EGOPHOBIA 5

ε γ ω φ ο β ι α
e-revistă culturală fondată în iunie 2004
- apare la începutul lunilor pare din an -

redactor-şef: Ştefan Bolea
editor: Sorin-Mihai Grad

în acest număr avem versuri de Bogdan Perdivară, Eugen Suman, Iulia Bălcănaş, Liviu Nanu şi Adrian Moşoianu, alături de traduceri din poezia Wislawei Szymborska datorate lui Axel N. Lenn

1.(mai devreme le-am spus tuturor cine nu bea cu noi bea împotriva noastră) cînd mă chinui să scuip un păianjen transparent se întoarce pînă la capătul firului. deasupra singurul bec se oferă obscen ca un premiu de fidelitate să priveşti dar să n-atingi (ne-am luat cu toţii de mîini şi-am ţopăit tăcuţi pînă la ora închiderii) 2.îmi imaginez şirul de chioşcuri din nicolina murdar ca o panglică gri picioarele zvîcnind o dată săpînd muşuroaie de cîrtiţă în asfalt mîinile strîngînd cu zgîrcenie aerul în bucăţi mici precum zahărul cubic (de pe fotografii faţa mi se va coşcovi încet ca mobila veche din pal uitată în pivniţa casei)

3.te ţin în braţe transpirăm. pielea ni se scurge-n cearşafuri ne pupăm cu ochii holbaţi ne regulăm sincopat aşteptăm o recunoaştere bem apă mîncăm stomacul nostru tînăr sugrumă mîncarea ca un şarpe boa aseară te-ai prins de oasele mele-n şuruburi în nituri groase cît mîna ne bălăbănim împreună tu nu mai poţi să pleci prea departe de-acum eu sunt drumul pe care te duci te aduci 4.(înăuntru un caniş pitic se zbenguie fără lesă vieţişoară dînd din coadă cu ochi jucăuşi cineva l-a lăsat şi n-a mai venit poate-a murit poate e cîinele soldatului) prietenii mei sunt lîngă mine din cînd în cînd cîte unul întinde mîna ia paharul meu soarbe cu înghiţituri furişate ...şi dac-o să fugi te găsim şi la capătul lumii

văd noaptea avioanele aliaţilor bombardând bucureştiul într-un iureş încordat flăcări mari fantomatice îmbrăţişează clădirile ca un halou fierbinte şi strălucitor risipind ceţurile de sub piele la lumina slabă a incendiului încerc să desluşesc titlurile ziarului de pe masă să dau un sens acestei neaşteptate arătări însă mintea mea cu o graţie deloc ascunsă îşi întinde fobiile sub craniile vecinilor iar somnul îmi e tulburat încă o dată am avut din nou coşmarul ăla nenorocit în care se făcea că plutesc în aerul gros al camerei şi pielea mi se agaţă de fiecare cută apoi brusca trecere spre masa de scris spre ziarul împăturit mii de ore de citit aceleaşi cuvinte mii de ore de crâncenă luciditate hohotul grotesc din tremurul circumvoluţiilor aceeaşi întrebare ajungi azi pe la mine să ne uităm la zid? ajungi azi pe la mine să ne holbăm la aceeaşi cărămidă închisă la culoare? aşteptarea ca un animal viu aşteptarea la pândă dezgolind ultima urmă de coerenţă din vis iar peste toate cu o graţie nepământească privirea mamei rece şi calmă apoasă şi fixă ca o vină pe care nu mi-o pot explica dimineaţa asta ca o hienă zgomotoasă m-a tras din învăluirea posacă a fumului de ţigară m-am bucurat cu adevărat atunci când oamenii au început să se strângă zgribuliţi unii într-alţii prin staţiile de maşină prin scările blocurilor printre cearceafurile transpirate o nouă zi ştersese ca prin minune tensiunea sexuală a nopţii iar fericirea le clocotea spumoasă în vene când îşi savurau cafelele aburinde ce frumos mi-am spus frecându-mă la ochii roşii ce stare de bine trebuie că resimt cât de mult îşi iubesc odraslele adormite încă într-adevăr pe spatele vecinilor mei ca o dâră de transpiraţie se prelinge încetişor şi temeinic însăşi perfecţiunea iată că toate lucrurile din camera mea stau la pândă iar aerul tremură într-un mod atât de subtil încât ai putea crede că fiecare om vibrează într-o conspiraţie nemărturisită cu o solidaritate atât de rară de preţioasă şi-atunci nu-mi pot înfrâna spaima nu pot ridica privirea mă las în voia acestei zbateri cardiace în voia tobelor fricii nici un colţ al camerei nu mai e loc sigur iar acum cu o solidaritate nemaiîntâlnită nespus de dulce organele mele consonând cu tremurul întregului bloc se întâmplă câteodată să mă bucur fără motiv şi atunci sunt şerpi care se zvârcolesc în pieptul meu trupul învaţă să se mişte în starea de după amorţeală iar pieliţele dintre lucruri se întăresc şi crapă împrăştiind mirosul bătrâneţii în aerul stătut

