Toamnă - toamnă, frunze căzute... castane, nuci, picături pe ferestre... Apele mai mici, malurile mai pline, mai multă tărâţă, mai puţină făină..., dar bunicul tot nu murea!

A venit popa şi i-a spus de Viaţa de Apoi. Miere, lapte, ambrozie, nectar... Vorbea popa scuipând, îi alunecau salivele pe bărbie. I se făcea poftă de rai pe măsură ce vorbea, se vedea pe el că ar fi mâncat rai pe pâine, că s-ar fi afundat până peste cap... dar bunicul tot nu murea.

A venit doctorul şi i-a dat o reţetă cu tot felul de otrăvuri. I-a zis că plămânii-i sunt jvaiţer, ficatul putred, inima frunză-n vânt şi capul ca un butoi fără cercuri, cu doagele împrăştiate... dar bunicul nu murea...

Avea deja o sută şaptezeci şi trei de ani... Noi eram foarte bătrâni, de abia ne mişcam pe lângă el, clătinându-ne, răzimându-ne, luând leacuri şi vitamine ca să-i putem face lui un ceai. El se ridica în fiecare dimineaţă din pat, se aşeza în scaunul înalt cu spătar sculptat, în "jâlţul verde" - cum îi plăcea să spună - şi se uita pe fereastră la coroana nucului, la oamenii de pe drum, la norii de pe cer.

Bunicul a trecut prin două războaie mondiale şi îl aştepta încrezător pe al treilea. Avea în burtă o schijă, pe tot trupul cicatrici adânci, îl dureau încheieturile şi toate cele şi noi îl tot îndemnam: Mori bunicule, odihneşte-te, te aşteaptă un loc cu verdeaţă, unde nu-i suferinţă şi întristare... El îşi lua coasa şi cătinel, se ducea în fundul grădinii şi trăgea o brazdă. Stătea apoi câte un ceas rezemat de păr şi gâfâia mărunt.

Când se anunţau catastrofe mondiale zâmbea. Căderea asteroizilor, subţierea păturii de ozon, încălzirea globală, dispariţia speciilor păreau să-l amuze.

S-a apucat să înveţe englezeşte ca să înţeleagă ştirile de pe canalele străine. De ascultat asculta mereu ştiri, dar aşa... numai într-o doară. Nu lua nimic în serios, dar pe noi ne exaspera faptul că-şi bagateliza propria moarte.

Când s-a dus un strănepot de-al lui nici măcar n-a lăcrimat lângă sicriu. A plecat din cimitir îngânând un cântecel, atent pe unde calcă, jucându-se cu bastonul prin frunzele căzute. Am făcut rânduielile cu eleganţă şi decenţă, deşi omul murise dintr-o ciroză, din cauza alcoolului. Am crezut că o să-l tentăm şi pe bunicul, că o să-i crească încrederea în cimitir şi în cele veşnice. Nici vorbă... Mergea mai des la popice decât să viziteze mormintele familiei. N-avea chef!

Acu's câţiva ani a lăsat-o pe una gravidă. O fată pe care-o plăteam noi să-i facă din când în când curăţenie prin casă. Ne-a purtat cu flori pe la maternitate. De-abia ne târam bătrâneţile pe scările spitalului.

Fata a născut un copil mort. Semăna leit cu bunicul. Era el mort, de parcă şi-a scuipat moartea din fiinţă prin trupul femeii aceleia. A râs în faţa pătuţului cu corpul lăsat pe spate de-am crezut toţi că a-nnebunit. Da' de unde... Era perfect normal! După amiază a fost la popicărie şi i-a bătut pe toţi. La scor... !

Acum zilele mele sunt pe sfârşite. L-am chemat pe bunicul la căpătâi şi i-am spus câte ceva din înţelepciunea dobândită în această viaţă. M-a ţinut de mână şi a zâmbit înţelegător. Când a ieşit din încăpere m-a întrebat dacă vreau să stingă lumina. I-am făcut semn din cap că da. A stins lumina şi a ieşit.

Pentru că mi-am spus de atîtea ori "vai ce proastă sunt" sau "cît m-am prostit la faza asta" sau "zici că-s proastă!", am decis să vorbesc despre mine definitiv în aceşti termeni. Proasta - asta sunt eu.

Ştiu că multora nu o să le convină, de pildă părinţilor mei care vor spune: cum îndrăzneşti să spui că am adus pe lume o proastă? Şi mai ales mamei - parcă o aud : da ce dragă, ai urmat cursurile scolilor la care te-am trimis în clase speciale?, ai fost depistată la vreun test ca retardată? Cum poţi să spui aşa ceva? Nu-ţi dai seama că mă implici şi pe mine? Sunt totuşi mama ta...

Ei bine, cu toate acestea am să vorbesc despre mine în aceşti termeni...

Sunt frumoasă! Sunt frumoasă ca în poezia aceea în care era una la părinţi şi mîndră-n toate cele, cum este luna printre stele şi... nu ştiu ce printre altceva prin ceruri. Astea cu cerurile nu mă interesează în mod special, prefer să fiu o tipă cu picioarele pe pământ, deşi la un moment dat - în nebuniile copilăriei - îmi doream să fiu stewardesă şi să mă îndrăgostesc undeva sus acolo... sus de tot, deasupra tuturor oamenilor şi deasupra tuturor norilor, deasupra lumii întregi, de un pilot foarte arătos şi sigur pe el sau de un pasager bogat care să mă ducă pe insula lui din Pacific unde să trăim mult şi bine... şi foarte bine... Aiureli de copilă nebunatică...

Geniul poate să fie pustiu, dar sufletul meu nu. Geniul pustiu e o statuie care priveşte în gol cum sunt atâtea pe străzi care le poartă numele, dar sufletul pustiu este o savarină fără sirop şi fără frişcă, e o prajitură uscată şi fără nici un gust şi aşa ceva nu se serveşte nicăieri şi nimeni n-are chef să consume... Nu au decit să fie geniile pustii şi mute, dar eu cînd am un necaz, o supărare, ceva de spus, alerg repede la cineva - de pilda la o prietenă, pentru că de mama sunt mereu departe în ultima vreme - şi povestesc cu ea. Cum aş putea să stau singură cînd ceva mă îngrijorează, mă nelinişteşte sau chiar mă sperie? Nu, nu eu nu sunt facută pentru asta chiar dacă şi aici par proastă: "S-a dus proasta şi i-a spus tot Adrianei şi ea a venit şi mi-a spus mie"- aşa mi-a zis Ralu că spunea Mirela: că a aflat de la Adriana toată povestea mea cu Cătălin. Şi ce dacă a aflat-o? Poate să o afle o lume întreagă atîta vreme cît este vorba despre dragoste. Ce?! Am furat cu el ceva dintr-un magazin, am făcut vreo crimă? Da, este drept că pentru Cătălin l-am lăsat pe Olimpiu dar pentru asta nu cred că are dreptul să mă judece Mirela, Ralu, sau mai ştiu eu... chiar Adriana, căreia i-am povestit totul. Ce..., era să ţin totul în mine, să simt cum mi se usucă şi mi se acreşte tot sufletul?

Olimpiu a intrat la douăsprăzece facultăţi. L-au dat şi la Pro-tv, au făcut un reportaj despre el, cred că-i şi de Cartea Recordurilor, părinţii lui încearcă acuma să-l omologheze - este un star naţional, dar el stă toată ziua şi studiază pe calculator.Îmi trimite mail-uri de cîte cinci şase pagini pe care - sincer - nici nu le mai citesc.N-are decât să se ducă la Bill Gattes al lui, să se ducă în America şi să-i crească pe vapor a lui aripe. A ales Oxfordul din cele douăşpe sau Cambridge-ul, nici nu mai ştiu, o facultate din Anglia sau America... Să se ducă acolo şi să îi dea gata pe toţi cu ştiinta lui. Să-i fie de bine, o să ne mîndrim mereu cu el...

I-am spus că eu n-am de gînd să mă duc în străinătate să le spăl la ăia paharele prin bucătării sau să îngrijesc vreun copil handicapat numai ca să fiu cu el pentru că el este cineva, un nume, o personalitate cunoscută... Mi-a zis că nu trebuie să fac nimic, că putem trăi amîndoi din bursa lui, dar eu nu sunt genul de fată care profită de munca altuia. Am şi eu destinul meu, planurile mele, vise pe care cred că mi le pot împlini... S-a enervat tare atunci cînd l-am refuzat, s-a agitat de parcă printre nouri s-a fost deschis o Fanta care spumega şi ploua mereu şi numai el n-avea umbrelă. E drept, cu dragoste, cu multa dragoste şi pasiune şi cu gust de portocale... dar nu mi-a plăcut ieşirea lui. Ce să caut eu în mediile acelea universitare cu oameni super-docţi care se dau interesanţi şi ştiu tot felul de cărţi pe de rost şi îţi vorbesc din ele? Poate ar fi fost frumos pe dincolo, au alte standarde, este pur şi simplu o altă lume, dar eu am preferat să rămîn aici cu Cătălin.

