prima pagina

 

once upon a time I was myself

uncovered!  [Novocaine]

you're caught into our egophobic web, the only way out is to read the texts labelled as philosophical:

Gorun Manolescu comes with a postmodern story, Sorin-Mihai Grad's obsession to squeeze meanings from the title of our e-zine continues, Gabriel Baldovin is again among us with something about Picasso, Mareş Lucian preaches on the mountain of Venus...

the angle of the dangle is adversely proportional to the heat of the beat [Beavis]

egophobia@gmx.net

for a few days you can buy Ştefan Bolea's first book, Ontologia Negaţiei.. Tudor Georgescu and Paul Belce reviewed it for you

pentru autori


F I L O S O F I E


O poveste postmodernistă
de Gorun Manolescu

AUTORUL: Domnule redactor, aş vrea sa va trimit o lucrare.

REDACORUL: Cine te opreşte?

A: Eu!

R: De ce?

A: N-am scris-o încă.

R: Atunci, scrie-o!

A: Dar poate că n-ar trebui să fie scrisă şi, cu atât mai puţin, tipărită.

R: De ce?

A: Pentru că ea oricum - virtual - există. şi orice virtualitate este o realitate. Fie că este un original sau o copie ("simulacru").

R:.....? !

A: îmi permiteţi să continuu?

R: Bineînţeles, eu de ce sunt aici?

A: Sau, suprema îngăduinţă - din partea Dvs. şi a eventualilor cititori - poate ar fi suficient să prezint numai "concluziile"?

R: Atunci scrie "concluziile"!.

A: Da, dar în acest caz, amploarea lor ar depăşi orice lucrare care s-ar fi scris vreodată.

R: Nu înţeleg.

A: Să vă explic! Concluziile ar urma să fie împănate cu "cuvinte cheie".

R: Ei şi?

A: Ar rezulta astfel un hyper-text.

R: şi ce e rău în asta?

A: Ar rezulta un hyper-text care să conţină trimiteri la o mulţime - poate infinită, dar numărabilă - de web-uri, eventual semantice, care la rândul lor, ar trimite la alte web-uri (semantice sau nu) care, la rândul lor - cele semantice - ar poseda o / (un simulacru de) ontologie "specifică"...

R: Stai! Nu mai înţeleg nimic!

A: Uitaţi-vă la notele de subsol ale dialogului nostru!

...................................................

R: M-am uitat. Da, acum m-am lămurit într-o oarecare măsură... Si?

A: în acest caz şi notele de subsol ar urma să fie excluse prin "trimiterile" din hyper-text.

R: începe să devină interesant!

A: Nu-i aşa? Un hyper-text în cadrul căruia "cuvântul cheie" cel mai folosit să reprezinte punctul de vedere prin prisma căruia se structurează, într-o maniera top-down, întregul discurs al "concluziilor".

R: Extraordinar!

A: şi, evident, o altă "lucrare-concluzii" ar putea sa utilizeze acelaşi fond de "cuvinte cheie" dar, in acest caz, "cuvântul cheie" cel mai semnificativ - identificat prin frecvenţă sau în alt mod - ar fi altul, reprezentând astfel un nou punct de vedere, complementar...

R: Fantastic!

A: Nu-i aşa? Să scriu lucrarea?

R: Despre ce?

A: Despre ce am povestit mai sus.

R: Nu! Categoric nu!

A: De ce?

R: E prea frumoasă şi interesantă. Daca o scrii, o strici! Las-o sa rămână virtuală, pentru că ea - oricum - există!

Epilog

Şi totuşi, autorul a început să scrie povestirea, pe parcurs pierzându-se, el însuşi, in ea, devenind astfel o fiinţă virtuală. Sau o "conştiinţă fără corp". sus!