Cine sunt oamenii ăştia care se uită lung la mine? de unde încep lucrurile care se termină în mâinile mele, cum se face că nu mai pot să scuip resturi de la prânz prin ţeava de plastic pe care am ţinut-o atâta timp, cine sunt oamenii ăştia care se uită lung la mine din spatele uşilor închise ale troleului, crezi că aş putea să le iau cămăşile, să le vopsesc gulerele, să intre pe poarta fabricii fără ecuson? cu cine să-mi petrec sărbătorile, pe cine am uitat să trec pe lista de cumpărături? cât datorez statului şi în ce măsură mai este familia bucata de carne care pluteşte deasupra sosului din tocaniţă? pe cine să iau de urechi şi să asez pe un scaun mic, cu picioarele depărtate de masă, cu un şervet deasupra capului, fără tacâmuri, fără pâine, cu toate degetele adunate în acelaşi borcan bine legat? şi tu crezi că restul vine de la sine? Ca să-mi treacă durerea trebuie să stau întinsă, cu două perne mari sub cap, aşezate într-o anume poziţie şi încă o pernă mai mică sub genunchiul stâng şi încet încet trecea, dacă n-ar fi venit mâna mamei mâna care a curăţat cartofi, care a spălat lenjerie, acum pe fruntea mea imprimă toate lucrurile astea detestabile, o să mă trezesc în bucătărie sau în baie şi nu o să mă recunosc în lustrul căzii sau în imprimeul discret al farfuriilor, o să-mi doresc să pot sta întinsă dar durerea s-a obişnuit cu mişcarea ce bine ar fi ca mama să mă uite întinsă cu doua perne sub cap aşezate într-o anumită poziţie şi încă o pernă mai mică sub genunchiul stâng. Patul meu Patul meu gândeşte prea mult de când nu mai sunt fetiţa care face baloane de hârtie. Mi-e un junghi în propria carne. Când simt că nu mai am rabdare trebuie să fi fost una din zilele acelea lungi ca degetele unui pianist, nu neapărat unul talentat, un individ care lasă necunoscuţilor impresia că e un mare artist, una din zilele în care se rup pereţii camerei mele în fâşii pe care le aşez în ordine pe masă, să citesc ştirile zilei, şi în toate pozele din ziar discut cu un ilustru pianist despre clonare şi alienarea speciilor, şi brusc toata lumea urăşte liniştea, pereţii se sufocă între ei aruncând cu postere obscene unii în alţii, pernele se demolează reciproc şi toată discuţia devine banală ce zi frumoasă şi-mi pare că nu mai am răbdare până se strică vremea. Pe coridor Pe coridoare nimeni să-mi spună ceva, măcar vezi că la noi şi la trei nu mai e lumină şi eu să mă simt bine, oricum nu fac duş la noi, e prea aproape de pământ; La unu apa e puţin altfel, curge mai repede şi loveşte mai tare, e un fel de bici împletit din trunchiuri crestate, care după fiecare lovitură te mângâie cu moalele frunzelor elegant îmbrăcate; dar geamul e zgâriat,nici nu se-nchide, mai şi scârţâie într-una despre blocul în care locuia înainte şi de tanti care striga de la fereastră copiilor că fac prea multă gălăgie şi că e timpul să se ducă la masă, mai bine să faci duş la doi, unde robinetele sunt învelite în staniol ca pulpele de la rotisor, e straniu la doi, când apa aleargă spre tine, te simţi ca un evreu peste care oamenii urcă saci plini de vorbe grele şi pământ, mult mult pământ, ţi-e frică să nu te îngroape apa în gresia spartă şi murdară, te ştergi repede şi prospul se agaţă în fiecare por al tău, ca în nişte piroane bine înfipte în trupul plăpând, abia spălat şi nu e nimeni să te ajute, doar degete îndoite în aşa fel încât să cuprindă toată uşa, să o scoată din ţâţâni, să te vadă cum te chinui şi să îţi urle: mai ai mult? apoi degetele se retrag în buzunarul halatului de baie, unde îşi pregătesc ritualul ce va să vie. Pe coridoare nimeni să spună ceva, măcar vezi că la noi şi la trei nu mai e lumină şi noi ăştia de la parter să ne simţim mai bine.