El e mai simplu. Se îmbracă mereu în trening şi are o grămadă de aur la gît şi pe mîini de parcă este unul dintre atleţii ăia care participă la circuitul Golden League, ba mai mult el parcă chiar a cîştigat marele premiu de 20 de kile de aur şi şi l-a pus tot pe el.Asta este! Lumea iar zice că sunt proastă că iubesc un manelist. Cătălin are o maşină tare cu superboxe şi toată ziua pune acolo manele pe care le ascultă la maxim. Zice că-i dau multă energie şi bună dispoziţie. Cît despre energie nimic de zis pentru că am avut nişte nopţi cu el... Buna dispoziţie nu-i lipseşte nici ea şi rîdem pe rupte şi ne distrăm şi dansăm, dar e bine numai pînă cînd se uita cîte unul mai lung şi mai mult timp la mine. Atunci îi piere orice bună dispoziţie şi are o privire de zici că-i terminator. Sau ultimul samurai... Gelozia unui om este semnul că ţine mult la tine. Şi atunci de ce m-aş plînge?! De ce aş fi nemulţumită de manele şi gelozie?! În fond este tot muzică şi încă una foarte dansabilă. Mie îmi place pentru că pot să mă unduiesc nestingherită pe ritmurile acelea care-ţi aduc aminte ba de Grecia, ba de Turcia, ba de lumea arabă. La toate chefurile la care suntem împreuna, seara pe deal buciumul rîde cu poftă. Rîde el rîdem noi, toată lumea se simte bine, se bucură, se distrează.

Cu el totul este la vedere.Ce-i în guşă-i şi-n căpuşă, vorba lui, pentru că nu are rost să ne ascundem după deget sau după pix. Dacă ai de făcut ceva, fă, dacă ai ceva anume de spus atunci spune... ! Aşa lucrurile sunt mult mai simple şi mai adevărate şi ştii ce se întîmplă cu tine şi ce să crezi despre viaţa ta.

Cu Olimpiu era mereu altfel, era cumplit. Omul ăsta nu spunea aproape niciodată ce gîndeşte cu adevărat şi dacă o făcea eu una nu întelegeam mai nimic, cum nu înţeleg nici acum mare lucru din mailurile pe care mi le tot trimite. E treaba lui, în fond e treaba lui, eu i-am spus mereu, vreo doi ani cît am fost cu el, că ar fi bine să se schimbe, să se gîndească la lucruri mai simple, mai pămînteşti, la o casă pentru noi doi, la un copil... Lui i se părea că încă nu suntem destul de copţi pentru căsătorie sau mă rog, că o iubire absolută nu trebuie să se împlinească neapărat în căsnicie, că este timp şi... şi... Şi poftim! Cătălin mă roagă în fiecare zi să fim împreună să ne luăm şi să avem copii şi eu încă mai amîn... Poate şi fiindcă mi-au intrat în cap ideile lui Olimpiu fără să-mi dau seama. Repetate de atîtea ori... Oricum simt că pîna la urma voi accepta pentru că are planuri clare şi mă iubeşte foarte mult.

Ce e rău şi ce e bine? Nimeni nu ştie oricît se socoate: multe lucruri lăsate de unii de rele sunt luate de alţii de bune. Măcar eu nu am ajuns să mă îmbrac cu second-hand-uri şi nici nu am nevoie să trăiesc viaţa altuia. În viata mea ce e bine e bine şi ce e rău e rău. De ce m-aş întreba atîta asupra unor lucruri pe care le simt. Ce, nu simţi cînd ţi-e bine? Nu simţi cînd ţi-e rău? La ce bun atîtea socoteli şi gînduri. Ştiu că pe Olimpiu îl roade asta. N-are decît...

***

Şi dac-aş avea toate averile şi toate ştiinţele Angliei, şi dac-aş fi laureat Nobel şi lumea ar fi la picioarele mele, şi dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi dacă aş avea avion personal şi conturi grase în Elveţia... Tot nu m-aş putea abţine să mă gîndesc la ea.

Mă furnică mă cutreieră, mă traversează şi cîteodată simt că aş renunţa bucuros la toate numai s-o mai strâng o dată în braţe. Ştiu că este o prostie, că asta înseamnă să laşi ani şi ani de chin şi de muncă, de nesomn şi de înţelepciune... să-i laşi să nu-i mai recunoşti ca şi cum n-ar fi fost niciodată ai tăi... Ştiu că deşărtăciune a deşărtăciunilor este acest gând la ea, că plevă şi praf în vînt este dar... căldura pielii, fragezimea lobului urechii, necuprinsul ochilor ei...

Uf, toate cele neînsemnate par felii de paradis terestru, miez de caisă din care am fost exilat în munţii înalţi ai cugetării, pe cînd ea a rămas în cercu-i mătăsos şi intim şi strîmt.

- Băiete, mai adu o bere... .şi rece.

Cuvânt înainte

Întrucât tragedia care l-a avut ca protagonist pe Jan Kessler a urmat o desfăşurare foarte rapidă, şi cum întreaga istorie pare de-a dreptul uluitoare astăzi, după tulburarea care i-a cuprins pe compatrioţii săi, ne propunem să reunim toate mărturiile şi părerile care pot fi de folos în reconstituirea acestei poveşti sinuoase, urmând firul evenimentelor de la început şi până la sinuciderea faimosului pianist, un deznodământ regretat de toţi cei care l-au cunoscut sau doar au audiat interpretările sale excepţionale. Vom folosi pentru aceasta atât diverse documente (articole de ziar şi pagini de jurnal, rapoarte ale poliţiei), cât şi amintirile apropiaţilor pianistului. Nu în ultimul rând, dar asta se va întâmpla atunci când toate aspectele şi faţetele istoriei vor fi cercetate cu de-amănuntul şi "epuizate" în acest fel, deci de-abia când vom avea sub ochi rodul strădaniei noastre, vom încerca să cumpănim şi să tragem concluzii, cu maximă detaşare, sine ira et studio. Nu dorim să judecăm pe nimeni, şi nu ne propunem a oferi rezoluţii sau verdicte. Pe Jan Kessler nu l-am cunoscut personal, dar cercetarea pe care o întreprindem nu ne permite să ocolim interogarea, prin intermediul a ceea ce rămâne în urma sa, a personalităţii complexe a artistului Kessler, a mobilurilor sale, şi a unei gândiri libere şi originale.

I

"Ascultă-mă pe mine, atunci a început totul. Atunci a încolţit în mintea lui ideea îngrozitoare care avea să-l conducă mai apoi către... " Bărbatul pe care îl am în faţă vorbeşte repede şi cu însufleţire. Vioi, ochi scăpărători în spatele unor ochelari cu ramă groasă. Dirijorul Robert Vagner îmi vorbeşte, la insistenţele mele, despre Jan Kessler. L-am găsit cu greu, într-o casă cu două etaje de la marginea oraşului, vopsită cu bun gust şi acoperită pe alocuri de iederă. Casă impunătoare, pe care am aflat-o la capătul unei alei pavate cu pietriş mărunt, mărginit de o parte şi de alta de petunii. Locuinţa lui Vagner, ascunsă de privirile indiscrete, are storuri din lemn la ferestre şi este un refugiu binemeritat pentru extravagantul muzician, abia încărunţit, păstrând la cei 55 de ani ai săi caracterele bunicilor săi germani, vigoarea şi robusteţea, completate armonios de supleţe şi eleganţă în gestică şi expresie. Dar omul dă din cap, ca pentru a-şi alunga o amintire dureroasă, şi continuă:

"Un perfecţionist veritabil... Talent de excepţie, îmi vei spune, dar trebuie să fi văzut câtă muncă şi cât suflet punea pentru muzică, pentru limpezimea fiecărui sunet, pentru armonia consonanţelor şi a întregului, ca să înţelegi cum de a ajuns atât de sus. Fireşte, pianul nu mai avea nici un secret pentru el, dar Jan rămăsese la fel de orgolios, voia mereu totul, dar ajunsese, din nefericire, la o limită. Era mare, era uriaş, dar, între noi fie vorba, avea limitele lui, dincolo de care nu putea răzbate. O ştia şi el, o ştiam şi eu: doar ne cunoşteam atât de bine. Sigur că ceilalţi îl preţuiau la superlativ, şi-l lăudau fără contenire, socotindu-l sclipitor. Ce să-i faci? Docta ignorantia. Iar asta îl chinuia teribil, încât omul ajunsese la ciocniri violente cu propriul său ego. Ce furtuni teribile erau acestea! Uneori, aflându-ne în aceeaşi societate, simţeam zbuciumul lui, cu toate că ceilalţi nu bănuiau motivele tulburării, credeau probabil că este cu gândul la tonalităţi şi partituri. Înţelegeam ce e în sufletul lui, dar nu puteam face nimic, e lesne de înţeles că nu m-aş fi putut amesteca. După apariţia lui Špivak în viaţa noastră muzicală, se simţea ca un impostor, căci acum devenise într-adevăr conştient de toate defectele sale; îl dispreţuia pe tânărul care îi accentua, prin contrast, slăbiciunile. Măiestria lui Karol Špivak sporea întruna, în vreme ce Jan ajunsese deja la apogeu. Şi, fireşte, nu se putea menţine acolo la nesfârşit. De aceea îi contesta tânărului meritele, dar eu cred că ar fi făcut orice să fie în locul lui, să aibă din nou vârsta aceea: îl rodea pe dinăuntru succesul fostului elev, vedeam limpede totul, ceva se rupsese în el, şi... da, ţineam mai mult la el, văzându-l întrucâtva vulnerabil. Nu mai era intangibil şi sigur pe sine. Şi ce dacă, mi-am spus, e la vârsta la care ar trebui să înţeleagă că nu mai poate fi cel mai mare. Însă el nu a putut să conceapă nici un moment că aşa ceva i s-ar putea întâmpla. Iar eu am greşit crezând că asta îi va servi drept lecţie, am fost un imbecil, fiindcă simţeam ce clocot creşte fără încetare în el, dar nu l-am ajutat în vreun fel... "

Servitoarea ne aduse cafeaua, prilej pentru Vagner de a se domoli puţin şi de a-şi temperá tumultul interior. Plin de vitalitate, bărbatul continuă, cu vocea-i puternică tremurând pentru prima oară, uşor nesigură, sub greutatea cuvintelor rostite:

"Dar ce tot spun? Nici n-ar fi acceptat vreodată ca altcineva să-l ajute, nici chiar prietenii lui. Nici măcar eu, sau Schmalfuss". Din nou o pauză, în care îşi înmuie buzele cu grijă calculată în băutura aburindă.

