudrillard]

Cât de "reală" este realitatea?

În mod normal, spunem că nu trebuie să confundăm ficţiunea cu realitatea - din perspectiva doxei postmoderne, realitatea este un produs discursiv, o ficţiune simbolică pe care o percepem cu greu ca pe o entitate substanţial autonomă. Psihanaliza însă, spune exact invers: nu trebuie să interpretăm greşit realitatea ca şi când ar fi ficţiune; trebuie să discernem, în ceea ce experimentăm ca ficţiune, "miezul dur si ireductibil" - cum îl numeşte Slavoj Zizek – al realului, pe care-l vom putea susţine, doar dacă-l ficţionalizăm. Nu e vorba aici de a denunţa, de-a demasca realitatea travestită în ficţiune ci de a recunoaşte în "realitatea reală", ingredientul de ficţiune pe care aceasta îl înglobează.

Discursul filosofic din ultimii ani, făcând o sinteză între psihanaliză şi marxism, se proiectează în diverse spaţii ale cunoaşterii, analizând, interpretând şi descriind lumea postmodernă, postpolitică şi postideologică. Actualele reîntâlniri dintre fantezie şi simţul comun, traducerile diferitelor ambiente ale realităţii, par să ne aducă aminte că, "realitatea lumii" nu-i decât contextul pentru o multiplicitate de fabulaţii. După W.James, originea oricărei realităţi este subiectivă, adică, suntem noi înşine. Însă, dacă ar fi să ne luăm după sumbrele previziuni ale şcolii de la Frankfurt, ar trebui să ne întrebăm dacă suntem noi cei care construim realitatea sau dacă nu cumva realitatea ne construieşte pe noi. Adorno afirma la un moment dat că realitatea a devenit pură ideologie. Deplasată de seducţia născută din dialectica piaţă-medii de comunicare, realitatea e înlocuită pur şi simplu cu vise paralizante prin care circulă fantasmele, ficţiunile; lumea materială, exterioară alimentează continuu fanteziile individului, facilitându-i accesul la realitatea care-l inventează prin intermediul versiunilor ei create chiar de individ.

Din perspectiva psihanalizei, fantezia şi realitatea capăta o relaţie curioasă. Ficţiunea care umple spaţiul gol al imposibilităţii fundamentale a realului, apare tocmai pentru că realul nu se poate susţine altfel.

De ce oare nu putem susţine realul? De ce încercăm să-l reprimăm prin fantezii, dorindu-ne o transfigurare a realităţii? Poate pentru că omul nu vrea să sufere. Temându-se de durere, el încearcă să reprime tot ceea ce îl torturează, tot ceea ce-l deprimă, construindu-şi astfel o realitate, mai degrabă ideala decât reală; de fapt îşi construieşte o multitudine de realităţi alternative, de realităţi paralele care-i descriu viaţa ca pe un flux multiform. Această percepţie a realităţii ca un singur rezultat din mulţimea de variante posibile ale unei situaţii "deschise", ideea că multe rezultate încă nu s-au înlăturat ci continuă să se rotească obsesiv în jurul realităţii reale ca fantezii, ca spectre a ceea ce ar fi putut să fie, conferă realităţii noastre o mare fragilitate.

Se spune că, pentru a vedea realitatea aşa cum e ea, ar trebui să ieşim din cavernă, sub soarele puternic al adevărului. Psihanaliza se înscrie exact pe linia acestei iubiri de adevăr care, de la Platon încoace, ne place s-o întreţinem. În ideea că adevărul ne eliberează, psihanaliza ne îndeamnă să ne detaşăm de iluzii, chiar dacă adevărul este, în acelaşi timp, o rană care ne face rău, tocmai pentru că ţine de deziluzie.

Zizek e de părere că realul are un caracter "traumatic/excesiv" şi de aceea nu reuşim să-l integrăm realităţii noastre. De fapt, el preia o mai veche idee lacaniana care susţine că adevarata distorsiune este revelatoare: ceea ce apare prin intermediul distorsiunilor reprezentării precise a realităţii este, de fapt, realul, adică trauma în jurul căreia este structurată realitatea socială. Individul scapă realului sau realul îi scapă individului printr-un refuz constant al acestuia de a accepta ceea ce-i cauzează durere.

Dacă privim astfel lucrurile, realul ne apare ca o categorie total opusă realităţii, însemnând inaccesibilul, ceea ce opune rezistenţă în faţa oricărei încercări de simbolizare. Totuşi, realitatea nu încetează să fie bântuită de ceea ce îi scapă pentru că simbolizarea nu reuşeşte niciodată pe deplin, adică nu se reuşeşte ascunderea totală a realului.

Tocmai pentru faptul că nu putem integra realul în ceea ce trăim ca realitatea noastră, simţim uneori o tendinţă irezistibilă de a-l recupera, de a-l experimenta ca pe un coşmar. În felul acesta manifestarea realului ne confirmă faţetele de realitate virtuală în care trăim.

Dacă psihanaliza ne-a marcat profund gândirea de-a lungul ultimei sute de ani, a fost pentru că ea a răspuns unei întregi serii de elemente care preexistau în cultura noastră . În particular raportul nostru cu adevărul. Oamenii cultivă multe sensuri ale cuvântului adevar. Dar toate formele au un numitor comun: se consideră că sunt îndreptate împotriva iluziei. În psihanaliză există ideea că a găsi adevărul înseamnă a-ţi face rău, adevărul e o rană şi, dacă lucrul acesta nu creează durere, nu e demn de ceea ce numim adevăr. Psihanaliza crede că ea reprezintă un drum al adevărului dar poate că e şi un drum al crucii, după cum remarca Isabelle Stengers.

Aşa cum am văzut, întalnirea individului cu realul creează o violenţă, iar violenţa reprezintă semnul autenticităţii. Unii filosofi contemporani îşi pun întrebarea: de ce nemulţumirea actuală, care ar trebui să se sfârşească într-o revoltă, se transformă, de fapt, într-un sprijin acordat ordinii dominante? Alain Badiou a indentificat "la passion du reel", experienţa directă a realului ca opus al realităţii sociale, drept trăsătură definitorie a secolului XX. Plecând de la convingerea că unind marxismul şi psihanaliza ar fi posibil un răspuns la această întrebare, Zizek face o apologie a violenţei, ca unica acţiune capabilă să dea autenticitate actului revoluţionar. Dar Zizek nu apelează la violenţă ca la un mod de a distruge capitalismul ci ca un preţ pe care suntem nevoiţi să-l plătim pentru că încercăm să dăm la o parte valurile înşelătoare ale realităţii.

Poate oare să afirme cineva că trecerea de la un tip de societate la altul sau de la un anumit nivel de dezvoltare tehnologică la altul, superior, l-a facut pe om mai fericit? Nu cumva lucrul ăsta implică apariţia a noi forme de suferinţă? În fond, orice tip de cultură generează o formă de durere.