Egophobia
by Sorin-Mihai Grad

to Norbulator


Egophobia is just a word, like oasis, voodoo or esperanto. Nothing to fear of, except ourselves, but why should someone be afraid of him/herself? After all, whom to trust if not myself? Although anyone could assert something like basing his/her course on this, the lithe rowdy called fear is always somewhere nearby, too close to deny or avoid its deadenly flavoured iced torch. We are the stars of our dope show, but also the enemies, lords and labourers concomitantly, as well as its ghosts. By egophobia one understands usually "fear of the own ego", but there may be more beyond. What could be understood from these words? Lack of confidence? Too, but not only. There's also a fear of what we are aware of being able to do. You may be a quiet, peaceful creature, not harming even a mosquito or things that ask to be killed like it, but in a tough situation, when your life is endangered, would you not fight and even kill to survive? So aren't you afraid of yourself as a potential killer? Egophobia starts working, but not this is the egophobia I am actually talking about. My kind of egophobia is usually avoided because of what some call life, some existence, some vegetation, some don't even bother to think how should they call it. After all, life sucks, right? Yeah, it sucks our time, our energy, our dreams, our idea(l)s, our love and so on until we finally get rid of its dictatorship.

My egophobia could be defined as the fear of what I allowed myself become. Of course it was my life's dream to sit in front of my computer at 2AM on a Sunday morning, alone in this not quite filthy, but desperately missing some cleaning, room, writing nonsense in order to purge it somehow from my head, is there any unbeliever around? Unaware of this egophobia and letting myself carried away by the enemy mentioned above, let me call it simply "the enemy" seems a decent job. After all, there's pleasure, too, within this enemy, for examples ask any kind of priest, there's elation, there's sleep, there's illusion and adrenalin, but there's also egophobia and now I feel it. And I am still the same myself, even warned by this bitter revelation. This fear does not keep me from killing time or not writing what I would like to do sometimes. So is it really fear or just another kind of self-awareness I choose to ignore?


No answers, just some more uncertainity. Egophobia can be the fear of what one becomes, the lighter version of what was just said, but why write about it when we could sleep within a more general framework?

Egophobia may be taken also religiously. Considering ourselves a sum, or better, a fight between good and evil, egophobia could be assimilated to the struggle against the undesirable part. The religious aspect implies some sort of cowardness, usually presenting the evil in us as an influence not as a component. Thus religion denies egophobia? Wrong answer! Egophobia must be active in order to keep the believer awake when feeling attacked by lure. Imagine this side of egophobia defined for some future artificial brain. The definition I arrived at ain't anything but funny, therefore I am open to suggestions, even if this thing does not wear any trace of importance for me, it may prove to be useful at some later moment. Just think about, glory deriving from egophobia, doesn't it sound like a spring. It can arise also from the previous form of egophobia, but there are required some efforts and a considerable deal of awareness not always met anywhere.

Also our beloved "I hate myself" may fall under the spell of egophobia. Hate usually hides fear or reluctance. And here we are, back to our holy ground! From egophobia as positive factor, as it can eradicate laziness and bring everything if properly awared and practised, to egophobia as suicidal tendence or reason. It just depends on the random god of whateverness. What more could someone desire? I hate myself cause my egophobia did not show itself to me yet, this is a possible direction. Do you dare to run or just a simple walk is enough?

Also think about what may mean egophobia for a genius. It's not my turn anymore. The ball is in the air and players are required. Egophobia ain't out there like the final frontier or something. It's here, inside us, waiting hungry. The ball is falling...


@ Sorin-Mihai Grad

sus!

Psihanaliza etapelor generale ale operei lui Picasso
[fragment din lucrarea "Cubismul lui Picasso: Psihanaliza distrugerii şi reparaţiei"]

de Gabriel Baldovin

4.2. Perioada albastră
Se termină cam în anul 1904 şi începe în jurul anului 1900. Dominanta cromatică este cea rece, albastrul fiind şi culoarea care dă numele perioadei. Chiar şi culorile calde au ceva rece în ele. Explicaţiile pentru această perioadă sunt multe şi diverse, unele dintre acestea sunt chiar amuzante. S-a susţinut că Picasso a pictat predominant albastru pentru că nu ar fi avut suficientă lumină, deoarece picta noaptea, această teorie fiind amintită mai sus. Este adevărat că el făcea schimb de dormit în singurul pat din atelier, cu colegul său de cameră care dormea noaptea. însă lipsa de lumină a modelului nu justifică şi lipsa de lumină a tabloului, căci el ar fi putut realmente mai degrabă să picteze cu culori deschise care se vedeau mai bine în aceste condiţii, decât albastrul care se vedea mai rău. în felul acesta el şi-ar fi pus inutil beţe în roate. Pe de altă parte, cei doi colegi puteau să ajungă la un compromis în aşa fel încât Picasso să poată picta şi ziua. Dealtfel, se pare că el nu dormea întreaga zi, astfel el ar fi putut fără probleme să lucreze atunci.