"Da, marea lui vină a fost orgoliul. Avea ceva Jan Kessler dintr-un personaj măreţ de tragedie antică. Poţi înţelege până unde l-a condus orgoliul, după faptele lui din ultima perioadă. Rămăsese ambiţios, o ambiţie copleşitoare l-a purtat cu îndârjire încă din tinereţe către culmile cele mai înalte, pe care de altfel le-a şi atins. Da, le-a atins, era în vârf, culesese laurii muncii lui, laurii binemeritaţi, şi încă nu obosise. Ambiţia îl îndemna, ca şi cu un sfert de veac în urmă, la gesturi de curaj autentic şi... de curată nebunie. Oricine l-a cunoscut îţi poate spune asta. Aici a greşit. Şi, vezi dumneata, tocmai aici a început declinul său, în seara aceea cu succesul răsunător al lui Špivak... "

Gestul meu ar putea părea nepotrivit, în tăcerea ce s-a lăsat ca o pâclă peste biroul întunecos al dirijorului, dar nu mă pot abţine să-l chestionez pe Vagner mai departe în legătură cu evenimentele de după apariţia fulminantă a lui Karol Špivak, cel de-al doilea actor al tragediei care a zguduit, prin amploarea ei, o ţară întreagă. Părând mai bătrân decât la începutul discuţiei noastre, acum că nu mai gesticulează şi este mai potolit, cu mâinile aşezate pe genunchi, Vagner îşi priveşte pianul cu o linişte ce contrastează vizibil cu imaginea pe care mi-o făcusem asupra sa, o linişte în tristeţe şi reflecţie, pe care numai o pierdere însemnată o poate aduce. Dar dirijorul tresare, şi revine brusc la Špivak. Este evaziv, nu insistă asupra amănuntelor şi nu izbuteşte să dea culoare povestirii sale, ţinându-şi parcă în frâu o previzibilă izbucnire. Pot înţelege că, vorbind despre Špivak, dirijorul nu se simte deloc în largul său. Deschis ca întotdeauna, Vagner mărturiseşte că nu era prea apropiat de tânărul muzician, şi că înainte de a fi fost ucis îl stimase, purtându-i o sinceră consideraţie, cu toate că (iar aici maestrul fu stânjenit de un gând ce-i umbri pentru o clipă chipul) între ei exista o distanţă abisală, în ce priveşte educaţia, sistemul de valori şi înţelegerea intimă a muzicii:

"Nu putea fi altfel, căci aparţinem unor generaţii pe care le despart condiţiile sociale şi culturale deosebite în care s-au format: eu, Jan, Schmalfuss sau Jiri Skala am crescut în alte vremuri, nutrind alte năzuinţe, purtând povara unui anumit trecut şi resimţind-o cu acuitate, faţă de băieţii ăştia geniali, printre care Dosek sau Špivak au fost cei mai buni, şi care... Nu ştiu, poate dau dovadă de laşitate, sau poate vei crede că sunt obosit, la vârsta mea, însă e vorba de un cu totul alt tip de sensibilitate la ei, de alte înzestrări sufleteşti. Sunt buni, sunt excepţionali, dar ei nu caută, aşa ca noi, să elibereze muzica zăbrelită în fiinţa umană, încătuşată acolo de la început, să o descătuşeze prin muzica cealaltă, cea din afară, care ia naştere de sub degetele şi din revărsarea noastră de putere şi energii creatoare. Pentru ei totul e un joc, doar un joc. Dar au o îndrăzneală exasperantă şi, în plus, disponibilităţi uriaşe pentru a face jocul ăsta. Şi tocmai din conflictul mut pe care încerc să ţi-l reprezint în termeni cât mai precişi se poate să se fi născut şi ura dintre Jan Kessler şi Karol Špivak, care ne-a aruncat pe noi toţi, prin desfăşurarea ei cumplită, în braţele disperării... "

Aşternându-se din nou tăcerea, Robert Vagner sorbi şi ultima înghiţitură rămasă în ceaşca de porţelan, după care se strădui să rememoreze cele trei concerte ale lui Špivak, ultimul dintre ele "susţinut cu o măiestrie demnă de un pianist cu adevărat experimentat". Concerte extraordinare, ţinute de la un capăt la altul cu o frenezie inegalabilă de tânărul care apăruse parcă de niciunde, uluindu-i mai întâi pe praghezi, de unde faima şi recunoaşterea sa iradiaseră mult mai departe; pe bună dreptate, numele său ajunsese curând la urechile şi pe buzele multor muzicieni renumiţi. Mai mult: interpretările lui Karol reuşiseră în scurtă vreme să fie cunoscute în Cehia până şi de către publicul larg... Iar Špivak, ajuns cunoscut nu şi-a schimbat felul de a fi, ironic şi irezistibil, nicicând interesat de înfăţişarea sau de imaginea sa publică, împrăştiind însă cu atât mai mult pretutindeni o stranie fascinaţie.

"Da, ultimul lui concert a smuls multe exclamaţii şi laude entuziaste. Nu se putea să nu-l apreciezi la superlativ. Era doar o chestiune de timp pentru ca tânărul acela hedonist şi seducător să ajungă cel mai bun. Dar altă soartă îi fusese hărăzită." Şi, spunând acestea, maestrul îmi înmână o cronică desprinsă dintr-un ziar praghez, Tempo, a doua zi după succesul cel mai mare al lui Špivak, repurtat la Sala Smetana, în faţa unei săli pline, pentru care interpretase cu fantezie şi pasiune, la final, după lucrări de Dvorák (Dansuri Slave), Chopin (Valsuri), Liszt (Rapsodii) şi Ravel (Concertul pentru pian) o compoziţie proprie strălucită, "Pianoconcerto No.1 F minor" care, se spune, ar fi egalat piesele marilor muzicieni. Ne vine greu, sub imperiul trăirilor şi al impresiilor puternice pe care le-a stârnit cutremurătoarea dramă, să apreciem asta acum, dar timpul va judeca nepărtinitor. Articolul lui Lubomir Zelenka se intitula "Nebunia sublimă a artistului". Mă hotărăsc să extrag din el partea pe care o socotesc mai importantă, constituindu-se într-un elogiu pentru Špivak, devenit prin prestaţia sa un artist vrednic de cea mai vie consideraţie.

"De multă, foarte multă vreme nu am mai audiat la noi un asemenea concert excepţional şi măreţ. În ultima vreme, câţiva distinşi muzicieni contestaseră valoarea lui Karol Špivak, a cărui prestaţie, urmărită aseară de toată lumea cu emoţie crescândă a fost departe de orice închipuire a noastră. Generos şi superb, pianistul a oferit un recital înălţător şi perfect care a inclus în ultima sa parte o piesă compusă chiar de tânărul muzician. La final, deşi depusese un efort uriaş, Špivak avea înfăţişarea unui om care tocmai făcuse o plimbare în parc... Or, tocmai aici rezidă, credem noi, iar auditorii de aseară o vor confirma, nebunia sublimă a acestui artist.

Am asistat la un concert într-o asemenea măsură desăvârşit, încât ne întrebăm cum a fost cu putinţă ca un interpret cu talentul său, tulburător şi incomparabil să fie ascuns atâta vreme, ca o comoară nepreţuită, de către maeştrii săi. (... ) O interpretare magnifică şi, îndrăznim să spunem din nou, genială. Orice comparaţie este de prisos. (... )" (din "Nebunia sublimă a artistului", de Lubomir Zelenka, Tempo, nr. 40 din 23 februarie)

"Ei bine, reînnnodă Robert Vagner firul discuţiei noastre, aşa cum îţi spuneam, seara aceea a fost pesemne hotărâtoare pentru desfăşurarea ulterioară a lucrurilor. Jan, invitat şi el la recitalul de la Smetana s-a întors acasă împreună cu Daria, soţia lui, fără a sta de vorbă cu nimeni. L-am revăzut a doua zi, când m-a vizitat la lăsarea întunericului. Era singur, şi tot zbuciumul lăuntric i se citea prin convulsiile degetelor sale. Pe un pianist, degetele îl trădează cel mai uşor. Am înţeles că nu dormise cu o noapte în urmă, şi de fapt cred că n-a mai putut să adoarmă până când s-a prăpădit. Nu a vrut să bea sau să mănânce nimic. Se aşezase acolo, lângă bibliotecă, în umbră, şi nu ne-am rostit întreaga seară nici un cuvânt. Încă nu înţelegeam ce se întâmplă, dar îl ştiam îndeajuns de bine ca să nu mă amestec. S-a izolat şi închis în sine aşa cum o făcea în clipele cele mai grele, adâncindu-se înlăuntru ca într-o cetate întortocheată, cercetându-şi contradicţiile şi ascuţindu-şi armele. Desigur că nu ar fi permis intruziunea altcuiva în galeriile şi cavernele înlănţuite din sufletul lui. Avea obrazul neras, devenise ţeapăn şi imobil. Era pierdut. Cum a simţit el de-acum pulsaţiile lumii noastre, ce importanţă au mai avut pentru dânsul vechile preocupări, cum a făcut fixaţia aceea şi cât de îndârjit sau de minuţios s-a putut arăta în planul de a-l elimina pe Špivak nu aş putea să-ţi spun. E şi aşa destul de mult pentru mine. Asta se întâmpla pe 23 februarie. De atunci nu l-am mai văzut pe Jan Kessler... până în ziua procesului şi a morţii lui."