Lumea comunistă a descris cum ar fi trebuit să fie lucrurile, nu cum erau în realitate. Dacă ceva nu era descris însemna că nu exista oficial. De aici şi necesitatea, extrem de incitantă pentru noi pe vremea aceea, de a descrie lumea, de a umple breşa care despărţea putreziciunea realităţii sociale de imaginea poleită şi optimistă prezentată de mediile oficiale.

Lumea capitalistă prezintă lucrurile ca utile pentru că sunt, şi sunt pentru că sunt utile. Cu alte cuvinte, nu există altă ordine decât cea care există. Iată o fantezie care nu poate fi traversată, nu poate fi străpunsă. Individul acceptă liber ceea ce i se cere, considerând că ceea ce i se impune este propria sa alegere. Legea nu-l mai reprimă ci-i porunceşte să se bucure. Realitatea există, şi este ceea ce este...

Dar ce este realitatea?

Freud spunea că adevărul are structura unei ficţiuni. Limita dintre realitate şi ficţiune este extrem de vagă. Realitatea nu este o categorie definită în mod evident şi nici ficţiunea nu este în mod evident opusul a ceea ce numim adevăr, oricare ar fi definiţia pe care vrem s-o dăm ultimului termen. Marile producţii ficţionale ale societăţilor precum ideologia, fetişismul mărfii, sau cele individuale precum visul, halucinaţiile, nu sunt minciuni în înţelesul vulgar al cuvântului. Ele produc anumite adevăruri operative, logici de construcţie a realităţii şi pot fi demontate pentru a arăta interesele particulare care ţes aparenta universalitate a ceea ce este adevărat. Psihanaliza pretinde că interpretarea produce critica a ceea ce trece drept adevăr, plecând tocmai de la aceste ficţiuni luate cu valoarea lor simptomatică.

Realitatea nu este "lucrul în sine", spune Zizek, prin filiera lacaniană. E un fel de amestec între imaginar şi simbolic, fiind tot timpul simbolizată, constituită, structurată prin mecanisme simbolice, nereuşind totuşi, aşa cum spuneam, să ascundă complet realul. Din această perspectivă fantezia nu mai e înţeleasă ca o simplă iluzie. Ea se află de partea realităţii, este suportul ei în masura în care ne spune cine sunt eu pentru "Celălalt". Şi, dacă percepţia noastră asupra realităţii este condiţionată de fantezie, înseamnă că, de fapt, fantezia decide ce este realitatea.

Credeţi în realitate?

Iată întrebarea cu care Bruno Latour deschide "Cutia Pandorei", propunând o nouă viziune a realităţii şi a relaţiilor noastre cu ea şi în ea. Se încearcă azi un alt mod de acces, de relaţie cu realitatea, diferit de cel pe care modernitatea ne-a obişnuit până acum. Ştiinţa se hotărăşte să rupă legătura sa cu politica, anunţând astfel o nouă alianţă pe care o stabileşte cu natura. Se elimină dicotomia subiect/obiect, evitându-se în felul acesta prăpastia dintre subiectul care cunoaşte şi realitatea cognoscibilă. Amestecând obiectele cu subiectele, socializând materia şi redefinind fiinţa umană, se încearcă o reîntâlnire cu noi înşine, cu "Celălalt" care încetează să mai fie obiect, o vindecare mai puţin dureroasă.

Plecând de la ideea că realitatea este o proiecţie umană cu sens, acceptăm că realităţile formează realitatea şi că este imposibilă o privire obiectivă, absolut inocentă asupra lumii. Atunci când adoptăm o postură de posesori de adevăr, putem uita că şi celălalt poate adopta aceeaşi postură. Orice privire răspunde unei subiectivităţi constituite în mod laborios. Şi, dacă suntem de acord cu această supremaţie inevitabilă a subiectivităţii interpretative, acceptăm şi faptul că ne putem relaţiona cu realul doar prin ficţiuni.

Dacă privim însă realul ca pe ceva care poate fi reprodus, îndepartându-ne total de natură, în aşa fel încât cultura să ajungă să determine materialitatea – ca de exemplu simularea mediatică care ne configurează azi realitatea – atunci ficţiunea nu mai ascunde adevărul, ci adevărul ascunde faptul că totul nu-i decât un simulacru.

Este Realitatea o Târfă?

În EgoPHobia #3 am publicat o povestioară postmodernistă cu pretenţii filosofarde. Mărturisesc că am simţit, scriind-o, o plăcere suspectă ("deconstructivă"?) intrând în pielea unui autor de astfel de povestiri iconoclaste care răstoarnă habitudinile. Plesnind cu mânuşa provocării spiritul academic-ortodox, închistat al "modernismului". Amestecând de-a valma, într-un joc juvenil: adevărul cu realitatea, virtualitatea cu posibilitatea (care se poate), iluzia/auto-mistificarea cu buna credinţă, etc.. Dar, oare, se poate pune semnul identităţii între "postmodernism" şi postmodernitate? Postmodernitate în care am început să trăim. Şi în care - cel puţin unii dintre noi - ne simţim dezorientaţi, dacă nu cu mult mai mult?

'Mulla Nasurdin (Nastratin Hogea) vine acasă, noaptea târziu, cam afumat. În faţa uşii sale - întuneric beznă. Tot încercând să potrivească cheia în broască, o pierde. Puţin mai departe, era un stâlp în capătul de sus cu un felinar ce lumina puternic. Nasurdin , târându-se pe jos, începe să caute de zor cheia în jurul stâlpului. Un oarecare, aflându-se din întâmplare pe acolo, îl întrebă < Ce cauţi? >. Nasurdin: < Cheia de la uşă >. < Şi unde ai pierdut-o? >. < Lângă uşă >. < Şi unde-i uşa? > Nasurdin arată undeva, în întuneric. < Atunci de ce cauţi aici cheia? >. < Pentru că acolo e întuneric iar aici e lumină! >' (Poveste "sufi").

Cred că aşa face şi "postmodernismul": caută cheia şi rădăcinile postmodernităţii utilizând, de cele mai multe ori "lumina" modernismului (i.e. a iluminismului) acolo unde ele nu pot fi găsite. Şi nici măcar nu e conştient de acest lucru !. Aceasta e o teză pe care aş dori s-o argumentez. Dar e destul de complicat, dacă nu imposibil, s-o fac dintr-odată, în spaţiul redus de care mi-am propus să dispun pentru prezentul text. E necesară o abordare step by step. Şi, iată, în cele ce urmează, primul pas - destul de mic - pe care vreau să-l fac.