O altă explicaţie este una de sorginte religioasă sau filosofică, explicând perioada albastră şi cea roză asemenea celor două etape ale budismului, cea a desfătărilor, şi cea a ascetismului, prima fiind cea roză şi apoi cea albastră. Din păcate entuziasmul celor ce susţin o astfel de teorie scade odată cu momentul în care cineva le spune că întâi a fost perioada albastră, şi abia după aceea, cea roză.

O altă teorie susţine că lipsa banilor l-ar fi făcut pe Picasso să cumpere culori reci, în special albastrul. Este adevărat ceva aici, însă la fel de adevărat este că sunt unele culori mai ieftine decât albastrul folosit de el, care totuşi a fost preferat.

în fapt, el picta noaptea pentru că îi convenea nevoii lui interne de albastru. Este adevărat că perioada albastră reprezintă un moment de idealism în mentalitatea lui Picasso, albastrul fiind recunoscut de psihologia cromatică drept o culoare a absolutului, a cerului. Picasso o adopta ca urmare a unui substitut cu privire la mizeria în care se afla. în fapt, pentru a suporta o astfel de situaţie este necesar un astfel de idealism cu rol de compensare. Alimentaţia insuficientă i-a produs în mod evident scăderea tonusului vital, înfometarea fiind aleasă de către anorectici tocmai pentru a-şi tempera pulsiunile, ca un ajutor adus refulării operate pe plan psihic. Picasso era obligat de conjunctură la aşa ceva, însă. Personajele sale sunt personaje triste, inactive, parcă mumifiate în această perioadă. Membrele lor sunt lungi şi subţiri, opuse astfel formelor pline din anii 20 pe care el le pictează pe fondul bunăstării la care ajunsese deja. Aceste personaje seamănă mai mult cu nişte schelete, decât cu nişte oameni reali. Privirea lor ascunsă, misterioasă, are ceva din reprezentările alchimiştilor. Deşi lipsite de vlagă, slabe, sub aspectul material, ele par să deţină puteri oculte, aşa cum se arată "Celestina", care este o femeie cu un ochi inflamat, ochiul ei bolnav părând să fie unul magic, capabil de a înţelege ceea ce nu înţelege ochiul normal, şi, prin asta să deţină o putere mare, în contrast cu aparentul defect al său.

"Femeia cu corbul" arată, de asemenea, mai degrabă ca o vrăjitoare capabilă să controleze forţele oculte prin vrăjile ei, la fel cum se prezintă relaţia ei cu această pasăre, simbol al ocultismului alături de bufniţă. Aceasta din urmă va apărea de asemenea în lucrările târzii ale lui Picasso. în cazul de faţă, tânăra este prezentată într-o postură contra≠stantă cu tinereţea ei; ea nu este o zână, ci o vrăjitoare.

Toate acestea scot la iveală predispoziţia mistică a spiritului său, predispoziţie stabilizată ereditar. Acest misticism este, în perioada albastră, o ameninţare asupra lumii, o predispoziţie spre agresiune asupra ei. Corbul, ca pasăre ce se hrăneşte cu hoituri, pare să îl simbolizeze pe el însuşi: corbul, că animal mic, devorează pe cele mari. Această agresiune de devorare este atât o reacţie la starea lui socială de mizerie, cât şi una relativ la dinamică psihicului său analizat mai sus. Albastrul acestei perioade din opera sa este reacţia lui rece la o lume rece, indiferentă, un fel de identificare cu imaginea ei, pe care o percepea ca agresivă.

4.3. Perioada roză
Primele lucrări în care culorile calde, în special rozul, predomină, este sfârşitul lui 1904. Acest an coincide cu începutul relaţiei sale cu Fernande Olivier, prima lui dragoste. Cu toate acestea, ea nu a adus imediat rozul în opera lui. Acesta apare

doar odată cu plecarea temporară a lui Picasso din Paris, în vizită la un cunoscut care îl invitase. Este foarte posibil că alimentaţia lui să fi fost îmbunătăţită astfel, şi el să îşi fi redobândit o oarecare vitalitate, sau, cel puţin să îşi formeze noi idealuri la noi standarde ideatice, mai puţin mistice ca în perioada albastră. Deşi personajele alungite nu dispar, ele sunt văzute mai uman, ele imploră mila, mai degrabă decât a ameninţa.