Tulburarea puse definitiv stăpânire pe Robert Vagner, care îşi ceru iertare şi mă conduse până la uşă. Eram mulţumit. Aflasem destule pentru o singură zi, îndeajuns de multe pentru ca fiorul groazei să se strecoare în mine, precum un vierme de atingerea căruia nu m-am putut scutura prea curând.

Daria Zinaida Kessler acceptă să mă primească două zile mai târziu doar după o explicaţie pe care aş fi preferat să nu i-o dau tinerei cântăreţe rusoaice la telefon. Doamna Kessler, aflată încă în doliu, îmi păru din primul moment răpitoare, prin graţia sa, şi prin felul atrăgător în care îşi purta trupul subţire, şi poate puţin prea lung, în rochia sa neagră, fără pretenţii, cu o croială simplă şi guler tare. Blondă, cu ochi albaştri, având o voce senzuală şi cristalină (această voce remarcabilă a propulsat-o ca vedetă de muzică uşoară în ţara care a adoptat-o), tânăra femeie, al cărei chip îmi e cunoscut, de la venirea ei în Cehia, din paginile revistelor mondene, a trecut peste un mare şoc, şi peste o mâhnire fără seamăn.

O gravă tulburare puse stăpânire pe Daria Kessler după moartea lui Jan, încât însănătoşirea ei fu multă vreme, în ciuda tratamentelor şi a feluritelor remedii sugerate de unii şi de alţii, mai degrabă ţinută în loc, de rememorarea frecventă a groaznicelor clipe prin care a trecut, şi care o rănesc în continuare, strecurându-se cu viclenie, aproape imperceptibil în sufletul ei sensibil. Fireşte că mi-am propus să o reţin cât mai puţin cu putinţă, pentru ca nu cumva boala, hrănindu-se din mâhnire, să revină, printr-o expunere prea îndelungată la aceeaşi revărsare violentă care îi făcuse Dariei atâta rău. Căci ce poate fi mai greu pentru un om decât chinurile sufleteşti copleşitoare, care te năpădesc fără ştiinţa şi împotriva vrerii tale, conducându-te spre deznădejde şi dezorganizare interioară, scuturându-te ca un val care mătură în creşterea-i totul în calea sa, şi descreşte pe neaşteptate, apoi se umflă iar spărgând zăgazurile şi inundând totul fără deosebire în goana lui dementă de a ucide viaţa fertilă şi tumultuoasă?

Gazda mea mă conduse în salonul apartamentului luxos din Cartierul Vechi, Stare Mesto. Deşi nu este o încăpere ostentativă, salonul poartă, ca de altfel întreaga casă pecetea gustului şi a preferinţelor baroce ale lui Jan Kessler. Camera respiră chibzuinţă şi stil; are un tavan înalt, cum întâlneşti în destule case multi-seculare din această parte a oraşului, imobile istorice care nu au cedat presiunilor adeseori insuportabile şi de nedorit ale progresului şi modernităţii. Lambriuri, mobilă aranjată într-o încântătoare armonie, podea din lemn lustruit. La o privire mai atentă, poţi cerceta nu doar o casă decorată cu un cert bun gust, dar şi o parte a personalităţii impresionante a pianistului: mobilă masivă, scaune şi fotolii somptuoase, stucaturi şi vaze de cristal. Ferestrele, frumos încadrate de tocuri cu intarsii lucrate cu măiestrie, sunt larg deschise către Piaţa Ceasului. Pe pereţi, tablouri cu teme evident baroce, printre care un Rubens şi un Ribera, iar deasupra unui scrin cu decoraţiuni bogate, o gravură cu un citat în original din Faust-ul lui Goethe: "Într-adevăr, ştiu multe, dar aş vrea să ştiu tot" (Zvar weiss ich viel, doch möcht' ich alleswissen).

Daria a găsit puterea de a-mi vorbi despre soţul ei, şi am smuls de la ea promisiunea că voi putea cerceta jurnalul lui Jan Kessler. Greul pentru mine de-abia acum începea, şi ardeam de nerăbdare să-l cunosc pe Maestrul Kessler, care avea să devină pentru toţi într-o singură noapte de 13 martie Ucigaşul, şi Monstrul Kessler. Un mare artist, aveau să-mi confirme însemnările sale, cu o trufie împinsă până la consecinţele-i ultime, încât printre contemporanii săi s-au găsit voci care să afirme că pianistul suferise de o gravă maladie psihică. Cum altfel să explici cruzimea excesivă a actelor sale? Cu micile lămuriri ale Dariei, pe care le voi dezvălui mai la urmă, şi cu un jurnal captivant sub ochi (asigur cititorul că este un manuscris vrednic de parcurs, şi de altfel voi transcrie din el paginile cele mai importante scrise de Kessler în ultimele patru luni de viaţă) mă aflam în momentul-cheie al unei istorii în care este cu atât mai greu să faci lumină, cu cât înaintezi cu mare dificultate în iscodirea tuturor detaliilor ei, şi a etapelor arse de Jan Kessler până la fapta sa abominabilă de a-l omorî, şi de a ciopârţi ca într-un ritual trupul golit de viaţă al rivalului său, Karol Špivak.

Sarcina mea este demnă de un mai vrednic autor, fiindcă ceea ce e de împărtăşit asupra persoanei şi vieţii lui Kessler (aşa cum se relevă din informaţiile pe care m-am străduit să le adun) poate însemna pentru conaţionalii săi reluarea unui subiect pe care îl credeau şi sperau îngropat pentru totdeauna.

Pentru mine însă, nu există în această muncă istovitoare odată începută decât adevărul.

III

Cititorul se va fi întrebat, după parcurgerea jurnalui, cât mi-a spus Daria Kessler în ora în care am stat de vorbă, şi ce anume am întreprins după ce am citit şi recitit însemnările pianistului, înainte de a le publica, punându-le astfel la dispoziţia tuturor celor pe care povestea i-ar fi putut încă interesa. Sau la îndemâna acelora, numeroşi nu numai în Cehia, care au fost cutremuraţi de înlănţuirea uluitoare a tragicelor întâmplări, şi care nu au cunoscut nici motivele pentru care ele au avut loc, şi nici detaliile pe care cronicarul, aflându-le şi posedând conştiinţa sarcinii sale, nu se poate împiedica (în nici un caz şi în nici o epocă) să le aştearnă pe hârtie, pentru ca adevărul să nu rămână în umbra mistificărilor sau a invenţiilor omeneşti de orice fel.

La momentul când mi-a fost îngăduit să o întâlnesc pe văduva Kessler nu cunoşteam nimic despre mariajul ei cu Jan, sau despre momentele ciudate şi dificile prin care trecuse timp de trei ani cunoscutul cuplu - cauza fiind mai mereu, după cum aveam să aflu, temperamentul pianistului. Nici n-n-aveam cum să ştiu că, două luni mai târziu de la conversaţia cu ea, cam la momentul când încheiam prima variantă a scrierii, şi trăgeam concluziile asupra cronicii pragheze, Daria Zinaida se va fi reîntors la Moscova, pentru a începe o viaţă nouă. De fapt, cele ce mi-au fost spuse de doamna Kessler au confirmat lucrurile aflate din jurnal - după declanşarea, pe la sfârşitul lunii februarie (mai precis, în 22.02), a unei crize de o violenţă extremă, împinsă până la furie teribilă şi alienare, care i-au acaparat toate puterile sufleteşti, dizolvându-le într-un ocean de ură şi repulsie, Jan Kessler s-a înstrăinat definitiv de soţia lui, după ce s-a purtat cu ea suspicios şi jignitor (aveam să aflu întâmplător pretinsele motive ale acestei purtări). Călătoria întreprinsă în Helgoland, altădată un turn de fildeş pentru artist nu a reuşit (şi în această privinţă a dat greş şi Daria) să reinstaleze în sufletul pianistului calmul şi liniştea. Până când, într-o seară de 13 martie, Jan a ieşit din casă într-o plimbare solitară, aşa cum nu se întâmpla decât foarte rar, şi, după cum avea să se afle a doua zi din toate ziarele, l-a ucis pe Karol Špivak, în apartamentul acestuia din cartierul Mala Strana, unde a fost găsit şi arestat spre ziuă de poliţie, pe care de altfel el însuşi a chemat-o, după săvârşirea unei crime sângeroase.

Dacă ai răgazul să asculţi ce spun oamenii, şi dacă te apleci asupra lucrurilor care se vorbesc, cu condiţia să fii rezonabil şi precaut, şi să nu te prinzi în jocul încâlcit al bârfei şi al zvonului, poţi descoperi lucruri interesante, care, nefiind spuse în gura mare, ţi-ar fi rămas altfel străine. Poţi, în felul acesta, să întregeşti o imagine de ansamblu incompletă. Aşa se face că, după ce trecuseră mai multe săptămâni de la vizitele mele în casa năpădită de iederă a lui Vagner, şi în apartamentul din Stare Mesto (timp în care ajunsesem la o nelămurită stare de intimitate cu pianistul decedat şi cu obsesia ce-l ţinea sub teroare), am aflat lucruri care au contribuit la posibila dezlegare a tainei, şi la aflarea tuturor cauzelor ce l-ar fi putut împinge pe Jan Kessler către crimă şi sinucidere.

