editorial // invitat // poezie // proză // filosofie // critică // articole // english // imagini // special
redacţia // arhiva // pentru autori // contact // forum // blog // promo // links

EgoPHobia #13 >> PROZĂ

Bogdan Mureşanu

---

Patima

Cezar Pricop

---

Temă pentru tineri scriitori

Diana Todea

---

Povestire cu strigoi şi morminte

Cătălin Spînache

---

Nu mai e vorba de mine [fragment]

Teodora Gălăţean

---

Azi m-am hotărât să-mi inventez biografia

Silviu Szekely

---

Magna Charta [II]

David Sima

---

Nea Traian pleacă


Patima

Bogdan Mureşanu

Cine ar fi zis că în ziua aceea, aşa din senin, tam-nesam, se va porni să bată un vânt zănatic dinspre sud, o boare care ducea cu sine atâta patimă încât înfoia fustele femeilor şi le răsturna poalele în cap, tulburându-ne cumplit cu vederea acelor locuri de taină, unele îngrijite cu tot dichisul, altele acoperite de păduri negre în care ne-am fi pierdut cu dragă inimă, toţi cei de parte bărbătească, deşi până la urmă s-a dovedit că nici măcar de atâta lucru nu mai puteai fi sigur, adicătelea care mai era partea bărbătească şi care cea femeiască, pentru că patima orbea minţile, ştergând cu buretele orice osebire între om şi femeie, iar cei cuprinşi de ea se amestecau de-a valma într-un râu mâlos în care înota o fiară cu zeci de braţe şi zeci de picioare, de care te mai sprijineai cât să-ţi tragi răsuflarea, după care te cufundai îndată cu şi mai multă patimă în vâltoarea de trupuri asudate în care frate cu soră şi mamă cu fiu se dedau desfrâului cel mai îngrozitor aşa cum nici măcar sălbaticii fără Dumnezeu nu şi-ar fi putut închipui vreodată fără ajutorul Satanei, cel în a cărui putere căzuserăm şi noi atunci, dar toate acestea s-au petrecut atât de neaşteptat, încât nici nu-mi mai aduc aminte prea bine unde mă aflam când m-a cuprins patima, însă nădăjduiesc din tot sufletul să nu fi fost în preajma unei stâne de oi, mai ales că eram neprihănit la cei 17 ani ai mei, că aşa îmi tot spunea fratele meu mai mare: "Găseşte-ţi o fată mai repede, Grigorie, băiatule, altfel or să ţi se umfle boaşele cu sămânţă de-o să te ridici la cer unde nu se află femei", adică aşa zicea fratele meu că la cer femeile n-au ce să caute, fiindcă ele sunt partea Diavolului şi din pricina asta se înghesuie aşa de puţini la porţile Raiului, dar mie, Grigorie, nici nu-mi stătea mintea la astfel de drăcovenii spurcate, ci mă rugam Domnului să mă primească cât mai devreme într-una din casele lui şi tocmai din această pricină mă îndreptam către mânăstire în ziua în care ne-a cuprins patima şi teamă îmi este că mi-am pierdut curăţenia la una dintre stânile de pe drumul spre acea aşezare sfântă, dar s-a milostivit Domnul de mine păcătosul că uite nu-mi mai aduc aminte nimica, doar că mă încinsesem ca o făclie răspândind o înfricoşătoare lumină pe cărarea înapoi spre casa mea, căci după un asemenea păcat de moarte ce să mai fi căutat în Casa Lui, iar din depărtare tot satul nostru se vedea luminat de zeci şi zeci de făclii şi atunci am ştiut că patima îi cuprinsese pe toţi fără deosebire şi-am prins a striga cât mă ţineau bojocii: "Săriţi! A intrat Diavolul în noi!", dar ei se bucurau ca nişte apucaţi şi se opinteau unii într-alţii fără nici o urmă de sfială, iar eu, Grigorie, i-am mustrat cât i-am mustrat, după care nemaiputând răbda flacăra ce mă chinuia cu dogoarea ei în părţile mai ruşinoase, cu atât mai abitir cu cât apucasem să văd bucile albe ale codanelor din sat şi pe flăcăi cum le vârau paloşele drept în născătoarele umede, mi-am zis că dacă tot am păcătuit de moarte cu turma de oi, de