Atunci apar şi celebrii săi arlechini. Decorativitatea costumelor lor îi permite lui Picasso redarea sentimentelor jucăuşe, mozaicate, vii, cu cele sumbre, relativ la tristeţea arlechinilor, la munca lor asiduă, la tristeţea lor, etc. Arlechinii se prezintă şi ei contrastând, că nişte figuri triste care imită veselia. Perioada roz este o perioadă de relaţii sociale deschise, Picasso îşi face prieteni cu care îşi împarte viaţa. Rozul înseamnă pentru Picasso o relansare, atât financiară cât şi socială, bunăstarea materială la care spera.


4.4. Cubismul formal

Cu această perioadă rozul nu dispare, dar nu mai este prezent atât de evident, dominant. Odată cu "Domnişoarele din Avignon" (1907), Picasso nu mai este în stare de mizerie, însă rănile acelei perioade nu se vor stinge niciodată, Pe de altă parte, relaţia cu Fernande scoate în el sentimente de vinovăţie cu privire la sexualitate, "Domnişoarele" fiind relaţia lui agresivă, dezaprobantă, culpabilizatoare, pe fond de proiecţie a unei culpe interne faţă de detaşarea feminină relativ la sexualitate. Picasso stigmatizează exact ceea ce la el însuşi există suprasolicitat: sexualitatea. Acest lucru se explică şi datorită sentimentelor údipiene care sunt astfel atinse. Fragmentările cubismului analitic reprezintă o spargere în bucăţi a realităţii, că o spargere în bucăţi a mamei din triunghiul údipian, reprezentată în jucăriile pe care copii le sparg pentru a le cunoaşte interiorul.

Agresivitatea distructivă a acestei perioade este comparabilă cu agresivitatea faţă de tânărul pictor vienez care îi cere sfatul şi îl onorează cu cuvântul "maestre", fapt care trezeşte în el amintirea faţă de perioada albastră a mizeriei, şi, nestatornicia lumii, inconsecvenţa ei, în general, ce este o punte de legătură cu inconsecvenţa mamei văzută de el că "mamă bună", sau că "mamă rea", ceea ce îi trezeşte sentimente de neîncredere. De aici şi răzvrătirea cubistă a distrugerii realităţii. Realitatea este făcută zob; aceasta este propoziţia care poate cuprinde în ea cubismul. Reparaţia survine începând cu forma sintetică a acestui gen de cubism, prin faptul că suprafaţa devine mai plată, iar scindările nu se fac în zeci de bucăţi, ci în câteva bucăţi mari. Cubismul sintetic apare după ce Picasso rupe relaţiile cu Fernande şi se consolidează relaţia cu Olga. Agresivitatea brută din formă analitică este înlocuită cu un fel de agresivitatea aristocratică, ascunsă în spatele manierelor elegante, suprafaţa fiind tratată mai plat şi mai unitar.


4.5. întoarcerea la realism

Începând cu anii '20, Picasso revine în mod surprinzător la un stil realist. O astfel de întoarcere este explicabilă prin faptul că cubismul este adoptat şi de către alţi artişti, cum ar fi Juan Gris sau Legér. Picasso a renunţat la cubism tocmai datorită faptului că el a devenit comun, la îndemâna mai multor artişti. Invidia lui faţă de artiştii moderni, după cum am spus mai sus, este declarată direct lui Génévieve Laporte: "s-au cam ars. Nu au avut talentul meu.". Fireşte că, prin revenirea la realism, Picasso încearcă să arate superioritatea lui faţă de aceştia, însă şi reparaţia completă pe care o doreşte făcută, după distrugerea din cubismul formal analitic, reparaţie care se întrevede deja în formă sintetică. Dacă cu cubismul, Picasso făcea zob tradiţia, cu revenirea la realism, el îşi cere scuze faţă de aceasta şi încearcă o reparaţie. sus!


Predica de pe muntele lui Venus

de Mareş Lucian

Prea multi tampiti au murit in cautarea Graal-ului. Orbiti de virtuti si onoare scrise in sange, au sfarsit lamentabil urmand un scop diferit de cel ce trebuia sa fie al Lor. Un quest menit intru ratare, caci in a lui finalitate nu omul statea, ci visele lui imbecile. Orbiti de codul etic al unei ere iluzorii, s-au pierdut pe drumul ce avea sa ii duca in regasire, au imbracat o falsa morala spre a le ascunde lor goliciunea; precum hainele, armura, pe care dac-o porti nu pot inota in marea sentimentelor abstracte.