Mai întâi, l-am cunoscut întâmplător la Karlovy Vary pe Miroslav Hašek, şofer imprudent al unei Skode eroice, un bărbat între două vârste plin de viaţă, cu care am stat multe ore de vorbă într-o berărie înţesată din apropierea centrului. Se părea că Hašek ştie toate dedesubturile celor mai ascunse istorii, ceea ce era de bunăseamă o impresie greşită, iar dacă reuşeai să nu-i cazi în plasă, aflai că omul nu-i doar un povestitor iscusit, mergând pe urmele celebrului său compatriot cu acelaşi nume, dar şi un inventator de situaţii şi caractere cum rar mi-a fost dat să cunosc. Dar povestirile lui nu fac, din păcate, obiectul cronicii de faţă; însă, printre altele, Hašek a fost cel care mi-a vorbit despre bănuiala care planase la un moment dat asupra căsniciei Kessler-ilor, că Daria ar fi avut o scurtă aventură cu un student al soţului ei. Am considerat însă că nu există nici un temei pentru a lua în serios această bârfă. Ba chiar m-am simţit puţin stânjenit când Hašek a adăugat că toată lumea cunoştea convingerile misogine ale lui Kessler (doar eu nu aflasem despre ele!), pe care nu se sfiise niciodată să le facă publice, şi care pe Daria, personalitate puternică şi independentă nu o lăsaseră mai târziu, prea târziu indiferentă: femeia este o posesiune, susţinuse el înainte de a o "răpi" Conservatorului moscovit, şi familiei Petrov pe tânăra ce purta, la cei nici 24 de ani ai ei o înfăţişare dulce de adolescentă, după cum mi-o dezvăluie o fotografie făcută la Hermitage. Daria devenise Kessler la câteva săptămâni după ce-l cunoscuse pe Jan (care tocmai împlinise 47 de ani şi divorţase a doua oară), se mutase (forţată de soţul ei, fireşte) la Praga, şi învăţase cu chiu cu vai limba cehă (aici, Hašek strecură o glumă legată de accentul ei, ce o punea adeseori în situaţii comice). De atunci, trecuseră trei ani, iar căsnicia lor a avut, după cum mi-a mărturisit şi pianistul P.Schmalfuss, apropiat al familiei Kessler, momente extraordinare, dar şi episoade penibile, cu reproşuri, certuri interminabile şi scene în public. Aşa s-a întâmplat, pe 5 martie, la o cină unde soţii Kessler fuseseră invitaţi, şi de unde au plecat devreme, în grabă, după un schimb de replici tăioase. Încercând să-mi dea câteva lămuriri, Schmalfuss mi-a explicat că la cină fusese chemat şi Karol Špivak, fără ştirea lui Kessler, care de îndată ce a auzit că mai târziu va sosi şi tânărul pianist şi compozitor (aşteptat cu nerăbdare de toţi invitaţii ca "omul zilei"), s-a ridicat, aproape răsturnându-şi scaunul, şi a anunţat că nu poate rămâne. O reacţie de neînţeles: Karol fusese întotdeauna un vorbitor pe măsura profesorului său, ştiut fiind că Jan Kessler era una dintre acele personalităţi copleşitoare şi vanitoase ce refuză într-o ciocnire de idei orice opinie diferită de a sa, şi care ajunge să-şi susţină cu vehemenţă teoriile. Spirit treaz şi îndrăzneţ, Karol Špivak nu se ferea niciodată să contrazică cele mai ciudate convingeri ale lui Kessler şi rezultau mereu dialoguri însufleţite, pledoarii pasionate, şi de o parte şi de cealaltă, susţinute câteodată ore în şir, cu vervă şi perseverenţă, de către "adversari". Şi, fiindcă nici unul nu putea renunţa, cei doi erau obligaţi mai mereu să încheie scurte armistiţii (atunci când K.Š., tânărul de o inteligenţă scăpărătoare, nu dădea cu rafinamentu-i recunoscut lovitura de graţie, înainte ca rivalul său să coboare din "ringurile" improvizate în reşedinţele prietenilor comuni). Dar acum ceva se schimbase radical. Până şi cei ce renunţaseră demult să-l mai înţeleagă pe maestru îşi puneau întrebări în legătură cu starea sa de spirit, sau cu disconfortul său vizibil, alteori se mirau şi încercau să afle ce e cu tăcerile lui, şi cu apariţiile solitare - din ce în ce mai dese - ale Dariei în societate. Asta în timp ce popularitatea şi celebritatea celuilalt continuau să crească.

"La urma urmei, conchide Kessler în jurnal, inima are raţiunile ei". Dar ceea ce putea părea resemnarea cu o stare firească de lucruri, a fost în fapt instalarea progresivă a unei obsesii ce avea să-l împingă până la urmă la gestul cumplit care îl condamnă în faţa tuturor celor ce au luat şi iau act de cumplita poveste în care a fost târât de propriile-i ambiţii şi complexe. Gândul ascuns atâta vreme în el ca într-un con, sub o formă larvară, a istovit în fine să se mai prefacă, şi Kessler l-a eliberat, mărturisindu-şi-l deschis, sub toate aspectele sale adevărate şi abominabile (se recunoaşte în jurnal, şi apoi la proces, îmboldit el însuşi de fascinaţia crimei), iar gândul astfel descătuşat s-a transformat cu repeziciune în faptă. Eliberarea a găsit-o în zdrobirea fizică a adversarului său, şi în tăierea minuţioasă şi exactă (fiindcă, dacă studiezi raportul medicului legist, înţelegi că n-a fost doar o ciopârţire fără sens) a corpului acestuia. Pasiunea din tinereţe pentru anatomie a lui Kessler l-a ajutat pe pianist să ducă până la capăt, fără greşeală, "ritualul", căruia nimeni nu a putut până astăzi să-i găsească o explicaţie, sau măcar un precedent, un model în ritualurile celebrate demult, în epocile apuse ale omenirii.

Jurnalele ceheşti au scris enorm pe această temă, în preajma procesului, dezbătând subiectul "la modă": dacă într-adevăr, crima a fost premeditată (ceea ce părea, totuşi, evident), sau dacă, se întrebau gazetarii mai ambiţioşi, nu cumva Kessler era nebun... O crimă senzaţională, ca aceasta nu putea să rămână nespeculată de ziarişti, care au contribuit decisiv la tensionarea procesului. Agitatorii, în loc să cumpănească la povestea pragheză, zăbovind asupra detaliilor ei (cronicarul ştie că numai fiind atent la cele mici, şi având ştiinţa să descifreze detaliul şi amănuntele, va izbândi în desluşirea celor mari, a ansamblurilor de date, de fapte şi de psihologii), au stârnit o văpaie pe care nimeni nu a mai putut să o oprească din goana ei mistuitoare şi tiranică.

Totul a început (şi s-a sfârşit) pe 2 aprilie, de la ziaristul Michal Bolf, care a determinat în chiar ziua primelor audieri, prin articolul său ("Artistul şi Bestia") plin de instigări repetate şi făţişe, reacţia mulţimii şi evenimentele petrecute în după-amiaza ultimei zile din existenţa lui Jan Kessler, "bestia" ce răpusese "artistul". Dar reputatul pianist nu poate fi identificat cu un principiu al răului, iar concetăţenii săi au înţeles prea târziu că la mijloc acţionase ceva cu mult mai puternic decât voinţa unui singur om. Este inexplicabil altfel cum, până şi la proces, unde i se hotăra soarta, Jan a mărturisit fără nici o tresărire, groază sau regret fapta sa. La sfârşitul audierii, care a durat ceva mai puţin de o oră, mulţimea a năvălit în sală, purtată de un sentiment de tulburătoare şi unanimă furie, pentru a-şi răzbuna "prinţul", ce îl lăsase pe maestru în umbră atât de devreme, iar acesta îi furase în schimb viaţa... Scăpat în ultimul moment de linşaj printr-o ieşire lăturalnică, pianistul a fost escortat până la un penitenciar din afara Pragăi, unde s-a spânzurat cu şireturile de la pantofi, pe care, în vâltoarea celor întâmplate şi a spaimei de nedescris ce înconjura de acum procesul şi îndeosebi persoana lui Jan Kessler, gardienii uitaseră să i le ia. Un alt gest neelucidat, această sinucidere: să fi fost remuşcare, teamă, sau doar ruşine? Cronicarul îşi permite pentru întâia şi ultima oară să intervină: maestrul Kessler şi-a pus capăt vieţii dintr-un apăsător sentiment de ruşine, înţelegând în sfârşit că ceea ce săvârşise îl condamna în faţa oamenilor, în faţa semenilor pe care încercase mereu să-i cucerească, fără a reuşi să o facă. Tocmai el, aristocrat nu doar prin naştere, ci şi prin talent: Fii un artist nobil, şi toate ţi se vor da pe deasupra, obişnuia să spună, citându-l pe Schumann. Iar cele ce l-au pierdut, până la urmă, împingându-l la sinucidere au fost, credem noi, tocmai mărturiile sale în faţa judecătorilor, pe care cronicarul se simte dator să le reproducă întocmai cum au fost consemnate:

"La Karol am ajuns pe la ora 9 şi am rămas multă vreme în faţa clădirii în care locuia... Prin minte îmi treceau o sumedenie de gânduri. Mă... fulgerau, cred că acesta e cuvântul cel mai potrivit, mă fulgerau pentru o clipă, şi făceau lumină în hotărârile mele, după care mintea mea aluneca din nou în învălmăşeală şi haos, întunericul se lăsa despotic, precum o apă neagră, cuprinzându-mi sufletul obosit...