ce să nu mă lepăd cu totul de prihană într-un fel mai omenesc, aşa că m-am avântat şi eu în mijlocul horei care se încinsese acolo, chit că duhneam a blană de oaie, drept pentru care m-am aburcat pe prima femeie ivită în cale şi mi ţi-am străpuns-o fără istovire cu ditamai mătărânga umflată de la fierbinţeală, iar ea nici să încerce să zică măcar un saru'mâna Grigorie, ci o ţinea una şi bună că să i-o vâr prin toate găurile, iar dacă ar fi avut un cuţit la îndemână, fără doar şi poate că şi-ar mai fi făcut una la repezeală, tânjind să şi-o umple şi pe aceea cu un mădular învârtoşat, şi mai apoi ne-am nărăvit la tot soiul de fapte necuviincioase ce nu se pot povesti fără ca blestemul tuturor sfinţilor să nu se abată asupra celor care i-au lăsat fără adăpost, pentru că îmi aduc aminte şi acum că, a doua zi de la căderea în păcat, zidurile bisericii şi pereţii dinăuntru, deopotrivă cu catapeteasma şi icoanele făcătoare de minuni, ferecate în argint, se albiseră, rămănând fără vopseluri ca înainte de venirea lui Ion Savu, zugravul de biserici, şi la vederea acestei nenorociri, părintele paroh ne-a zis că suntem martorii unui al doilea Exod şi atunci eu am prins a striga din nou: "Săriţi! Ne fug sfinţii din icoane de blestemaţi ce suntem!" şi într-adevăr în urma lor se întindea un pustiu biblic în care am pribegit zile întregi copleşiţi de patima care de acum nu ne mai dădea pace decât la ceasul vecerniei când ne mai trăgeam şi noi sufletul căinându-ne soarta şi afurisind vântul spurcat, ce pricinuise tot acel Iad fără sfârşit şi fără odihnă, blestemat să fie până la Sfârşitul Sfârşiturilor şi încă o zi după aceea, să-i fie de veşnică pomenire că tare ne-a mai chinuit, mai ales pe mine, Grigorie, sărac cu duhul însă nefericit până peste poate, căci am posedat ca un demon toate femeile dimprejur şi m-am slobozit de sămânţă în toate găurile pe care le-am găsit în trupul lor fără ca patima să se ostoiască vreun pic şi mă temeam că nu voi găsi vreo alinare vreodată decât poate dacă ne-am fi stins flacăra dorinţei cu toate apele mărilor şi am zis cu voce tare ce cugetasem mai înainte: "Patima asta nu poate fi stinsă decât cu toată apa mării", iar ei, arzând ca nişte făclii, mi-au spus: "Tu ştii că nu eşti chiar idiot, măi Grigorie?" şi atunci am hotărât cu toţii să purcedem către mare până ce poftele nu ne vor fi ars de vii, lăsându-ne cu sufletele pustiite, întocmai ca zidurile bisericilor de prin locurile în care treceam în drumul nostru spre izbăvire, şi-am tot mers nopţile la lumina trupurilor noastre fără alte răgazuri decât cele în care ne lăsam în voia desfrâului, iar acestea păreau infinit mai numeroase decât ceasurile de mers, pentru că după o săptămână de patimi şi dezmăţ, marea era încă departe, la fel şi nădejdile noastre că ne-am putea redobândi cumva curăţenia sufletului de dinainte de prihana trupului, şi poate că unii s-ar fi multumit să trăiască în starea aceea animalică, care îi silea să se împerecheze, ca nişte câini încovrigaţi, ziua în amiaza mare, dacă nu am fi dat în peregrinarea noastră de însuşi Ion Savu, zugravul, care de cum ne-a zărit a început să zbiere ca un apucat: "Blestemaţilor, mi-aţi nimicit truda de-o viaţă cu spurcăciunile voastre!", şi cum avea întotdeauna cu dânsul o sticluţă cu agheasmă, m-a prins pe mine nefericitul şi descleştându-mi fălcile m-a silit să sorb câteva guri de apă sfinţită în vreme ce-mi urla drept în ureche: "Vrei, nu vrei, bea, Grigorie, agheasmă!" de mi-a ţiuit auzul câteva zile la rând, însă în clipa aceea, patima, în loc să se stingă, a izbucnit cu o vâlvătaie mai mânioasă de