Hainele aveau scopul de a proteja si nu cel de a ascunde. De ce nu intelegeti?

Va e rusine de propria vostra imperfectiune? Sfidati-o. Dezbracati-va si aratati-va in fata creatorului spre a vedea ca rusinea veacurilor umbrei a trecut si omul s-a redescoperit pe sine. Imperfect, jenant, urat, penibil.

NOI!

Asta e ceea ce sunteti.

Acceptati si mergeti mai departe. Ascunzandu-va defectele nu veti scapa de ele niciodata. Sfidandu-le ati mai avea o sansa.

Dar sunteti lasi.

Batalia voastra e pierduta. Inainte de a incepe.

Cand v-am vazut imbecilitatea am spus DESTUL, si-am hotarat sa vin sa calc, sa umblu printre voi. Sunt aici in mijlocul vostru, vorbesc, dar nu sunt auzit decat cu trupul. Ochii, urechile si mintea vorbeste, dar sufletul e mort, amortit sau doarme. Mintea va e inchisa, caci suflet nu aveti. Experienta voastra nu o transcede pe cea a unui animal dresat sa iasa dintr-un labirint, dar oare, voi, intelegeti labirintul?

De ce intodeauna aveti nevoie de un mantuitor? Mantuitorul NU ar trebui sa va arate calea ci sa va faca sa intelegeti labirintul, capcana, pe care voi in orbirea voastra il constuiti.

Este ceea ce construiti in jurul vostru fara sa intelegeti, iar in clipa in care zidurile sunt multe si va-ti pierdut cu totii, apar eu spre a va lumina netrebnicia. Dar eu spun:

Din vointa voastra sa faceti un buldozer si aceste ziduri sa fie daramate,

iar cel ce va sta in calea lor strivit sa fie, caci nu exista alta justitie decat cea dreapta, pe care o zic si-o hotarasc Eu! Si-n numele carei puteri vorbesc aici, daca nu chiar in numele puterii, fortei Dumnezeului care ma creat si mi-a pus aceste cuvinte in gura spre a le scuipa in voi, netrebnicii, caci in iubirea lui mare creatorul v-a inteles pasiunea dar v-a scuipat lasitatea?

Si eu spun:

Fie ca acest pamant sa se cutremure si temeliile vechilor valori sa se scufunde, iar acoperisul si mastile sub care va ascundeti sa crape si se darame. Si-n numele carei forte vorbesc daca nu insasi natura care m-a investit cu aceasta putere pune in inima mea ideea si-n gura mea vorba cu care sa va deschid sufletul de care fugiti si va ascundeti? Exista o cale neintuita de nimeni dar e in noi si se ascunde, in rusine, pentru ca sfideaza. Sfideaza tot ceea ce si bine si e rau, tot ceea ce ai invatat sa consideri, sa judeci si sa crezi. Calea zeilor sta in fata tuturor, dar ispitele de pa marginea drumului stau spre a ne devora, spre a ne ucide.

De fapt ele sunt calea!

(Mintea e o capcana. Iesiti in afara ei si ma veti intelege.)


@ Mareş Lucian

sus!

Ştefan Bolea - Ontologia Negaţiei
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2004

de Tudor Georgescu

Aceasta e prima mea recenzie. Nici nu am incercat sa scriu recenzii, nici nu am citit multe recenzii. Asa ca sa fiu scuzat ca ma abat de la anumite tipicuri ale genului acesta literar si/sau stiintific.


1. Rimbaud si Anti-Rationalul

Martin Buber a avut o intuitie care transfigureaza orice considerent subiectivist: ca omenirea, incapabila sa-L mai perceapa pe Dumnezeu, Il mai poate gandi doar ca "Dumnezeu e conceptul din creierul lui x si lui y, si asa ceva pot sa-mi reprezint si eu ca-si reprezinta celalalt". In acest refuz kantian al cunoasterii lumii reale se afla intreagaga marire si decadenta a (post)modernitatii. Transfigurarea de care vorbesc se petrece in opera lui C.G. Jung: desi autorul refuza in mod explicit orice metafizica, pretinzand ca nu face altceva decat stiinta empirica, Jung este un extraordinary cripto-metafizician. El a reusit sa ofere multor suflete ratacite perspectiva ca, da domnule, ceva este real in speculatia filosofiei oculte, si ca un dram de realitate exista in orice creier bolnav.