*

Parafrazându-l pe Andrei Pleşu (Andrei Pleşu, Despre îngeri, Humanitas, 2003), voi spune: este stupefiant cât de frivol se utilizează, în mod curent, cuvântul "existenţă". Vorbim, curent, despre "existenţa" unor lucruri care au foarte puţin de a face unul cu altul. "Există" şi corpul meu, şi emoţiile mele, şi un scaun, o masă, o casă, precum şi şirurile numerelor naturale, reale, iraţionale, imaginare, complexe şi chiar transcndente şi transfinite etc. Despre unele lucruri se spune că au o existenţă "obiectivă" sau, dimpotrivă, "subiectivă". Vorbim de existenţe "explicite", "implicite", "universale" sau "singulare", "interioare" sau "exterioare", "fizice", "sufleteşti", "spirituale", "trecute", ":prezente" şi "viitoare", "problematice", "posibile" şi, mai nou "virtuale" (de fapt, nu mai nou, ci cu o frecvenţă aproape insuportabilă de când internetul a intrat in realitatea cotidiană), etc., etc., etc. . Dar cred că ajunge!

'De ce vă spun toate astea? Ca să vedeţi ce babilonie se ascunde dincolo de aparentul "subînţeles" al "existenţei". Şi că de-acum încolo să vă gândiţi de o sută de ori înainte de a afirma despre ceva că există sau că nu există, că este "real" sau "închipuit" ' (Pleşu, op. cit.)

Remarcabil este faptul că, dacă în cele de mai sus se înlocuieşte "existentul" cu "realul" sau cu "adevărul", lucrurile rămân valabile (vă rog să verificaţi)! Astfel, aş putea spune că babilonia devine şi "mai mare", dacă nu m-aş teme de un pleonasm.

Dar, staţi liniştiţi! Ceea ce urmează, este "şi mai şi"! Este vorba de o "gândire radicală" - promovată de Jean Baudrillard (Jean Baudrillard, Radical Thought [traducere de François Debrix pentru 'La Pensee Radicale', Sens & Tonka, eds., Collecion Morsure, Paris, 1994] care se găseşte, sub acest nume, în variantă concentrată, pe www.egs.edu/faculty/baudrillard/baudrillard-radical-thought.htm, şi, in extenso, sub numele Simulacra and Simulation, University of Michingan Press, 1994). Dar care este, certamente, caracteristică pentru întregul postmodernism. "Gândire radicală" ce pare (şi chiar este) extrem de coerentă. Dar, în acelaşi timp, şi şocantă.

*

'If the thought enunciates an object as a truth, it is only as a challenge to this object's own self-fulfillment. The trouble with reality (reality's ennui) is that it goes head-on toward the hypotheses that negate it. And then reality surrenders to the first warnings, and bend to conceptual violence. Its distinguishing sign is that of voluntary serfdom. Reality's a bitch!'. (Baud., Radical Thought, 1994)

*

Ei da, Realitatea e o târfă! (Mie mi-ar plăcea s-o numesc mai neaoş; sună mai sugestiv). Şi e o târfă dacă ne referim la "realitatea empirico-pozitivistă" născută în lupanarul europocentrist al modernismului (nu al modernităţii). Şi importată cu mare pompă şi veselie peste ocean unde şi-a desăvârşit educaţia într-un mediu extrem de propice. Mai catolic (sau ortodox - dacă vreţi) decât cel de baştină. Ferit, vidat, sterilizat de orice "virus" provenit din alt context cultural. În ciuda faptului că naţiunea americană (de Nord) este, poate (de fapt, sigur) cea mai eterogenă de pe glob. Şi toate astea, în numele eficienţei şi pragmatismului. A eficienţei şi pragmatismului bine plătit, chiar şi atunci când ea, târfa, e violată (sau se face că e) în vederea unor despăgubiri. Mult mai rentabile decât câştigul, dealtfel onorabil, al exercitării meseriei alese. Ca să nu mai vorbim ca atunci când actul devine ilegal (sau este provocat să devină) adrenalina respectivei (târfe) creşte, înfiorat de plăcerea perversităţii. Dar, culmea: "Realitatea-târfă" (de care vorbim) este acum de-a dreptul negată de altă "Realitate" tocmai pe terenul extrem de propice pe care se aciuase. Pe terenul USA al "tuturor posibilităţilor". Această ţară - într-adevăr paradoxală - în care "pozitivismul empiric modernist (şi raţionalist)" este, în prezent, cu încrâncenare lovit în faţă de ceea ce am putea numi, hiperbolizând, "Valul ucigător al Postmodernului". Şi care, culmea, s-a ivit şi erupe tocmai din domeniul ştiinţei şi tehnologiei avansate (lucru care pare "straniu", dar pe care voi încerca să-l argumentez cu alte ocazii). Să nu exagerez însă, "Realitatea târfă" este, în prezent, în America, numai exilată şi nu ucisă. Este exilată în academismul prăfuit unde curtea pe care i-o fac unii bieţi bătrâni libidinoşi îi aminteşte de "timpurile Falnicei Veneţii". Şi, mai mult, ea rămâne (încă) stăpână de necontestat în spaţiul politicii sub masca moralităţii şi a democraţiei, pentru că:

*

'But the good apostles come back and ask: how can you take away the from those already find it hard to live and who, just like me, have a right claim the real and rational? The same insidious objection is proclaimed in the name of the Third World: How can you take away abundance when some people are starving to death? Or perhaps: How can you take away the class struggle from all the peoples that never got to enjoy their Bourgeois revolution? Or again: How can you take away the feminist and egalitarian aspirations from all the women that never heard of women's right?

If you don't like reality, please do not make everybody else disgusted with it! This is a question of democratic morality. You can never let people despair.' (Baud., op. cit.).

*

Şi o astfel de mască dă dreptul unui export masiv de "democraţie made USA", evident, cu minimizarea pierderilor "colaterale" (altă gogoriţă a pragmatismului empirico-pozitivist "eficient", ultima expresie a modernismului şi "raţionalităţii" iluministe în agonie). Export similar cu ceea ce a încercat să facă, în general, comunismul cu "revoluţia din octombrie", naţional-socialiştii cu "supraomul arian", burghezia cu "revoluţia burgheză" şi, în particular, Che Guevara, cu "revoluţia" în general. Să precizez, pentru a fi foarte clar înţeles. Indiferent că vreau sau nu, personal nu pot să mă opun DEMOCRAŢIEI sau DICTATURII. Dar prefer DEMOCRAŢIA care s-a dovedit a genera cea mai bună lume dintre toate (proastele) "lumi posibile" - cel puţin, aşa se spune. Sunt însă împotriva inport/exportului (cu forţa) de democraţie tip "american", "european", sau "asiatic" şi/sau care s-o mai ivi în viitor. De asemenea, nu sunt, nu pot, fi - indiferent că vreau sau nu vreau, cum am mai spus - împotriva REVOLUŢIEI. Dar sunt împotriva import/exportului (cu forţa) a celor tipic-generalizatoare: "socialiste", "comuniste", "national-socialiste", "burgheze" etc.. Personal, prefer ca fiecare individ sau grup de indivizi (mai mic sau mai mare), să facă "democraţie" sau "revoluţie" într-un mod natural, "paradigmatic", în propria ogradă - a se vedea Thomas Khun - (într-adevăr postmodern şi nu postmodernist). Ceea ce-i cu totul altceva decât "falsificabilitatea ipotezelor" care conduce, volens nolens, la "lunea a treia" postmodernistă, de simulacru, a lui Karl Popper. Şi asta, în orice domeniu (ştiinţific, tehnologic, social, religios, etc.) şi în orice spaţiu. Dar aici, este încă mult şi bine loc de discuţii. Ceea ce vreau să accentuez este că modul "paradigmatic" (natural) are mult mai multe şanse de reuşită pe termen mediu şi, mai ales, lung. În contrast cu cel de tip "Popper" care nu reprezintă - la limită - decât o "postmodernist-izare" prin prelungirea unui "modernism întârziat".