au început să-i fiarbă vopselurile în traistă şi l-am strâns de încheietura mâinii pe Ion Savu, lăsându-i semn, şi i-am spus răspicat: "Vezi-ţi de drum până nu-ţi fac o mare ruşine pe uşa din dos!", iar el a fugit cât îl ţineau picioarele, blestemându-ne de zor prin tot locul în care trecea: "Să ardeţi necontenit în focurile Iadului, atât în viaţă, cât şi după moarte până la Sfârşitul Sfârşiturilor şi încă o zi după aceea. Amin.", iar prieteşugul lui cu sfinţii din icoane s-a dovedit a-i fi de mare folosinţă, fiindcă pălălaia care ne canonea pe dinăuntru a început să ne mistuie şi pe dinafară de păream torţe umblătoare, iară nu oameni vii, de ne prigonea lumea pe oriunde adăstam, iar blestemul zugravului ne prefăcuse oasele în nisip şi nisipul în sticlă şi sticla în cioburi care ne răneau la tot pasul, Doamne fereşte să mai pătimească cineva aşa ceva până la Sfârşitul veacurilor!, căci nici duşmanilor mei nu le doresc aşa ceva, iar pentru că veni vorba de duşmani, trebuie să spun că ciobanii de la stâna unde mi-am pierdut prihana printre oi, deprinzându-mă astfel cu tainele amorului trupesc, porniseră pe urmele mele, iar marea tot departe şi focul ne mistuia tot mai aprig, încât unii dintre bărbaţi s-au scopit singuri, crezând că vor scăpa de patimi, dar nici gând, căci patimile i-au cuprins pe uşa din dos şi s-au văzut nevoiţi să se sulemenească precum femeile, iar pentru că veni vorba despre femeile ce ne urmau, trebuie să spun că, după ce se împliniseră nouă luni de la izbucnirea nenorocirii noastre, mai toate stăteau borţoase şi de frică să nu ne nască copii blestemaţi, poate chiar vreo ştimă sau vreun zmeu, le-am părăsit mişeleşte care pe unde se afla şi ne-am îndreptat către mare să ne stingem păcatele cu toată apa ei, rămânând astfel doar 13 bărbaţi, cu tot cu mine, Grigorie, şi cu frate-meu, toţi cu boaşele la locul lor, căci scopiţii erau prin cine ştie ce bordel, păcălind călătorii beţi, şi eu am zis atunci: "Iată că nenorocirea ne urmează pretutindeni, căci suntem 13 la număr spre marea bucurie a Necuratului!", drept urmare fie unul dintre noi era silit să pribegească singur, fie eram nevoiţi să găsim un însoţitor, dar cine să se întovărăşească cu unii care ardeau de vii ca torţele, vestindu-le tuturor că se aflau copleşiţi de păcate şi în stare de toate scârnăviile trupeşti?, astfel cugetam când în cale ne ieşi un pustnic orb căruia i-am povestit de-a fir a păr toată tărăşenia, iar el ne-a îndreptat pe fiecare în parte către un iaz, zicând că astfel fiecare va fi cel de-al 13-lea, menit să pribegească în singurătate, căci numai în singurătate, zicea ava acela, trupul se poate curăţi de păcate, dar vai mie!, că lângă iazul sorocit se afla şi o mândră stână de oi, cu mioare care de la fierbinţeală îmi păreau mai ispititoare decât orice femeie, la care am izbucnit în plâns amar, tânguindu-mă către Atotputernic: "Doamne, de ce mă canoneşti astfel? Au, ce ţi-am făcut eu ţie?"şi m-am aruncat în apa de cleştar a iazului, iară flăcările mi se tot domoleau, până ce s-au potolit întrutotul şi atunci am deschis ochii înlăcrimaţi şi-am văzut că unde era mai înainte iaz, acum se afla un munte de sare, "Lacrimile sfinţilor pribegi", mi-am zis, şi am hotărât să înalţ acolo, drept mulţumire că am scăpat de patimi, un schit cu ziduri albe, uriaşe, cât să încapă întreaga oştire de sfinţi şi mucenici, alungaţi din icoane de păcatele noastre, iară eu, Grigorie, am început să-i aduc acasă cu mâna mea, ca să-mi fie uitate şi iertate patimile prin care am trecut, de acum şi până la Sfârşitul Sfârşiturilor şi încă o zi după aceea. Amin.