De aceea, autorul, care mi se pare din fragmentele pe care le-am citit, se revendica de la Freud, nu e capabil sa inteleaga miezul disputei dintre Jung si Buber decat intr-un mod steril-intelectualist, care poarta stigmatul gandirii subiectiviste, de care ar vrea parca sa se elibereze.

Tema eliberarii tocmai prin pedeapsa cu inchisoarea revela tocmai aceasta tendinta, pe care Bolea, din cauza prea marii sale cunoasteri livresti, o dispretuieste, si anume eliberarea de subiectul kantian spre a deveni un Dasein care traieste, dupa cum bine a zis Heidegger, in lume, a deveni un a-fi-in-lume sau un fapt de a-fi-in-lume, admitand ca omul nu a fost asa ceva de la bun inceput. (Sa fiu scuzat ca nu pot se redau bine subtila disctinctie dintre a-fi-in-lume si in-a-fi-lume: lumea e in a fi si a fi-ul e in lume.)

Nu? Merton vedea societatea ca pe o cusca de fier din care nu se poate scapa. Lumea e in acelasi mod un angrenaj din care nu avem putinte facile de a ne sustrage rigorilor lui.

Cand il reda pe Rimbaud cu teza ca realitatea poate fi fantastica, el incearca sa-si dea singur curaj pentru a sparge cezura dintre subiectul kantian, care se crede el singur a fi subiect kantian, si lumea reala in care traieste subiectul respectiv.

Realitatea nu e fantastica, in sensul ca pentru Dumnezeu toate lucrurile se conformeaza, daca nu Dorintei Sale, cel putin Ratiunii sale, numita si Logos, care conform cu ce spune Pavel la Fapte 17,28 este in acelasi timp Existenta Reala, in sensul realismului platonic.


2. Anti-umanismul lui Lautréamont

Al doilea fragment pe care l-am citit, reia teza lui Liiceanu, despre responsabilitatea intelectualului pentru produsele sale. Prin Raspunsul meu la adresa postmodernismului am incercat sa decelez care sunt efectele productiei intelectuale. Bolea pare a da alta interpretare tezei lui Liiceanu.

Razvratirea e o caracteristica perena a societatii din orice timp. Acum ea a devenit razvratire contra razvratirii, cum zice o corespondenta, dar in esenta tot razvratire e, tot erezie. Or, erezia poate fi de doua feluri: diavoleasca si dumnezeiasca. Eretici divini au fost, printre altii, Isus, Pavel si Luther. (Isus doar a fost judecat, condamnat si executat ca hulitor de Dumnezeu, adica eretic infierat de puterea judecatoreasca drept periculos pentru societate). Eretici diavolesti au fost mult mai multi, pentru ca a pretinde ca executi o misiune divina e mult mai usor decat a executa una. Fapte 5,34-39 ne ofera un criteriu pentru a distinge intre cele doua feluri de erezii.

Versul lui Eminescu "voi, oameni morti de vii" reda tocmai ideea ca genocidul, la care facea referire Bolea, e produsul mortii sufletesti, adica a unei zombificari spirituale (culturale).

Multi alchimisti au gasit aur in latrine. Daca nihilismul e o latrina, atunci sa cautam si noi aur acolo. Nu pastrarea distantei fata de textele decadente ne pazeste de decadenta, ci dimpotriva, intelegerea esentei nihilismului ca fenomen decadent, in autenticitatea lui sui generis.

Asa cum observa oarecum Andrei Cornea, intr-un interviu cu Patapievici, sarcina teologiei secolului XXI este de a oferi o viziune care integreaza raul in ordinea creatiei, in sensul lui Isaia 45,7.

Autorul reda o schita pertinenta a urii mocnite din subteranele nihilismului, insa, pentru a deveni productiv in interpretarea acestui fenomen, trebuie sa se dezbare de cliseele umanismului, revenind eventual la umanismul mistic al unui Pico della Mirandola.