jeomapel françoise îmi spunea femeia ronţăind un biscuit choco eram la miramas îngheţata de vişine îi pătase bluza albastră mi-am pătat bluziţa îmi spune şi ochii ei pensaţi săreau peste mine privind undeva deasupra lacului, spre martigue trei avioane bâzâiau în aer françoise era din zâmbreasca mai avea patru pogoane de pământ la asociaţie şi o casă cu bunică la marginea comunei lângă lizieră apoi scotocea în geantă după şerveţel în geantă mai avea o oglindă, trusa de farduri, un ruj, două prezervative, cinci pliculeţe de zahăr pe care scria "les trois mages" şi cartea roz cu pomelo, de ramona bădescu din care citea seara la veioză (asta am văzut mai târziu în camera de hotel) erau hoteluri peste tot l'hotel de police l'hotel de ville etc françoise era învăţătoare şi în românia predase doi ani la şcoala primară din necşeşti copiii îşi încheiau compunerile cu "ce frumoasă e patria mea" deşi nu cunoşteau nici judeţul doar o dată îi dusese în excursie la roşiori la muzeul de istorie ce mai ştii de cultura gumelniţa? e tot aşa, câteva cioburi în plus de când am spart oala aia lipită cu ghips dar noi eram încă la miramas, solexurile şedeau rezemate de smochinii bătrâni şi lingeam pe rând îngheţata de pe bluza ei albastră rămăseseră două pete mici cafenii şi obraznice ca două sfârcuri

mă interesează viaţa doar văzută de jos de la firul ierbii percep mai uşor universul chiar amestecat cu mizerii şi coji de seminţe şi femeile....ah, femeile cu behăitul lor fericit mirosind a lavandă în spatele ferestrelor zăresc umbre niciodată n-am ştiut ce iubiri ce drame ce mâncăruri se gătesc dacă mai au datorii la întreţinere şi de câte ori sună telefonul... bună mimi îl iubesc tu, e un înger mi-a trimis mereu ţigări vax albina crema flora la şcoală ce mai e? te-a trecut la sport? canci am admirat întotdeauna felul discret în care se vând seminţele la poarta stadionului câtă metaforă şi spirit dar asta e viaţa vei spune tu muşcând absentă din perne aşa cum studentele la filologie compun cele mai interesante contracte prenupţiale şi îşi întind bikini pe sârmă pentru marcarea teritoriului sau ca peştele pescar fluturându-şi momeala apoi stau la pândă în spatele perdelei citindu-l pe ianuş prin revistele tranziţiei

Pe vremea aia gaspadin Mendeleev era un pifan blond ciufulit de parcă implora cu tupeu să-l tundă miliţia cu ciobu' se hrănea cu puhava miere din tîrfele de partid ale burghezilor roşii şi-ncerca să-nchipuie mîinile lui Escher ca pe nişte guri stătea ore în şir cu capul în sus slobozind flegme pe tavanul latrinei în jocurile noastre îmi umplea trupul de caligrafii chinezeşti şi grafitti-uri cuneiforme însăilate cu bisturiul şi dalta plîngea văzînd cum fluviile sîngelui meu îşi schimbau mereu cursul curgeau în noduri şi funde şi semne de sens giratoriu happy dead end glamourous crime scene astfel golită, puteam să-l primesc mă parcela pe dinăuntru cu piroane şi ace ca pe un fachir răsfăţat undercover eram doar stalactite şi stalagmite, iar el îmi înota prin creier ca un peşte denaturat, într-o guralivă neştire, mă împărţea şi mă despărţea în elemente mă refăcea în sinteze bizare ştergea şi o lua de la capăt ceva nu-i ieşea în calcule (era refracţia ultimului halogen în oglinda de pe tavanul craniului meu cu totem de secure) astăzi umblă pe la Congrese astăzi mă sui cu picioarele pe tigva mea plină de confetti îmi plouă direct în ficat sînt femeia-bonzai din clondirul de Opium