#
acest text face parte din volumul "Erată", în curs de apariţie la editura Libra

sus!


Temă pentru tineri scriitori

Cezar Pricop

Literatură utopică. Să începi cu descrierea ambientului. Natura. Cu soarele. Soarele era întunecat. Dinspre Răsărit, nori negri, urieşi. Ameninţători spre extremităţi, ca un cadavru prospăt. Trimiterea spre imaginea mortului trezeşte la viaţă. Nici o frunză nu se clatină; nici o boare de vânt. Ca să obţii efect, să sugerezi încremenirea timpului în peisaj, aşadar stăpânirea lui; iar boarea de vânt aminteşte de "soarele care s-a scurs pe pământ", astfel încât cerul să rămână fierbinte şi gol - deja toţi acei educaţi prin anii '80 vor şti despre ce anume e vorba, vor fi cuceriţi, sunt ai tăi, acum poţi ca să te ocupi de ceilalţi.
Să zici ceva de locul unde te afli. Toponimie. Numirea.
În Câmpina, oriunde, n-a mai plouat de mult. S-au adunat de nenumărate ori nori negri deasupra oraşului - ca şi acum -, dar au ţinut cu tot dinadinsul să nu lase nici un strop de apă să pice spre pământ. Secetă. În orăşelul de la poalele Carpaţilor niciodată parcă n-a fost aşa de cumplită. Praf peste tot : a pustiu. Locuitorii de la curţi, care nu beneficiază de apă curentă (stereotipia cu apa curentă, o pastilă de calciu efervescent pentru proaspeţii urbanizaţi), aduc cu bidoanele apa atât de necesară de la sute de metri depărtare, aceleaşi bidoane pe care, toamna, le folosesc pentru a căra vinul de la ţară. În ambele cazuri, distanţa apare ca o soră a timpului. Distantul eşti tu. Iar când bei calciu efervescent dizolvat în apă, mici stropi răcoroşi udă faţa imperceptibil - iată cum microsensibilii fără anticorpi sunt şi ei ca şi cuceriţi, iată că nici măcar n-ar mai fi nevoie să mai foloseşti parantezele.
Acum intriga. Necesară. Silabiseşte!
Pe la sfârşitul verii o şatră de ţigani se aciuise pe un teren viran, nu departe de turnul de apă, gol, al oraşului. Unii s-au bucurat. Aveau câte ceva de reparat: o oală de lipit, un cazan de cositorit. Alţii n-au privit cu ochi buni adăstatul inediţilor turişti economici. Dar, contrar cârcotaşilor, infracţiunile nu iau amploare. Poliţia, plus primăria, dau publicităţii un studiu statistic. Nimeni n-a reclamat dispariţia vreunei orătănii de curte, sau a rufelor puse la uscat. Țiganii - şi nu rromii, atenţie! - îşi văd de treburile lor. Deranjantă, poate, este doar zarva ce-o fac seara, când se adună în jurul focului din cauciucuri uzate - se modernizaseră şi ei! -, ascultă manele porcoase, iar fumul, în vălătuci, ridicându-se spre ceriuri, eclipsează soarele prea fierbinte. Amurgul, parcă, se lasă mai devreme, aşa. Sufocantă este şi insistenţa cu care mai cer câte ceva de trebuinţă. Necesarmente, animaţia parcă mai dezmorţeşte oraşul ăsta încremenit de predestinare. Dar nu mai plouase deloc de când veniseră; şi-o nebună spunea chiar că, atât timp cât prezenţa lor violenta mediul, n-o să mai plouă deloc, asta pentru că ei ştiu cum să alunge ploaia, să gonească norii (- pe nori), ca să nu le ude catrafus(t)ele.
Acum puţină acţiune. Cuprinsul.