3. Zarathustra de Nietzsche
In ce priveste calificarea expresiei "Nu exista un celalalt, voi fi eu insumi un celalalt, voi fi si un celalalt" drept schizofrenie filosofica, trebuie tinut cont de doua fapte ale existentei noastre sociale: primul, cunoastem natura materiala, iar al doilea, cunoastem natura omeneasca. (Cunoasterea, verb mai inainte, e un proces asimptotic catre 100% cunoscut).

Singura cale posibila de a impaca si capra cunoasterii lumii fizice si varza cunoasterii omului, este de a admite intersectia constientelor, intre ele reciproc si cu lumea reala. Daca acest construct e inspaimantator, din punct de vedere al nosologiei psihiatrice, care e cladita pe model cartezian-kantian, atunci, ei bine, realitatea insasi e inspaimantatoare si insasi fiinta rea la suflet (cum ne spune Biblia la Iov 15,16) numita om.

E timpul sa ne trezim, plini de aceasta oroare, pentru a duce pana la capat munca de cunoastere a omului si lumii, inceputa prin gestul lui Adam de a musca din pomul oprit.

Cat despre realismul relatiei dialectice intre Herrenmoral si Herdenmoral, el este perfect operational in ziua de azi prin supraomul postmodern George W. Bush.


4. Perspectivă generală
Nihilistii sunt foarte corect prezentati ca Iovi cazuti prada desfraului, ca Fausti de care nu se va indura nici un inger si nici o zeita, ca Danti care in Infern s-au pierdut de Virgiliu si Beatrice.

Parafrazand ce spunea Lucian Iordanescu despre o carte a mea, era necesar sa se cunoasca ce reprezinta nihilismul in teorie si practica. Cartea, un studiu de disectie al nihilismului, aduce o contributie stiintifica pozitiva, tocmai pentru ca e necesar a cunoaste perfect nihilismul pentru a NU cadea prada acestuia.

Potentez afirmatiile anterioare prin mentiunea ca, fiind student la sociologie, am adoptat lozinca "a exagera este laboratorul stiintelor sociale". Deci, va rog sa-mi interpretati exclusivismul doar ca hiperbolizare.

Alte observatii: "omul este nascut rau" e crestinismul in patru cuvinte! N-are nimic de a face cu satanismul, dimpotriva, e antidotul lui.

Vorbind de gnozele dualiste: ne este evident, chiar fara a-l cunoaste pe Hans Jonas, ca Dumnezeu nu poate fi in acelasi timp si bun si atotputernic si atotcunoscator. Si nu poate fi nici bun si rau in acelasi timp. A spune ca Dumnezeu e bun, e o debila exaltare a unor versete subiective ale psalmistului David. Iov era de cu totul alta parere. In pilda cu talantii, Isus nu s-a numit pe Sine bun, ci dimpotriva, stapan rau, care secera de unde n-a semanat si treiera de unde n-a secerat!

Existenta unui rau coplesitor in lume este o evidenta. Argumentele lui Iordanescu din scrisoarea sa deschisa nu pot fi ignorate nici prin a construi proza impunatoare, nici prin a da impresia de greutate si nici prin vorbire de dragul de a vorbi, si nu pot fi trecute sub tacere decat prin proclamarea universala si definitiva a omertei intelectuale.

A raman un crestin naiv, chiar filosof fiind, pare a fi o fecioara intr-un bordel. Sigur, Bolea crede ca bordelul e reprezentat de gnoza, insa eu sunt de parere ca bordelul e de fapt umanismul prostituat de discursul politic al democratiei liberale. Din moment ce suntem in lume, suntem partasi la raul ei, si, vrand-nevrand trebuie sa ne ispasim vina de a fi fiinte pacatoase prin suferinte si chinuri.

Biblia defineste inceputul intelepciunii ca fiind urarea raului. Or, e nedestoinic sa imputi unor oameni sensibili ca, urand raul, au dat de atata dezgust chiar in patima pe care o urau.

Bolea a scris un spalt, insa un spalt de valoare. El singur este invitat sa prelucreze acest spalt, aceasta piatra bruta, pentru a o transforma in briliant. La fel cum grauntele de nisip invadeaza violent viata stridiei, la fel nihilismul a navalit peste Bolea, starnindu-i curiozitate si oprobriu. Sarcina lui este sa transforme acest graunte de nisip, care ii sta ca un cui in talpa, intr-o perla. Va sa zica, peste ani de zile, cand isi va vedea studiul in mod retrospectiv, va realiza care este firul rosu al analizei desfasurate de el in spalt, si va veni cu o sinteza.