Mă întrebam dacă nu cumva venirea mea va avea un caracter ciudat, dacă el nu mă va întâmpina cu suspiciune, fiindcă nu-i mai făcusem astfel de vizite, şi fiindcă, deşi nu i-o spusesem deschis, şi nici n-am avut vreo ceartă în care să i-o mărturisesc (deşi poate altfel ar fi stat lucrurile dacă măcar o dată i-aş fi urlat în faţă că îl detest), el ştia cât de tare îl urăsc,... dar pur şi simplu nu-l interesa. Aşadar, mă întrebam oare cum îi va suna vocea în momentul hotărâtor, cum îmi va părea când va deschide şi, bineînţeles, mai târziu, când îl voi surprinde nepregătit? Se va speria, îmi va cere îndurare - mă cunoştea destul de bine ca să-şi dea seama că sunt capabil de aşa ceva -, se va înfricoşa, ori va rămâne la fel, egal şi neclintit, cu zâmbetul acela care aducea a sfidare şi care, nu greşesc, batjocurea lumea şi pe semenii lui, pe care-i sedusese şi care-l adorau... Şi, într-adevăr, după ce m-a primit cu indiferenţă în încăperea lui minusculă, plebee, şi când a priceput de ce venisem, când a văzut deci cu ce hotărâre ţin în pumnul strâns acel cuţit, pe care-l avusesem până atunci ascuns la spate, exact în acea clipă în colţul buzelor sale pline a înflorit un zâmbet detestabil, dar era zâmbetul unui om mai degrabă distrat de absurdul acelui moment, premergător primei lovituri, şi gestului meu, pe care voi toţi îl credeţi incredibil şi monstruos. Ei bine, nu. Monstruoasă era relaxarea acestui om, pe care ştiam că, o dată pornit, nu pot decât să-l omor, iar el ştia bine că eu îl voi omorî. Dar ochii lui mă fixau, flacăra aruncată de ochii aceia imperioşi era aproape neomenească, diabolică în detaşarea şi în cruzimea ei. Gestul mâinii mele, cu izbitura pumnalului între coastele lui a fost singurul răspuns pe care îl puteam da în acel moment agresiunii făţişe, dacă aţi fi fost în locul meu aţi înţelege acum asta, nu puteam face altceva, şi nici nu m-am gândit la o altfel de ripostă la cruzimea acelui chip.

[fotografie de Bazso Diana]

Era incredibil de puternic. Nu trebuie să credeţi că am vrut să-l lovesc de atâtea ori, dimpotrivă, aş fi dat orice să-şi dea duhul după prima lovitură, nu mi-a făcut plăcere să crestez haotic trupul frumos al acestui bărbat. Dar... pur şi simplu, nu voia să moară. Atât de mare era voinţa lui Karol de a trăi, încât am impresia că şi după a treia lovitură de cuţit, care a intrat dacă-mi amintesc bine chiar în inimă, mai se zbătea. Nu s-a luptat nici un moment cu mine, de parcă nu eu aş fi ţinut pumnalul care îl tot lovea, continua doar să mă sfredelească cu privirea aceea insondabilă şi netemătoare. Nu se lupta cu mine, ci cu moartea, nu fugea de mine, ci încerca să i se sustragă morţii, de parcă eu nu contam, şi eram doar o unealtă, sau un emisar. Da, am simţit că săvârşesc un lucru odios, însă o făceam în numele unei raţiuni superioare, pe care nu am înţeles-o pe moment, ceva mă împingea, pur şi simplu, de la spate. Iar eu acestuia nu mă puteam împotrivi... Şi apoi, m-a cuprins o frenezie indescriptibilă, o bucurie cum nu voi mai trăi şi, iarăşi fără să-mi dau seama cum sau de ce, am început să-i tai trupul. În nări simţeam un puternic miros de mosc. După care, treaba fiind terminată, am adormit. Am adormit pentru doar câteva minute. Dar a fost cel mai lung şi mai intens somn din viaţa mea... "

După o interminabilă pauză, care l-a făcut pe procuror să-l întrebe impacientat dacă mai are ceva de adăugat, şi dacă aceasta este depoziţia sa finală, Jan Kessler a încheiat, pe acelaşi ton, fără nici o urmă de emoţie, chiar înainte ca mulţimea să năvălească în sala tribunalului:

"Exact aşa s-au petrecut lucrurile. Nu regret nimic din ce am făcut, iar gândul acesta mă şochează până şi pe mine... Îmi închipui cum trebuie să vă simţiţi voi, spectatorii... Voi, care-aţi fost doar nişte chibiţi, cu toată agitaţia, cu spaima şi cu repulsia pe care vi le-am trezit. În vreme ce eu, împreună cu Karol Špivak, am dat pentru voi un spectacol grandios, ultimul nostru mare concert. Ar trebui să mă aplaudaţi, în loc să mă osândiţi, ar trebui să mă adoraţi, dar voi mă urâţi.

Datorită mie, o lume ce exista doar ca posibilitate începe să prindă culori, şi sunt culori cum nici nu v-aţi imaginat... Sunteţi încă orbi, dar veţi vedea culorile mele."

1. cum să-ncep?

Uriaş, mai uriaş decât cadavrul unei păsări rătăcite printre scaieţii de la marginea blocurilor, cu ochii năclăind de uimire şi ticăitul inimii izbindu-mi timpanele, poate cam ăsta ar fi rezultatul primei imagini care mi-a umplut stomacul şi mintea, un fel de amestec halucinatoriu între un zbor tardiv, oniric - ar zice el -, prost ales - aş zice eu - şi reacţia fizică a unui trup uitat în groapă. Cine era el? Adunătura aceea insalubră de miasme, sau cum naiba să zic, un fel de acritură ce-ţi digera malign simţurile şi-ţi pipăia fruntea molcom şi scârbos, făcându-te să icneşti de greaţă, şi te făcea să-ţi întorci mereu privirea, stâlcind nara dreaptă cu degetul arătător, de parcă ai fi mirosit moartea. Ei, da. Nările îmi erau arse de la atâta cloroform. Şi... nimic. Doar un zâmbet tâmp pe faţa-mi crispată. Pământul jilav care ropotea deasupra sicriului şi meditaţiile lugubre despre ceva ce n-am să văd cu ochii minţii mele niciodată, deşi, în acel moment, îmi părea că văd, chit că nu erau ochii minţii mele. Ce prostii!

-Băh, aşa vine moartea! Moartea nu discută, moartea nu face demersuri, nu-şi face planuri, şi nici nu joacă poker. Băh, moartea le cam ştie.

-Moartea-mă'sii! fac, aruncând un pumn de ţărână peste sicriu.

-Şi papucii? întreabă un dobitoc.

-Aruncă-i şi pe ăia că i-or folosi! m-a săgetat o voce dulceagă.

Prima înmormântare la care m-am lăsat înmormântat într-un morman de fum şi furie.

Două ore, doar atât a durat. Apoi, o călătorie la fel de halucinantă, cu muzică de doi bani şi cu pedala acceleraţiei trântindu-se de podea. Maşina lu' văru-mi-o, un Renault Megane, atingea suta pe oră în câteva secunde, de-mi făcea zob creierul. Am vorbit la telefon cu ea cinci minute. Cinci minute în care m-am lăsat trântit de portieră, ţinându-mă strâns de mânerul acesteia, concentrându-mă asupra receptorului mobil, şi rostind cu nesaţ un discurs incoerent. Ah, aveam un flahback-dă-gen. Un fel de pierdere în memoria convulsivă a traumei, după-masa aceea în care fra' rula pe şosea cu o viteză la fel de dezarmantă, iar eu citeam Borroughs cu un atac de panică întinzându-se nemilos în organism, sluţindu-mi dubios fiecare neuron al cerebelului. Doamne, abia am rezistat şi-atunci, o voce tâmpită îmi poruncea să sar, să mă duc, să deschid portiera şi să-mi las cadavrul undeva pe drum, şi vocea aia era atât de convingătoare încât îmi era imposibil să nu o ascult, înghiţeam mânerul portierei în palmă şi antebraţul mi-l lăsam înghiţit de muşamaua rece a portierei, şi-mi regretam de fiecare dată gestul. Mi l-am regretat unasutădouăzeci de kilometri, deci tot drumul Bistriţa-Cluj, trăindu-l cu o convingere de unasutăcincizeci de kilometri pe oră, deci de unasutădouzeci înmulţit cu unasutăcincizeci de ori. Şi gândul ăstei sinucideri era le fel de profund şi la fel de organic precum gestul patriotard al ciorii: emana miros fetid de cloroform. Greu mi-e să povestesc postumul: stare deplorabilă, amestec dihotomic (take care!) manico-depresivo-expansivo-exclamativo-etc... cine dracu m-ar fi putut înţelege? De altfel, de atunci m-am gândit la povestea asta, la faptul c-aş puteau s-o scriu, atât, doar s-o scriu, şi s-o arunc într-un sertar, şi s-o las acolo să se zăpăcească, să horcăie ca un câine spânzurat, sau să zumzăie ca o albină ce-şi lasă viaţa să se prelingă prin acul acela miraculos, sau, în fine, să înţeleagă, încet-încet, că ar putea la fel de bine să existe. Povestea, zic, e simplă. Un bărbat întâlneşte o femeie, se însoară, face un copil cu ea, publică o carte, şi trăieşte mai departe fericit. Dar nu cu ea. Femeia, zic, nu are nici cea mai vagă părere despre ce se ascunde în spatele zâmbetului lui de cobai, chircit, aruncat pe ziuă şi pe neziuă, despre nebunia care zace în imaginaţia lui ca o coardă de arc bătrân, despre sforile pe care şi-i le trage prin creier ca să dibuiască cum şi ce, cum şi unde, sau, hm, cum şi cine sau cu cine. Dar, îşi zice ăsta-n-tr-o zi, în timp ce atinge încet, cu prepuţul, anusul umed al unei femei cu care n-a schimbat în viaţa lui o vorbă, dar, zic, îşi zice ăsta-ntr-o zi: asta-i viaţa. Şi intră-n curul ăsteia, scăpând o-njurătură. Nu râdeţi. Aşa ar trebui să înceapă povestea. Numai că ea a început altfel, cu un fel de înmormântare, un fel de groapă în care a intrat un fel de trup ce puţea grozav a un fel de murătură. Şi asta i-a adus aminte tipului de dimineţile lui blege în care se scărpina la ouă şi-n care se gândea, aşa, un pic cu groază, că va ajunge exact ca ăla căruia, peste câţiva ani, avea să-i simtă mirosul. Aşa i se spunea hoitului: Gore, şi era dat drept contraexemplu în familie. Ai să ajungi ca Gore, striga taică-mi-o. Gore doi, zbiera maică-mea, se oprea, se uita către fra', şi continua: Gore doi-doi. Al treilea trebuie că era mai temperat. Erau după-amiezile acelea tulburătoare în care participam regulat şi senin la liturghie, nopţile în care mă gândeam, şi mai tulburător era atunci, la tot felul de coapse, şi-n care încercam să-mi imaginez un vagin, măcar unul, şi, cu regret, mă foiam în pat, storcându-mi minţile, neajutorat şi palid ca o lună dintr-o altă galaxie. Apoi pufneam, icneam, horcăiam, mârâiam, şi, în fine, agitam cearceaful pentru a îndepărta umezeala dintre picioare. A doua zi după-masă eram în confesional, smiorcăindu-mă şi gândindu-mă la moarte, adică la cum aş fi un soi de spermatozoid-murătură. Ce dracu' râdeţi atâta?