***

Privind la cele de mai sus, ajung la concluzia ce va fi expusă în cele ce urmează.

*

Postmodernismul pune semnul identităţii între "adevăr", "existenţă" şi "realitate". Realitate redusă la cea "empirica". Fără a se afirme răspicat aceasta. Considerându-se însă ca fiind un lucru subînţeles, infailibil. O "realitate" (empirică) care a "ascultat", până nu demult, de predictibilitate. Chiar şi dacă nu mai era una strictă, ci, uneori, relaxată prin probabilitate şi/sau o logică aristotelică "lărgită" prin admiterea "terţului inclus". Realitate "empirică" care dă semnale, din ce în ce mai evidente, de impredictibilitate. Mai ales după explozia comunicaţiilor, în general şi a internetului, în particular. Reproducând la scară "macro" ceea ce, până nu demult, se întâmpla numai la nivel "micro" (elementar, quantic şi, mai ales subquantic) în fizică. Şi atunci, postmoderniştii găsesc soluţia. Şi anume că "adevărul" - identic cu "realitatea empirică" şi, în prelungire, şi cu "existenţa" - începe şi el, la rândul său, să se relativizeze, ajungând (impre)vizibil/dictibil. Şi acest lucru este postulat (adică, luat drept "adevăr" de necontestat!?) - afirmaţie ne explicită, dar rezultând dintr-o analiză chiar şi sumară - devenind axioma de bază a postmodernismului. Evident, aici apare o contradicţie în termeni între "adevărul" (de necontestat!?) al acestei axiome şi relativizarea până la dispariţie a "adevărului", în general. Contradicţie de care postmodernismul nu este nici măcar conştient !.

***

Un sistem de gândire este caracterizat de codul său genetic şi de longevitate.

*

Codul genetic (al unui sistem de gândire) este dat de axiomele/postulatele/principiile, etc., care sunt adoptate a priori. Eu mă mulţumesc să la numesc premise.

*

Longevitatea este dată de consecvenţa/coerenţa în aplicarea, în cadrul discursului, a unui set de reguli de inferenţă.

*

(Asta, pentru a simplifica lucrurile la maximum, fără a avea pretenţia originalităţii).

*

Ar mai interveni ceva: saturaţia.

*

Ceea ce numesc eu saturaţie este producerea, de la un moment dat, într-un sistem de gândire, numai de tautologii. Cum ar fi, de exemplu 'eu nu sunt ceea ce par şi nu par ceea ce sunt' care, lăsând la o parte pretenţia unui astfel de calambur de a emite lucruri (ce par) profunde, nu este nimic altceva decât o frază formată din două propoziţii, în cadrul căreia, cea de a doua, este o tautologie.

*

Premisele trebuie să fie adevărate sau, măcar, plauzibile (prin admiterea "terţului inclus" cu un procent - să zicem, prin convenţie - de cel puţin 50% de "adevăr").

*

Analiza codului genetic (al unui sistem de gândire) - eu o numesc atac la premise.

*

Dar, să mă opresc aici. E suficient pentru moment.

***

Cele spuse anterior îmi permit să arăt că ceea ce am încercat să realizez în actualul text a fost - deocamdată şi într-o primă aproximaţie - o analiză (fie şi sumară) a codului genetic al postmodernismului printr-un atac la premisa (axoma de bază) a acestuia. Care s-a dovedit CONTRADICTORIE. Prin urmare, FALSÃ. Şi de NEACCEPTAT în cadrul logicii noastre (aristotelice) cu, sau fără "terţ inclus".

*

Las pe mai târziu să mă ocup şi de alte aspecte ale "gândirii postmoderniste" (i.e. longevitate şi saturaţie). Dar nu înainte de a mai zăbovi, în proximele ocazii şi în mai mulţi (sub)paşi, asupra altor faţete ale "realităţii" (şi, inclusiv, ale "existenţei" şi "adevărului") propuse de postmodernism

*

Rămâne la latitudinea cititorilor să-mi dea (sau nu) dreptate. Sau şi una şi alta. Încă de pe acum, în privinţa axiomei - de bază şi unice a postmodrnismului. Sau să mai aibă 'puţintică răbdare' să vadă şi ce va mai urma.

*

Închei aceste rânduri cu o întrebare, la care să vă gândiţi sau să ne gândim împreună: există oare şi altă/alte realitate/realităţi în afara celei "pozitivist - empirice", singura luată în considerare de postmodernism?

AUTORUL: Domnule redactor, aş vrea să vă trimit o lucrare.

(o, câte intenţii din astea am avut şi eu... )

REDACTORUL: Cine te opreşte?

(redactorul pare de treabă, nu s-a arătat sobru şi îndepărtat, scufundat în preocupări elitist savante în turnul de fildeş situat la parterul unei vile unde are redacţia de apartament pentru că, dacă, nu-i aşa, există firme şi firmuliţe de apartament, de ce n-ar fi şi redacţii de bloc, vilă... mă rog, pot fi şi de subsol... chiar am mers de curând la una, aciuată într-un subsol al unei case muzeale de muzică şi era cool... ooo ce sacrilegiu, puţină decenţă, stimabilo... la vârsta şi kilogramele dvs. să vă aruncaţi în limbajul generaţiei şnur...... )

A: Eu!

(hotărârea autorului mi se pare o dovadă de curaj al opiniei... mă rog, s-ar putea pune întrebarea: de ce? dar nu-i treaba noastră, nu-i aşa, să fim indiscreţi... nu s-a gândit domnia sa mai devreme... dar mă rog, voinţă proprie şi mai bine mai târziu... fie aşadar voia domniei sale şi să anticipăm tocmai acum când vuieşte viaţa politică şi asta ne-ar mai lipsi, ar putea să apară şi nişte alegeri anticipate... că norocul nu prea a fost la împărţeală prin locurile astea...)

R: De ce?

(aici parcă parcă aduce cu nenea Iancu că tot suntem descălecători de ţară a absurdului năşiţi de Eugen Ionescu şi prinşi în urmuziene scheme)

A: N-am scris-o încă.

(aici lucrurile par să iasă din sfera firescului... să stăm strâmb că tot am obosit de atâtea ore clăpăcind cu disperare ce.. nu mai ştiu... şi să încercăm să înţelegem ce avem aici :

(mă gândesc deja la logica implacabilă a unui foarte bun profesor de mate... îl cunoaştem... noi...)
a... o intenţie de a scrie
b.... o atitudine conciliantă, plină de înţelegere şi răbdare a unui redactor (poate fi cunoscut şi de alţii acest redactor, cum l-aţi găsit.. are e-mail?)