Gaspadin Mendeleev îşi ridică ochii din calcule şi se-aşază-n ciorapul-plasă cu portjartier ce-i slujea de hamac (se legăna-ntr-un balans de vals Boston între două candelabre de zahăr) din pipa lui stinsă, ţinută-ntre dinţi dintr-o prea veche rutină a histrionismului solitar se rostogoleau sfere Rubik divinatorii, cu texte din Bhagavad-Gita, Yi-Zing şi Zohar păianjenii de seră îşi molfăiau musculiţele halucinogene continuau apoi să-mpletească la coşuleţele lor cu blindaj invizibil eu, femeia-bonzai din clondirul de Opium sînt mai palidă azi, judecînd după textura luminii răsfrînte-n pahar, acel pahar Berzelius cu ape vineţii în care gaspadin Mendeleev colectează eşantioane de preţ din secreţiile mele nocturne catalizîndu-le mai apoi într-un soi de pastă cu rumeguş de tomuri străvechi, limbi de cocoş şi mărar din care maestrul îşi plămădeşte măşti faciale de carnaval atunci cînd flambează eprubetele cu licori colorate, în nopţile mai ploioase, cînd cu furie face să cînte deodată toate patefoanele, pe cel mai solemn, pe cel mai şugubăţ, pe cel mai amar gaspadin Mendeleev e capturat de privirea mea de sticlă îşi îmbracă pijamaua de gală, cu ephebe virgine întinde mîna spre abajurul brodat cu un neliniştitor simbol tătar şi-adoarme cu ochii la mine ce va visa, ştiu doar eu noaptea vine şi trece, ca o oaste-n galop, fără-oşteni, doar cu cai şi cu flamuri gaspadin Mendeleev se zbate cu spaimă-n ciorapul-plasă cu portjartier ca-ntr-un năvod îngeresc ca-ntr-un giulgiu cu geamuri

Insula unde totul e limpede. Ai pământul sub picioare. Singurele căi sunt cele de acces. Arbuşti îndoiţi sub greutatea dovezilor. Aici creşte Arborele Supoziţiei Juste cu toate ramurile dezmembrate din vremuri imemoriale. Arborele Înţelegerii, uimitor de drept şi simplu, ţâşneşte lângă izvorul Aaaaa, pricep. Cu cât mai des hăţişul, cu atât mai vastă perspectiva: iată Valea lui Evident. Dacă apar dubii, mintea le-nlătură imediat. Ecouri stârnite din senin explică acut toate misterele lumilor. Pe dreapta, o grotă-n care zace Sensul. Pe stânga, Lacul Convingerii Ferme. Adevărul, desprins din adânc, unduieşte deasupra. Încrederea Absolută se-nalţă deasupra văii. Vârfu-i oferă perspectiva ideală a Esenţei Lucrurilor. Deşi fermecătoare, insula e pustie, iar ştersele urme răsfirate pe plaje duc toate către mare. Ca şi cum n-ai decât să pleci, să te arunci, să nu mai revii din adâncuri. Din nepătrunsul vieţii.

Prefer filmele. Prefer pisicile. Prefer stejarii de-a lungul Wartei. Îl prefer pe Dickens lui Dostoyevsky. Mă prefer plăcându-mi oamenii decât iubind pe toată lumea. Prefer să am ac şi aţă la-ndemână, pentru orice eventualitate. Prefer verdele. Prefer să nu susţin că-i raţiunea vinovată pentru toate. Prefer excepţiile. Prefer să plec devreme. Prefer să le vorbesc doctorilor despre altceva. Prefer ilustrările vechi. Prefer absurdul de a scrie poezie absurdului de a nu scrie poezie. Prefer, dacă vorbim de iubire, aniversările nespecifice de care te poţi bucura zilnic. Prefer moraliştii care nu-mi promit nimic. Prefer cumsecădenia măsurată super-credulităţii. Prefer pământul în haine civile. Prefer ţările stăpânite celor stăpânitoare. Prefer să am rezerve. Prefer un iad al haosului unui iad al ordinii. Prefer poveştile fraţilor Grimm primei pagini a ziarelor. Prefer frunzele fără flori florilor fără frunze. Prefer câinii fără cozi tăiate. Prefer ochii de culoare deschisă, ai mei fiind negri. Prefer sertarele de birou. Prefer multe lucruri nemenţionate aici multora pe care nici nu le-am rostit. Prefer zerourile libere celor dintr-un cifru. Prefer era insectelor erei spaţiale. Prefer să bat în lemn. Prefer să nu întreb dacă mai durează mult şi când anume. Prefer să cred că e posibil ca şi existenţa să aibă o motivaţie proprie.