-Te gândeşti la mine? Şi ce simţi când te gândeşti la mine? Milă? Frustrare? Dorinţă? Dor? Cee?

-Iubito, le simt pe toate. Eşti un pic acolo... din tot... adică din totalitate, nu-i aşa?

-Da? Bine. Tu ce faci? Mi-e aşa foame!!!

Continuam să tac în mine şi să-mi rostesc discursul incoerent, automatic, lungind din când în când vocalele.

-Iubitoooo! Viaaaaţa moareeeee de ciiiiudă că trăiesc.

-Poet nebun! Doamne, abia aştept să te simt între coapse. Şi să te las să mă săruţi acolo, pe gât, ştii tu, tu eşti singurul care îmi dai fiorii ăia, ăia care mă zăpăcesc, de uit tot. Şi să vii în boxeri fiindcă-ţi iubesc funduleţul în boxeri. Ai un funduleţ îngrozitor de sexy. Doamne, că-mi vine să ţi-l muşc. Şi puţulica ţi-aş purta-o-n portofel şi aş folosi-o pe unde-aş apuca, în buzile barurilor, în troleu, şi... auzi, şi mai ales când aş mânca ciorbică. Ţi-aş da un telefon şi ţi-aş zice: hai, ridic-o. Şi tu ar trebui să te supui. Iar eu aş înghiţi ciorbică şi aş muşca din ardei iuţi, da' aşa de iuţi că m-aş înfierbânta toată şi aş încălzi bucătăria. Piti meu!

Cum e să faci dragoste în aceeaşi zi în care ai îngropat o murătură? O murătură care-ţi era unchi şi care mirosea a un fel de murătură. Uite la asta mă gândeam, lipindu-mă de bancheta din spate a maşinii aceleia năprasnice, care depăşea tir după tir cu o viteză înspăimântătoare. Ea-şi sărăbătorea 27 de ani.

-Mă simt straniu ca un soare, iubito. Când îmi vorbeşti sunt singurul pe lumea asta. Parcă ai fi în mine şi mi-ai spune cine sunt. Asta-i o senzaţie care nu se uită.

-Mă iubeşti? Mă iubeşti când râd, ştiu. Dar când plâng? Ţie nu-ţi place să mă auzi plângând. Da' acuma îmi vine să plâng. Mă mai iubeşti?

Nu, nu ştiu dacă o mai iubesc aşa. E de-a dreptu' mişcător că investesc pasiune în senzaţii usturătoare, diabolic de usturătoare, dar asta nu-mi place defel, recunosc: să plângă o femeie din cauza iubirii ce mi-o poartă. Pur şi simplu nu înţeleg reacţia asta. E, cred, o reacţie isterică, şi cam atât. Ciudată schizofrenie! Un alt soi de dedublare artistică, adică una fără scenariu. Şi, la urma urmelor, nu sunt la teatru, ca să mă distrez. Mă fut între ziduri, nu? Vreţi mai mult de-atât? Vreţi, adică, la vedere?

Pe Ştef am întâlnit-o la locul de muncă. Am botezat-o şi rebotezat-o de câte ori mi-a pus fisa în buzunar: Negricioasa, Broscoi, Broscoilă, Piţiponc, Piticot, şi, în cele din urmă, i-am scurtat prenumele: de la Ştefania la Ştef. Locul de muncă îmi displace total. În fiecare dimineaţă când deschid uşa biroului (e vorba de un Birou Notarial) îmi vine să-mi vărs maţele. Lucrez cu orgoliile oamenilor, adică cu averile lor. Redactez acte, fac legalizări până îmi ies ochii din cap, apoi înregistrez actele, le opisez (cine naiba a mai inventat şi termenul ăsta ridicol?), muncesc realemente până îmi dă sângele pe nas. Nu ar fi asta o problemă dacă şeful meu n-ar fi un tăntălău plin de bani care îşi bagă picioarele în toată lumea, care strigă cât îl ţine vocea scorţoasă, şi care nu face nimic pentru a evolua. Stă toată ziua ascuns în camera din fundul biroului şi se uită la televizor, plângându-se că e plictisit de viaţă. Cred şi eu, atâta vreme cât pentru el o zi de muncă înseamnă, de fapt, o zi de stat şi de belit.

Şi nu ţi-o poţi beli necontenit, indiferent cât de fain ar fi. Cu Ştef am lucrat în prima jumătate a unui an oarecare. Ştef e neagră şi sensibilă. Râde mult şi nu de puţine ori am senzaţia că o face sub impulsul unei spaime refulate. Primea zilnic bătaie de la ultimul ei prieten. De Ştef mă îndrăgostisem încă din primele zile şi eram pus în încurcătură. Hm, o colegă de serviciu neagră şi sensibilă. O fostă psihotică. Nu, n-a consumat droguri...

-Îmi venea să omor pe toată lumea, spunea şi îmi atingea coapsa cu palma.

Ştef nu înţelegea că atingerea ei era îngrozitor de preţioasă pentru mine. Cu siguranţă era vorba de un comportament puţin deviat de experienţa ei traumatizantă. Nevoia unei apropieri care produce o uşoară confuzie identitară. Cert e că Ştef se comportă la fel cu oricare dintre prietenii săi. Fapt e că nu mai reuşeşte să deosebească întrutotul o persoană necunoscută de un prieten. Ştef m-a atins de la prima noastră întâlnire. Psihotic fiind, locul atingerii a început să ardă. Contrareacţie. Atingerile repetate m-au făcut să o doresc pe Ştef. Am încercat să o sărut într-un moment căutat. S-a retras înspăimântată, neştiind ce doresc. Buzele mi s-au lovit de dinţii ei. Sărutul a existat. În mintea amândoura. Ştef voia să o sărut, dar nu ştia când. Trebuia să decidă singură. Ştef era şi ea îndrăgostită de mine, dar nu pricepea de ce. Era şi ea o secretară, neagră şi sensibilă. Ne doream, dar nu ne-o spuneam. Stăteam în aşteptare pentru că aşteptarea era minunată. Notarul era, şi - cum altfel? - e şi acum, un tânăr de treizeci de ani, alb şi insensibil. Eu şi Ştef ştiam asta, dar nu aşteptam să i-o spunem.

Îmi place fundul lui Ştef. E mic şi bombat. Îmi place când Ştef poartă pantaloni de pânză, fiindcă pot să-i ating fundul şi să i-l pişc. La câteva săptămâni de la prima noastră întâlnire i-am spus că îmi place fundul ei, şi nu m-a lovit, nici nu m-a pişcat. Mi-a mângâiat spatele.

Ştiam că Ştef va fi speriată, ştiam că vom fi amanţi, însă nu ştiam dacă aveam să spun toate lucrurile astea neveste-mii. Pentru că urma ca nevastă-mea să se-nspăimânte şi să-mi tragă o duzină de crize de isterie cum nu mai văzusem în viaţa mea. Iar nevastă-mea nu mă mângâiase de două luni, deci nu avea cum să-mi fie amantă, sau, că bine ziceţi!, cum să-mi mai fie amantă.