R: Atunci, scrie-o!

(nu ştiam că Heliade Radulescu mai are urmaşi... )

A: Dar poate că n-ar trebui să fie scrisă¹ şi, cu atât mai puţin, tipărită.

(deja autorul se pare că a început un proces de limpeziri interioare... de la Hamlet încoace toţi cei cu întrebarea a fi sau a nu fi au sfârşit prin a nega evidenţa prin distrugere totală... nu-mi place... până la urmă s-a dovedit că a fi înseamnă este - dar se pare că nu pentru mult timp şi de aici rostogolirile spre absurd încep într-o avalanşă care nu duce la nimic bun căci, nu-i aşa, dacă tot nu va mai fi de ce să fie şi dacă va fi pentru un atât care nu-i cât de cât tot atâta şi tot degeaba..)

R: De ce?

(retoric şi plin de răbdare... suntem în plin absurd, e evident)

A: Pentru că ea oricum - virtual - există.

(sigur, poate într-o altă dimensiune atemporală a fost deja scrisă.. extrapolând la păcatele proprii, versurile tinereţii mele - scrisem undeva... şi versurile toate de alţii-mi vor fi scrise... măcar de le-ar fi scris mai bine... probabilitate certă până una alta)

Şi orice virtualitate este o realitate.

(intrăm în paradox de-a dreptul... există numai concretul palpabil, există numai planetele care le vedem cu telescopul cel mai ce, există numai electronul... există numai gândul înşirat în mărgele de cuvinte pe hârtia albă sau în pixelii moderni...?... nu, asta-i prea de tot, de fapt sunt de acord că virtualitatea este o realitate care va fi cândva îmbrăcată concret în învelişul recognoscibil de simţurile noastre cele cam tocite de când nu mai vânăm şi pescuim ca să trăim... printre altele... aici a intervenit o pauză domestică, mâţa Beatrice pisoi de rasă cu leneviri făţişe şi afinităţi numai de ea ştiute a şters-o plictisită de discuţie... apropo de spaţiul virtual, cerându-mi eu scuze în public unui copil unic pentru că numai atât am că i-am invadat spaţiul virtual cu visele mele grafice I-am dat apă la moară să mă învinovăţească pe veci de ultragiere a spaţiului lui personal... ah falia din California e mică faţă de falia dintre generaţii şi Turgheniev e cu noi... totuşi universul este sau nu un spaţiu închis... cu tot cu transformările lui cu tot..)

Fie că este un original sau o copie² ("simulacru³").

(aha, aici o încurcasem de tot dacă nu citeam link-ul... da întotdeauna s-ar putea ca bătrânul Eminescu cel pururi rămas tânăr cum cu premoniţie şi-a prezis-o să fi avut dreptate "şi-n toată omenirea în veci aceaşi haină" şi atunci ceea ce s-a scris este deja copia unui ceva scris care n-a fost încă descoperit sau depinde de axa timpului noi i-am hotărât direcţia în lumea reală lăsându-l pe domnul timp să-şi facă de cap cu ronţăitul din noi..

copii ai timpului tată veşnic vitreg... dar cine ne opreşte să-l întoarcem pe dos... şi atunci totul se schimbă.. ceea ce acum este original la timpul t1 şi va fi copiat mai târziu la t2 va fi copia acelui original scris la timpul t1...

Beatrice cu bunul ei simţ pisicesc s-a aşezat direct lângă tastatură încercând să oprească jocul cuvintelor amuzate înşirate cu prietenie şi chef de taifas, sper să se înţeleagă asta... R (aici este vorba de R sau de A? domnilor puţină consecvenţă )... :.....?!

A: Îmi permiteţi să continuu?

R: Bineînţeles, eu de ce sunt aici?

(asta iar este o întrebare retorică... şi chiar vreau şi eu să-l cunosc pe acest domn ascultător... dar cum eu sunt atât de nehotărâtă în a finaliza ceva probabil că numai invidia muşcă din mine... )

A: Sau, suprema îngăduinţă

(aici nu-i supremă? mă rog, personal cad des în pacatul utilizării până la banalizare a cuvintelor mari... lasă că la alţii mult mai rafinaţi intelectuali ca mine zic că nu-şi au rostul... ce supremă care supremă?)

- din partea Dvs. şi a eventualilor cititori - poate ar fi suficient să prezint numai "concluziile"?

(acum cât despre mine dacă tot am avut onoarea de a fi inclusă printre cititori - îngăduinţă cât cuprinde... orice joc al ideilor iscusit şi făcut cu strălucire nu poate fi decât un câştig pentru neuronii în curs de lenevire până la îngheţare... dar eu nu m-aş grăbi chiar aşa de tare cu concluziile... a cui concluzii? cine şi ce a concluzionat?)

R: Atunci scrie "concluziile"!.

(e clar, redactorul vrea o minge scurtă... Beatrice a reuşit între timp să pătrundă în dulapuri de obicei închise şi gheruieşte mulţumită oareşce pantofi... trebuie să vadă şi ea ce mai are în garderobă, nu?)

A: Da, dar în acest caz, amploarea lor ar depăşi orice lucrare care s-ar fi scris vreodată.

(nu se poate şti... cartea recordurilor nu-i terminată.. există cea mai lungă scrisoare, cele mai lungi nume, cele mai lungi concluzii nu ştiu, s-ar putea să aibă A dreptate... dar după mine trebuie analizat şi pornit de la definiţia concluziei... a se vedea dicţionare on line pentru rapiditate)

R: Nu înţeleg.

(subscriu dar nu în totalitate... aceaşi admiraţie pentru amabilitate şi interes profesional, probabil este început de lună şi încă nu ştie bine ce materiale să includă în numărul revistei pe săptămână, lună, semestru... mă rog, nu ni se spune nimic să ştim şi noi ce-i cu revista asta unde este aşa un redactor, ce hram artistic, filozofic sau mai ştii ce alt domeniu atacă...)

A: Să vă explic! Concluziile ar urma să fie împănate cu "cuvinte cheie"⁴.

(aici iar trebuie să fiu de acord... dar propun limitarea hypertextului la una sau doua explicaţii de fiecare link pentru că altfel mai ştiu şi eu pe câte cineva care porneşte de la Adam şi Eva şi ajunge la 1848 şi de acolo nu mai are mult şi se întoarce înapoi.. orice autoaluzie este neavenită chiar dacă spiritul autocritic ar trebui donat prin naştere de ursitoarele bune...)

R: Ei şi?

(cred că asta este, nu vede nici un impediment... mi se pare minunat şi am asistat la lansarea unei cărţi electronice cu poveştile lui Ion Creangă... ce să mai caute copilaşul în cele multe dicţionare să vadă că "mămuca" sau mai ştiu ce lat moldovenism este dialect că hypertextul fuguţa îl lămureşte şi copilu' e gata luminat...