Nimic nu s-a schimbat. Trupul tot pradă durerii, îi trebuie hrană şi aer şi somn, are pielea subţire şi sânge dedesubt, un set adecvat de unghii şi dinţi, oasele se pot rupe, articulaţiile se pot luxa. Toate acestea se pot numi chinuri. Nimic nu s-a schimbat. Trupul tremură cum tremura înaintea Romei şi după, în secolul douăzeci înainte şi după Christos. Chinurile sunt aceleaşi, doar pământul e mai mic, şi orice s-ar întâmpla pare bine de cealaltă parte a zidului. Nimic nu s-a schimbat. Doar oamenii sunt mai mulţi, pe lângă insultele vechi au apărut unele noi, reale, imaginare, temporare sau deloc, doar urletul trupului le răspunde, războiul este şi va fi mereu un urlet al inocenţei gradat după scala valorică a timpului şi tonalitate. Nimic nu s-a schimbat. Poate doar manierele, procesiunile, sau dansurile. Totuşi, mâinile care acoperă protector capul se mişcă la fel. Trupul se zvârcoleşte, tresare, se zbate, picioarele-i cedează, cade, genunchii dor, devine cianotic, se umflă, salivează, sângerează. Nimic nu s-a schimbat. Poate doar graniţele, pădurile, coastele, deşerturile şi gheţarii. Prin aceste decoruri bântuie sufletul, dispare, reapare, se apropie, se-ndepărtează, străin lui, evaziv, uneori sigur, alteori nesigur că există, cât trupul mereu este şi este şi este şi nu-şi găseşte locul niciodată.

După orice război cineva trebuie să cureţe. Lucrurile nu se-ndreaptă singure, la urma urmelor. Cineva trebuie să dea molozul pe marginea drumului aşa încât căruţele pline de cadavre să treacă. Cineva trebuie să se afunde în zgură şi cenuşă, arcuri de canapea, cioburi de sticlă, şi zdrenţe pătate de sânge. Cineva trebuie să care o grindă pentru a propti un zid, cineva trebuie să pună un geam, să fixeze o uşă. Nu sunt scene fotogenice, şi durează ani. Camerele au plecat către alt război. Vom avea nevoie de poduri, şi de gări noi. Mânecile se vor zdrenţui de atât suflecat. Cineva, ţinând o mătură, îşi aminteşte cum era înainte. Cineva ascultă şi dă aprobator din cap. Alţii se-vârtesc în peisaj deja plictisiţi. Din spatele tufelor cineva dezgroapă câteodată dovezi ruginite şi le târăşte spre mormanul de gunoi. Cei care ştiau ce se-ntâmpla aici vor ceda locul celor care ştiu puţin. Şi mult mai puţin. Şi-n final, aproape nimic. În iarba crescută deasupra raţiunilor şi cauzelor, cineva trebuie să se-ntindă cu un pai în colţul gurii privind către cer.

Trebuia să fie mai bun decât altele, secolul XX, dar nu va avea timp s-o dovedească. Anii îi sunt număraţi, cadenţa instabilă, respirările vagi. S-au întâmplat deja prea multe care nu trebuia să se-ntâmple. Nimic din aşteptări nu s-a adeverit. Primăvara era pe drum, şi fericirea, între altele. Frica trebuia să părăseacă munţii şi văile. Adevărul trebuia să sfârşească înaintea minciunii. Anumite nenorociri n-ar fi trebuit să se repete, de exemplu războiul, foametea şi aşa mai departe. Următoarele ar fi trebuit respectate: lipsa de apărare a celor fără apărare, încrederea şi multe altele asemenea. Cine-a sperat că se va simţi bine realizează că e imposibil. Prostia nu e amuzantă. Înţelepciunea nu e veselă. Speranţa Nu mai este aceeaşi fetiţă. Et cetera. Vai! Dumnezeu ar fi crezut finalmente în om: bun şi puternic, dar bun şi puternic sunt doi oameni diferiţi, totuşi. Cum poţi trăi - mă-ntreba cineva-ntr-o scrisoare, un om pe care-aş fi vrut să-l întreb exact acelaşi lucru. Din nou şi ca întotdeauna, şi cum se vede mai sus nu există întrebări mai presante decât cele naive.