Povestea e lungă şi n-ar trebui să înceapă aşa. Ziceam: am o slujbă de căcat şi n-am ce face. Trebuie să-mi injectez doza zilnică de demnitate, trebuie să le arăt alor mei că oi fi bun şi eu la ceva, sau că nu sunt atât de prost încât să-mi las familia baltă şi să plec pentru prima pizdă care mi s-a deschis şi care, băi, ce ciudat!, mi-a vorbit mai pe-nenţelesul meu decât orice gură de om. Să fiu un om responsabil!!! ASTA TREBUIE SĂ FIU. Să rabd şi să fac ce mi se spune. Să muncesc fără să crâcnesc. Să ajung acasă la ore fixe. Să dau raportul. Să nu mint. Să nu cad în necurăţie. Şi termenul ăsta (ajuns la grad de concept şi, după anul zero, la cel de poruncă) mi se pare destul de belicos. Înainte de anul zero necurăţia se ivea de altundeva. Să zicem: dacă relaţia se bulucea într-un patetism în care egocentrismul (nu-l luaţi ca pe o viclenie fiţoasă, cu grade bune de căldură umană, c'est a dire egoism) juca rolul principal, şi se lovea de o mizeră impotenţă psihică (registrul perfect al frustratului), atunci nu aveai nici un motiv să te fuţi, drept pentru care moralitatea din tine trebuia să zbiere: NUUU!, la orice vagă ispită. Scoateţi ochii, dar numai pe ăia psihici. De parcă suferinţa psihică ar fi un căcăcel de miriapod. Zău că durerea asta, după cum veţi vedea, că despre asta doară e povestea, poartă ca breloc durerea fizică. Şi se joacă cu ea aşa, din când în când, atingând un buton, aprinzându-i ochii şi... râzând prosteşte. Păi, ideea morţii de ce doare atâta? Suntem din nou în neoplatonism? Ba bine că nu. Şi încă în unul surd la frumuseţe. Da, povestea mea îl reinventează pe Platon. Şi asta din orgoliul stins şi cam anapoda de a mă reinventa pe mine. Căci, până la urmă, indiferent cât de anapoda ar suna, tot despre orgoliu este vorba. Ştiu de ziua aia când era o ceaţă de te sufocai, câteva lumini tuşeau pe retina mea dreaptă, eram al dracului de obosit şi de îngândurat, pluteam fără să mai am simţuri şi mă tot întrebam dacă de vină o fi băutura, sau poate reminiscenţele reşutei. Sau poate nu era decât o criză ciudată a tactilului, adică un soi de revoltă a simţurilor epidermice împotriva trufiei mentale care-mi viola dorinţele, a barbariei care mă dezarmase de nevinovăţie, care mă aruncase în primul meu adulter, încă biet copil, dar promiţând o creştere galopantă. Am cumpărat de la o farmacie un tub de vitamine cu minerale. Am supt o pastilă şi mi-am cumpărat un Echinox, pe care l-am răsfoit fără să pricep nimic. Ciudată revistă mai au şi ăştia de la filo', studii de o stranietate indigerabilă, limbaj ales parcă din cărţile cele mai prost traduse, şi-n care cei mai dubioşi literaţi rataţi (na, că am cacofonizat-o) transformă un limbaj de o francheţe adesea fermecătoare, în tot atât de dubioase neologisme. Aveam un coleg la filosofie, Mihai Neamţu, acum ditamai universitarul, care înghiţea neologismele ca pe spaghete, sugându-le mecanic, degustându-le aşijderea, şi împroşcându-ne cu ele când ne era lumea mai dragă. Postmodernii l-au cam luat peste picior, şi au râs de el o săptămână când l-au auzit folosind un cuvânt fără să-i priceapă sensul. Superfluu eşti tu, băh, au strigat ăştia, în timp ce el se grăbea spre bibliotecă, orbecăind după redundanţă.

Moleşit, pe trotuarul ca o spintecătură în trecut, curgeam către birou. Ştef mă aşteapta. Neagră şi bolnavă. Îşi soarbea mucii în ritm de meloman. Ultima noastră apropiere părea să nu mai însemne nimic. E ciudat că nici eu nu cunoşteam regulile jocului, deşi dădeam impresia că le institui. Nu eram deloc prevăzător. La fel şi ea. Am mângâiat-o pe spate. Ştef s-a lăsat uşor în braţele mele. Era ca un resort ce răspundea numai la o activitate preconcepută. Pregătise borderoul pentru trezorerie, monetarul era gata împachetat, banii puşi pe marginea biroului, cele două calculatoare pornite, la fel şi casa fiscală, la fel şi xeroxul. Făcuse tot. Eu insistam mai mult pe redactarea actelor. Ea se ocupa de public, îl selecta, îl punea să aştepte, îi zâmbea, negru şi sensibil, îi dădea explicaţiile necesare, şi împrăştia niţel parfum în jurul meu, lăsându-se peste mine, atingându-mi mâinile încet, ca o mângâiere, şi arătându-mi borderoul ei micuţ, ascuns sub partea superioară a pantalonilor negri. Apoi, ca un balaur în călduri, apărea baba avocată şi strica totul. Tot ceea ce se clădea acolo în decurs de cinci minute. Nu'ş ce dracu' avea cu Ştef. O cicălea la nesfârşit. Dar era de treabă baba, chiar dacă era hâdă ca un vierme-n cur. Toată ziua halucinam printre acte. Şi-ncepea să-mi placă. A dracului treabă, 'n pula mea. Făceam câte zece lucruri deodată. Toate oficiale până-n pizda statului de drept, dar le făceam cu o siguranţă incredibilă. Nu e uşor să scrii patruzeci de coduri numerice personale într-o oră şi să nu greşeşti nici unul. Ca să nu mai vorbesc de rufăria anexă şi de fugăreala pidosnică din spatele ei. Mintea mi se-nfierbânta, începeam să uit că mai exist, şi mă cufundam în opulenţa mediocrităţii. Pe la ora 14.30 eu şi Ştef sugeam dintr-un sandvici anemic. Ne-mprăştiam balele printre firmituri. Uitasem şi de cafeaua cumpărată de la o bombă din apropiere, unde zilnic m-aştepta vânzătoarea cu zâmbetul ei negru, la fel de negru ca al lui Ştef, şi de sticla de Cola pe care o găseam în fiecare dimineaţă lângă scaunul meu, la fel de neagră ca zâmbetul lui Ştef, şi poate ca sufletul meu. Fumam o ţigară şi-mi regăseam ameţeala. Sublimă şi ea, deh. Ce-aş mai fi tras un joint! Unul din ăla puturos, rupt din securea diavolului. La 16.00 eu şi Ştef ne refugiam în Insomnia. Beam bere neagră şi-mi povesteam păţaniile tripice. Apoi o suspuneam pe Ştef unui interogatoriu ridicol. Mi se pusese pata că tre' să-i demonstrez că viaţa ei fusese ca o varză din care muşcaseră toţi idioţii. Ştef nu se lăsa prea mult rugată şi recunoaştea. Stingea discuţia. Oboseala mă vrăjea. Şi-mi ziceam: am s-o duc pe Ştef la mine-n Mănăştur şi am să-i pun muzică bună, am să-i pun un Tricky, şi un Norken, şi un Deep Dish, şi o să bem, şi o să ne sugem minţile, şi o să fie sublim, o să mă îndrăgostesc şi eu pentru a nu ştiu câta oară, şi viaţa n-o să mai fie o curvă, cum spun toţi tâmpiţii care nu o trăiesc. Dar dacă... . Şi gândurile mi se opreau învălmăşite, şi ricoşau din cutia craniană în toate părţile, şi ştiam că într-o zi o să mor, o să mor aşa cum n-a murit nimeni până atunci.

# la critică găsiţi un mic articol scris de Mădălina Enache despre acest fragment.

Am cunoscut un om care nu avea obiceiul de a răspunde la telefon, sau mai degrabă avea obiceiul de a nu răspunde la telefon. Pot spune că l-am cunoscut îndeaproape. E vorba de unul dintre cei mai apropiaţi strămoşi ai mei, face parte din arborele meu, sau eu din arborele lui. El ar spune că e al lui, iar mie mi-e indiferent. Hotărâţi voi, fiecare în parte (fără să copiaţi unul de la altul, că vă dau 1 în catalog!), al cui e arborele genealogic. Informaţie suplimentară: el e omul care s-a culcat vreme îndelungată cu femeia care m-a născut, şi anume până când n-a mai putut, din motive obiective: îl dureau deja rinichii.

Să nu mă întrebe nimeni din ce cauză nu răspundea la telefon, fiindcă a rămas o enigmă neelucidată. Surse demne de încredere (adică eu) spun că probabil din pricină că foarte rar îl căuta cineva la telefon şi cu timpul (totuşi, cu multă vreme în urmă) a căpătat un complex al telefonului. Complex foarte greu de explicat, dar şi greu de suportat. Poate o să mă întrebaţi de unde ştiu că nu răspundea la telefon. Ei bine, l-am văzut cum zăcea impasibil în pat şi se uita la televizor (e şi ăsta un mod de viaţă, nu?) în timp ce telefonul suna.

Eram obligat să vin din celălalt capăt al apartamentului, unde nu mă uitam la televizor, să răspund eu. Am încercat şi un experiment care să-mi confirme teoria: odată, când el nu ştia că sunt acasă, având la mine un telefon mobil, am format numărul provocator de complex şi l-am urmărit. Se prefăcea că doarme. Am stat şi l-am privit cum "dormea" liniştit 15 minute şi parcă somnul m-a furat "şi pe mine o clipă", apoi am răspuns eu şi am discutat cu mine despre ultima carte a unui autor local.

Ei, vreau să vă spun că a sfârşit-o prost: după ce a murit, lucru firesc pentru majoritatea oamenilor, şi hoitul i-a fost transferat within Geea, a ajuns în faţa scaunului Judecătorului, care i-a spus:

-Tu eşti? Bine ai venit, ca să zic aşa. Via hell. La revedere, drum bun!

Iar iadul rezervat lui e să stea lângă un telefon care sună întruna, chiar dacă ridică receptorul. Acolo e şi acum. Mai formez şi eu numărul iadului, dar sună mereu ocupat.