-------
¹ cf. Gilles Deleuze (Deleuze, Diferenţă şi repetiţie, ed. Babel 1995).
² cu aluzie a lui Deleuze la Borges, atunci când, acesta din urmă, spune: "Textul lui Cervantes şi textul lui Pierre Menard (autor fictiv, inventat de Borges, care ar fi scris şi el un 'Don Quijote' n.n. G.M) sunt veritabil identice, dar al doilea este infinit mai bogat..." şi astfel, inversând lucrurile, textul lui Menard este considerat drept original, în timp ce textul lui Cervantes devine copie. (Delleuze, op. cit.)
³ a se vedea conceptul de "simulacru" la care este forţat, de coerenţa discursului său, să ajungă Jean Baudrillard (Baudillard, Simulacra and Simulation, University of Michingan Press, 1994).
⁴ asta n-o mai spune Delleuze ci Derrida, deşi nu explicit ci drept o consecinţă a "Deconstructivismului" pe care el îl promovează (a se vedea, de exemplu, Jaques Derrida, The Structuralist Controversy, The Johns Hopkins University Press 1972)

-------
#N.R.: Comentariile Andanei Călinescu sunt trecute între paranteze.

În "Diferenţialele divine", Blaga construieşte o teorie cosmologică originală, care trebuie judecată independent de experienţă. Incercarea metafizică a filozofului român (datând din 1939-40) vine în contra-curentul filozofiei europene; dacă privim contextul contemporan, Heidegger, în cea de-a doua faza a gândirii sale, pregăteşte emanciparea de metafizică, anticipând deconstrucţia derrideană, post-structuralismul lui Deleuze sau post-modernismul unui Lyotard. Cu toate acestea, opera lui Blaga aparţine unui Zeitgeist vitalist, dominat de teorii ştiinţifice şi de post-nietzscheanism.

În primul rand, stilul matur al lui Blaga este o combinaţie de metaforă şi concept (un melanj de poezie şi filozofie), care marchează o conştiinţă de modernitate târzie, iniţiat fiind acest trend şi acest salt de Schopenhauer, şi definitiv consacrat de Nietzsche. Acest discurs dualist (în două registre: unul literar şi altul filozofic), de două ori elocvent (plastic şi bine fundamentat) este continuat de filozofi vitalişti (Spengler, Klages sau Simmel), care au influenţat generaţia anilor '30 din România, cele mai notabile eforturi fiind cele ale lui Cioran ("Pe culmile disperării", "Schimbarea la faţă") sau Eliade (de exemplu trăirismul din "Huliganii"). A treia caracteristică a stilului blagian ar fi acea coerenţă şi elocvenţă perfectă, care ar putea proveni din perspectivismul lui Ortega y Gasset. O complexitate (de genul vertijului conceptual) este enunţată prin concizie şi simplitate matematică, fără ca autorul să cadă în reducţionism. Intr-un rezumat, calităţile lui Blaga ar fi următoarele: cunoaşterea limbii literare (aptitudinea sa de poet), capacitatea de a manevra două registre stilistice (fără a deveni supărător metaforic sau sensibil dogmatic) şi matemizarea sa strălucită, care dă elocvenţă.

Pe scurt, cartea lui Blaga este o Poveste (deci nu o micro-povestire fragmentară, care nu poate fi folosită drept sursă de legitimare) despre apetitul creaţionist al Marelui Anonim, ce trebuie cenzurat pentru a nu degenera în teoanarhie. Un prim indiciu că eseul blagian concepe tocmai o detaşare de teologie, este acest apofatism din conceptul divin: Dumnezeu nu mai este numit. Pentru el trebuie inventat un concept-mască, care să indice şi să arate mai mult, fără a numi. Metafora folosită, stranie într-un discurs metafizic, are următoarea însemnătate: Dumnezeu a suljit, în întreaga istorie metafizic-teologică drept o metonimie şi o justificare pentru dreptate, echilibru, lege, adevăr sau fiinţă. Renunţând la această linie de gândire, Blaga prin ne-numirea (şi resemnificarea) lui Dumnezeu prin Marele Anonim, ne explicitează o invalidare a conceptului de Dumnezeu. Metafora Marelui Anonim lărgeşte sfera noţiunii de Dumnezeu (în care încape melanjul dintre Dumnezeul justiţiar din "Vechiul Testament" şi Dumnezeul philiei din "Noul Testament", dar şi înţelepciunea buddhistă şi islamică, fără a uita de tradiţionalismul panteist care este reprezentat în drama "Zalmoxis"), până la elemente contrastante şi gnostice ("Marele Anonim" este "Dumnezeul demon"). Propunerea blagiană de re-semnificare a divinului are o justificare contemporană cu cea a teologiilor morţii lui Dumnezeu.

Întâi, o primă caracterizare a Marelui Anonim; el reprezintă "un tot unitar de o maximă complexitate substanţială şi structurală, o existenţă pe deplin autarhică, adică suficientă sieşi" (p.28)*. Două caracteristici: complexitatea şi autarhia, deocamdată suntem în orizontul teologiei clasice. În continuare, apar primele probleme: "[Marele Anonim] este...un generator de Dumnezei echivalenţi. Marele Anonim fiinţează sub presiunea unei sarcini imanente lui, al cărui deznodământ natural ar fi o nesfârşită teogonie" (p. 29). Dacă Marele Anonim ar genera (în mod direct), satisfăcându-şi apetitul creator, nu ar mai putea asigura hegemonia "sistemului", al cărui centru este, pentru că Dumnezeii secunzi (copii de o complexitate sporită) i-ar ameninţa autoritatea. Astfel, posibilităţile lui reproductive sunt virtuale "căci din dezlănţuirea procesului reproductive ar rezulta fie alte toturi divine, adică tot atâtea sisteme autarhice care s-ar sustrage pazei şi controlului (s.n.) central, fie sisteme egocentrice care ar încerca să se substituie întâiului şi tuturor celorlalte. In amândouă cazurile s-ar declara, într-un fel sau altul, o gravă teoanarhie" (p.29-30).

Apare o a treia caracteristică a Marelui Anonim, implicită în textul blagian: pentru a-şi păstra supremaţia, Dumnezeu este un organ de control. Relaţia Marelui Anonim cu virtualele toturi divine este o relaţie de putere. Divinitatea dispreţuieşte competiţia sau concurenţa: dacă ar crea direct o clonă perfectă (de aceeaşi complexitate structurală şi substanţială), ar putea pierde controlul absout. Astfel, făcând o trimitere neconvenţională la ştiinţele politice, avem un sistem cu un singur hegemon, care nu permite creşterea sau creaţia unui alt (virtual) hegemon.

Ca să încheiem trimiterea, sistemul cu un singur hegemon este prin definiţie instabil. Este o teoremă, pe care o cunoştea printre alţii şi Eminescu, care în mitodrama sa epopeică "Decebal" repeta obsesiv "Păstrează Romei un rival..."