Iordanescu imi dadea un exemplu cu intelectualii comunisti, facuti la apelul de seara, caracteristica lor fiind ca isi scriau operele citand de la un cap la altul ideile altora. Or, asta e compilatie, nu gandire! In forma in care se prezinta, ideile sale nu depasesc simpla stralucire a unui student inteligent. Adevarata sarcina care il asteapta pe Bolea va incepe abia in momentul publicarii cartii, cand el se va simti apasat de povara analizei proprii, pe care va fi obligat sa o transforme intr-o sinteza.

In asteptarea acestei sinteze am toata consideratia pentru autor si ii doresc (din partea publicului) o receptare a cartii cat mai adecvata continutului, fara prejudecati si false pudori. La urma urmei, tarfa poate sa iasa din bordel si sa devina sfanta a Bisericii crestine, o Maria Magdalena spre exemplu. Fapt este ca religia crestina a fost, inainte de a fi religia sclavilor, o religie a curvelor si a vamesilor. Isus in nici un caz nu a avut prejudecati si false pudori in fata mizeriei sufletului omenesc.

sus!

cartea Ontologia Negaţiei de Ştefan Bolea poate fi cumpărată din librării sau comandată prin e-mail la editura@casacartii.ro


Ontologia Negaţiei de Ştefan Bolea

de Paul Belce

In masura in care toate constructiile ideatice isi dovedesc arbitrariul existentei lor, nihilismul traduce prin semnificare ceea ce scapa limbajului natural, si anume montruozitatea omului. Frumosul sta in ceea ce nu s-a spus, in ceea ce pandeste din intunericul fiecaruia, luminand identitatea privitor- lucru din spatele oglinzii.

Nihilismul va inghiti in cele din urma stilul, ba chiar si opera creatorului de valori. Odata plasat intr-un cadru postmodern, unde literatura e un joc gratuit si permisiv, nihilismul isi va denunta parintele, zvarlindu-i in fata lanturile limbajului si muzicalitatea pe care a fost silit sa le poarte. Marii damnati îşi vor gasi impăcarea în nebunie, suicid,minciună sau in renuntare, toate fiind transgresari ale logosului - NIHIL ce se rosteste pe sine ca adevar.

Eseul "Ontologia negatiei", aparut la editura "Casa Cartii de Stiinta" nu este un manifest al nihilismului, ci o istorie a formelor in care acest curent a izbucnit in filosofie si literatura. Volumul e accesibil chiar si unui neofit, propunand diferite acceptii ale nihilismului si ilustrandu-le cu exemple din operele lui KIERKEGAARD, LAUTREAMONT, RIMBAUD,STIRNER, un loc aparte in preferintele autorului fiind rezervat lui Friedrich Nietzsche.

Toate subiectele sunt tratate cu minutiozitate, intrebarile existentiale si trairile suscitate de acestea transpar cu claritate din spatele fiecarui capitol, ajungand sa se inchege spre finalul eseului intr-o imagine unitara, sumbra si dezolanta pentru acel tip de cititor care inca se mai agata de o lume perimata, cosmizata. Eseul e util in alcatuirea unei bibliografii despre nihilism, abundenta indicilor de autori si opere trasand planul unui subiect insuficient aprofundat in Romania.

Titlul nu este judicios ales, termenul "ontologie" aducand in discutie posibilitatile de existenta ale negatiei, care este prost identificata cu NIHIL-ul. Or, negatia nu are functie distructiva asa cum s-ar crede, doar una creatoare, termenul Nihil intrunind ambele acceptii. (Voi explica acestea intr-un viitor articol.)

Bolea&Belce

[Bolea & Belce]

Ca unul ce profeseaza nihilismul, nemultumindu-se doar cu o "istorisire" a lui, Stefan Bolea va eluda (probabil) infernul damnarii, pregatit de catre NIMIC celor mai fideli discipoli ai sai. Cititorul este chemat sa paseasca pe un teren instabil, asumandu-si dilemele existentiale propuse si adaugind altele, ca intr-un final apoteotic sa incinereze cartea, neuitand sa incunostiinteze autorul de semnificatia gestului savarsit. Cu siguranta acesta s-ar simti onorat! sus!