Mai departe: "Marele Anonim nu se va manifesta decât prin acte reproductive cu obiectivul minimalizat [din ambele puncte de vedere: substanţial şi structural]...Un astfel de rezultat poate fi numit o diferenţială divină" (p.30-34). Prin integrarea diferenţialelor divine (deci prin creaţie indirectă) se va constitui lumea şi ansambul biologic, care va culmina cu apariţia omului. Revenind la schiţarea portretului Marelui Anonim, Blaga mai face un pas: "Voinţa Marelui Anonim nu este însă ca a omului, o facultate pozitiv-realizatoare, ci în primul rand o facultate în serviciul unei uriaşe tăgăduiri" (p.38). A patra carcateristică a divinităţii blagiene este tocmai această cenzură.

Iată miza filozofului român: discursul său comunică în primul rand ruperea de teologia clasică. Mitul "genezei" este invalidat, şi nu numai: filozofiile moderne ale alterităţii divine, din care îi numim pe Buber sau pe Levinas. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu mai este "tu"-ul fundamental pentru autenticul "eu" uman, pentru că subiectul uman nu mai este construit după tiparul "chipul şi asemănării". Diferenţiala divină este o "structură virtuală absolut simplă" - prin integrarea mai multor diferenţiale, fiinţa umană este creată, ea nemaiavând apanajul "complexităţii" (decât relative) şi al autarhiei. Această rupere de orizontul teologiei (şi ontologiei) clasice ţine de mai mulţi factori: critica subiectului făcută de Stirner, disoluţia nietzscheană a structurilor de subiectivitate, cât şi "victoria" existenţialismului din anii '30. Prima şi ultima insistă asupra elementului de stranietate (sau in-umanitate) prezent în conceptul de sacru ("Fremdheit ist ein Kennezeichen des Heiligen" spunea Stirner, sau "alienitatea este un simbol al sacrului"), pe când Nietzsche (desluşit de Vattimo) spune făţiş: Dumnezeu este mort. Dumnezeu nu mai poate da strucurile de identitate (eu=eu) subiectului. Astfel, Dumnezeu nu mai poate legitima. De unde distanţa (sau chiar prăpastia) dintre subiectul supus imanenţei şi orizontul transcendent. In al doilea rand, un alt model al genezei este invalidat: cel plotinian, al divinităţii generoase care creează dintr-un preaplin. Divinitatea blagiană are dimpotrivă o voinţă "negativă": ea îşi cenzurează apetenţa creaţionistă. Facultatea sa de bază este una prohibitivă.

Astfel avem un tablou al divinităţii oarecum sumbru: complexă, autarhică, manifestându-se prin control şi cenzură. Intr-o notă din adendă, Blaga sugerează plastic situaţia creatorului şi cea a creaturii: "Pentru a zădărnici infinita teogonie şi consecinţele ei, anarhia, Dumnezeu îşi anulează voit posibilităţile generatoare. Oricare din ordinele existenţiale ale lumii, cu nenumăratele ei forme, tipare, nu este decât un Dumnezeu mutilat. Omul este un Dumnezeu infinit mutilate; tot aşa, toate fiinţele sunt Dumnezei în diversă măsură mutilaţi, in statu nascendi. Suma "integrată" a dumnezeilor mutilaţi este "lumea". Orice creaţie este un act de maximă mutilare" (p.164). Această critică a "stării" creaturii se bazează pe un principiu paroxistic, cel al creaţiei care distruge. Mai corect spus, al creaţiei controlate şi cenzurate: creatura "mutilată" fiind în disanalogie de "chipul şi asemănarea" divinităţii.

Şi acum, în încheiere, o ipoteză cosmologică. Piesa de rezistenţă a "Diferenţialelor divine" este "portretul" divinităţii blagiene; în primul rand, conceptul de Dumnezeu este resemnificat sugestiv în metafora Marelui Anonim, pentru a comunica ruperea de conceptele tradiţiei teologice, în al doilea rand, după cum arătat, divinitatea blagiană are două manifestări esenţiale: controlul şi cenzura. Ambele folosesc la prevenirea/prohibiţia teoanarhiei. Cred că am putea găsi o confirmare metafizică la cosmologia blagiană, dacă am imagina (din punct de vedere ştiinţific, cibernetic, artistic sau metafizic) o situaţie de teoanarhie. Cu alte cuvinte, dacă am construi filozofic imaginea unei "copii" generate, scăpate de sub controlul şi cenzura creaţionistă a Marelui Anonim. Am avea o replică şi o adendă la sistemul blagian, care ar da o notă de complexitate situaţiei de hegemonie ilustrată de Blaga. Poate doar un simulator virtual (construit în spiritul teoriei numerelor, a jocurilor de limbaj şi a calcului probabilistic) ar fi în stare să imagineze o situaţie de teoanarhie. Astfel, ar fi interesat de anticipat ce consecinţe ar avea acea situaţie (de sistem cu doi hegemoni) pentru dinamica şi evoluţia "creaturii".

-------
* Lucian Blaga, Trilogia cosmologică, Diferenţialele divine, Humanitas, Bucureşti, 1997

@ Ştefan Bolea

Mă întreb uneori prin ce am putea caracteriza viaţa omului modern. Şi un aspect foarte puternic mi se pare a fi zgomotul: zgomotul din jur, zgomotul zilelor noastre, zgomot produs de agitaţia perpetuă în care trăim ca într-un compartiment al unui tren care se deplasează cu o viteză uimitoare, din care nu se poate zări nimic. Omul evului mediu trăia altfel; dinamica societăţii era alta. Poate din acest motiv el reusea să priceapă lucruri care pentru noi, azi, sunt imposibil de sesizat. Dar nu numai omul evului mediu; în acele burg-uri cu pravăliile liniştite ale negustorilor, cu străzi pavate, cu trăsuri, şi cu câţiva trecători care se cunoşteau, sau dacă nu se cunoşteau acest lucru nu-i împiedica să poată lega o conversaţie amicală, atmosfera era diferită de cea de astăzi. În piaţa Sant Marco din Veneţia, în Roma lângă Fontana Trivi sau în faţa Luvrului, dar şi în Bucureştiul interbelic aveai parte de o linişte imanentă. Puteai oricând ieşi la o plimbare pe unul din bulevardele curate, fiind adus, din universul propriilor gânduri, "la realitate" doar de câte o trăsură sau de motorul unei "maşini de epocă". Realitatea: în mijlocul acelei beatitudini aparent imuabile. Luciditatea era "mai aproape", gândurile puteau să se menţină pe aceeaşi idee un timp îndelungat.

O nostalgie ludică parcă ne face să ne imaginăm, uneori, plimbându-ne printre clădirile acelor timpuri, să visăm că suntem unul dintre acei trecători, care aveau liniştea interioară necesară contemplării. "În estetică termenul "contemplaţie" defineşte atitudinea perfectă a sufletului uman faţă de opera artistică, atitudine care provoacă aşa numita emoţie estetică" ( Mircea Eliade, conferinţă susţinută la Radio - Bucureşti, iulie 1935, "Contemplaţia" ) Şi chiar şi arhitectura clădirilor era o operă de artă şi era contemplată. De câte ori omul modern, în drumul său, îşi mai încetineşte pasul pentru a-şi arunca privirea asupra unor clădiri, asupra a ceva frumos, care, deşi nu mai este sesizat, încă nu a dispărut?

Acum, prăvăliile au devenit super-market-uri în care se aşteaptă ore în şir la casă, pe străzile pavate de odinioară s-a turnat respingătorul asfalt, arhitecţii modernişti nu mai sunt în stare să realizeze acele adevarate monumente; cât despre trecători, uneori poţi avea senzaţia că se cunosc şi sunt supăraţi unii pe alţii.

Un cumul de energie comprimată la maxim, care aşteaptă defularea planează asupra noului oraş. Ar fi necesară, cred, o retragere în altă lume pentru a putea înţelege cu exactitate aceste transformări. În conferinţa "Tehnica şi educaţia culturii spiritului" Mircea Eliade spunea: "Este vorba de transformarea în aliment nutritiv şi tonic orice asemenea fapt simplu ca meditaţia, contemplaţia sau tăcerea. Toate aceste fapte simple sunt covârşitor de importante pentru menţinerea echilibrului nostru interior, pentru creşterea forţei noastre sufleteşti"

Suntem atât de obişnuiţi cu viaţa noastră încât, de cele mai multe ori ne este imposibil să facem observaţii asupra ei. Liniştea nocturnă, atunci când protagoniştii marşului asurzitor încep să nu-şi mai facă simţită prezenţa, liniştea nocturnă în care toţi factorii exteriori nu mai pot afecta personalitatea umană, nu mai pot ameţi, nu mai au puterea hipnotizatoare, acea putere care ne face să alergăm fără a şti cu convingere de ce o facem dar încercând să ascundem, să disimulăm acest aspect astfel încât nimeni să nu poată sesiza...Nimeni...Acel nimeni care este din acest punct de vedere identic cu noi. Tocmai această "linişte" ar putea fi ambianţa perfectă în care am putea medita, în care am putea descoperi adevarata "înfăţişare" a ceea ce am facut, a ceea ce este în jurul nostru.

Omul de astăzi este "slab". Vede doar ceea ce se arată de bunăvoie în faţa lui, având certitudinea abnormă că altceva nu mai există. Nu mai are voinţa de a cerceta, de a se întreba, de a găsi ceea ce este ascuns, ceea ce este în spatele fluidităţii aparenţelor, ce este în spatele imaginilor percepute doar vizual. Nu mai are curajul să-şi spună că sentimentele lui sunt înşelătoare, nu mai are curajul să recunoască faptul că de multe ori se hotărăşte pentru el, şi nici puterea de a îndepărta acest lucru. Şi, în cele din urmă... îi este frică de abstract, "îl marginalizează", nu mai are curajul "să se apropie de el"; nu mai vrea, dintr-o slăbiciune absurdă sau din laşitate să mai lupte. Iar când o intuiţie firavă, un sentiment voalat îi spune că ceva nu este "la locul lui" consideră că nu s-a implicat destul... şi se cufundă şi mai mult în acţiunile lui obişnuite, face şi mai mult zgomot în jur, trece şi mai nepăsător peste frumos.

În afară de zgomotul propriu-zis, cred că suntem ameţiţi şi de un zgomot interior, un fel de forfotă paradoxală venită din nişte suflete vide. Zgomotul propriu-zis... deşi aici aş pune şi sunetul strident al paşilor care aleargă pe trotuar, printre alte sute de paşi asemenea; zgomotul "cleios" care se aude atunci când cineva face exces de zel atunci când detestă, doar ca să nu arate că este împotrivă; zgomotul sunetelor incomprehensibile scoase de acea "şefie" psihotică; zgomotul plicticos care apare atunci când cineva încearcă să spună ceva doar de dragul de a ieşi în evidenţă; zgomotul resemnat al unor râsete fără nici o putere care, printre alte zgomote, nici nu este perceptibil; zgomotul făcut doar pentru a nu fi linişte...

@ Onu Mădălin

ORA din ZILE

......

În zorii Omului Cioran lumea pare că se afundă-n anonimatul unui lirism anomic. Omul Cioran: aflat în dimineaţa naturaleţii sentimentului, de cruda haină a nopţii atins – amurg al pleoapelor între-deschise şi răsărit al ochilor aproape adumbriţi de blânda rouă a dimineţii; şi totuşi în căutarea unei identităţi cândva vertij acum doar prilej de infinitezimale insomnii şi nemăsurate deliruri nostalgice. Omul Cioran: înjură în româneşte în momenteul românităţii concrete, neaoş fără pergamentul vitraliului inhibiţiei aparent româneşti; doar este în Paris...şi aşa parcul se umple de interjecţii injurioase, mansarda de vorbele curioase la închipuirea vădit ipohondric imotivată altfel decât frivol a bolii iar străzile suporta greutatea privirii indiferente.

...................

Emil Cioran filosof, lirica lui Cioran Emil, scriitura lui Cioran, bâlbele lui Emil, extremismele cioraniene, întâlnirile împăcării cu SF.Apostol Pavel şi indiferenţa doritei revederi... Chipul hâd al copilăriei, dezgolită coapsă a adolescenţei, răzvrătită cioplitură a maturităţii, efebia senectuţii întrupează conglomeratul vârstelor copilăriei, anilor adolescenţei şi timpului senectuţii timpurii. Până la urmă presupuneri poate doar sau daruri ale facultativei stări a cititorului năvodit in oceanografia cioraniană.

şi ORA din NOPŢI

...........

În amurgul Omului Cioran, lumea pare că se ridică-n anomia unui cinism anonim. Să uiţi mişcându-te în cugetări (E)terne, să înveţi a sta spre a-ţi reaminti primii paşi ai interogaţiei, să taci încercând a privi evaluativ dincolo de celelalte nerostite cuvinte, să aştepţi după hrană, tăria glasului în pustiul vociferărilor mai apoi surâzând calm. Întâlnirea cu ireversibilul bolii, fuga acum convertită dovedit la convenienţa analgezică a reversibiluiul fragil al primilor paşi înspre viaţa redusă la discreţia inerţiilor cărnii iminente găunoasei maladii.

...........

Pesimismul lui ultima privire a omului înaintea incertitudinilor imuabile; strivit de anemia sufletului, ochiul care ţinteşte acum o himeră, portretul ce duhneşte a disperare surâzătoare din viaţă, rupt ca un ecou al plăcerilor refuzate dar regasit în imaginile amalgamate ca izbitoare lirisme de chipuri rarisime în frumuseţea lor virgină cunoaşterii concrete.

.........................