Nori în nemişcare la Răsărit. Negri. Şi tulbură conştiinţele în mod firesc (Dumnezeu, în transcendenţa Lui, s-a camuflat în natură; în Est, spun unii). Copiii rezidenţilor aleargă prin faţa şatrei trăgând după ei crengi rupte din copaci uscaţi. "Plecaţi, plecaţi, ca să fim şi noi udaţi!". N-au de unde să ştie că, de fapt, reînvie paparudele. Sunt cu zecile. Unii contra, alţii pentru. Nouri albi de praf se ridică. Spre soarele. Clopotarul, clopotele nu le mai trage. Ca să nu spărie nourii - dar nu pe cei de praf. Țiganii? Impasibili, inflexibili, un pic aroganţi; dar mistici, însă cuminţi. Doar una mai bătrână le arată fustele. Numărul lor. Iar Tudorel, băiatul primarului, puber, cade şi se zdreleşte la un genunchi. Nevasta primarului, mama, ce demult nu mai găsise ea un motiv de scandal, izbucneşte nervos. Un soi de tensiune, de zile multe, îi aţinea corpul. Clevetitoarele ziceau că din cauză că de dor de om. Îl sună pe bărbatu-său, primarul, c-avea telefon. Concomitent, la primărie, un grup de apicultori discută aprins. Albinele nu mai ies din stup, zic ei - semn rău!: trândăvesc abulic. Li s-au făcut farmece (valenţa francmasonului), naturalul este estompat. Mureau. Şatra trebuieşte imediat alungată, astfel ca norii să nu mai fie, ei, goniţi. Primarul, ca primar, să ia atitudine. Mai combativ! - încercă "instigatorul principal" să compună, logic, pe loc, un slogan : "Mai-com-ba-tiv!", strigă el din vârful buzelor, silabisind. Neologismele ar necesita să prindă la cei mulţi, dar multora le este ruşine de boierisme din astea. Unul, mai timid, aşadar filosof, ridică mâinile în aer : "N-aţ' văz't că primar' nost e cam negr'?" - zise el înghiţând din litere secătuit de secetă şi sentimente, aglomerat. Un nod emotiv îi sugrumă funcţia votivă, sau vocativă. Că spune : "N-o hi şi el ţâgan?" - întrebând pe toată lumea. Primarul, atent la cele câteva zeci de voci bine acordate, dar şi montat de soţie, prin telefon, se hotărăşte să ia atitudine. Iese. Vorbeşte cu oamenii: "...buni, n-aţi văzut la teve, n-aţi ascultat la radiou, nu numai la noi, peste tot e secetă." Apicultorii sunt de nestăvilit. "Dar ia staţi, să ştiţi!, aşa e!, chiar că e cam tuciuriu primaru' nost'u, uite ce pele are!". Tensiunea creştea ameninţător. A furtună.
În continuare, ca povestea să fie şi mai incitantă, adăugaţi puţin mister, puţină ambiguitate, un pic de ezoterism.
Norii cei negri se apropiau. Primarul ceda puţin câte puţin. Cu cât se adumbrea, cu-atâta lăsa. De la el. Insistă totuşi: "Dacă voi fi nevoit să încalc drepturili omului, voi sunteţi vinovaţi. Că ţiganii au voie ca să rămână acolo până în septembrie, aşa să ştiţi. Am contract. Dar eu îi alung - şi-i alung! Dar ca să ştiţi, să ştiţi că eu după aia, imediat, o să-mi dau demisia, oricum! Oricum ar fi, chiar dacă plouă, sau dacă nu plouă, eu tot o să-mi dau demisia. E împotriva principiilor mele, cât şi ale revoluţiei din decembrie omienouăsuteoptzecişinouă în care au murit atâţia tineri nevinovaţi...". Încheie discursul exact ca la şedinţa de partid (nu scrieţi ce partid anume). Apoi intră în primărie.
După numai o jumătate de oră, câţiva poliţişti cu uni-formă, plus gardienii publici chemaţi de acasă, şi numeroşi cetăţeni, însoţesc personalul primăriei spre maidanul pe care se află ţiganii. Ajunşi acolo, surpriză, aceştia nu comentează. Doar două bătrâne, din obişnuinţă, de complezenţă, din principiu, modern zis, prind a se bate cu palmele peste coapse tânguindu-se la cherem. Culmea, aveau catrafusele deja strânse. "Dom' şăf, noi plecarăm oricum, că sâmţâm că nu aveţ' traiu ca să mai stăm - nu ne e cu supărare, deloc!" Iar odată cu plecarea lor, norii de ploaie intrau în oraş. Un resort (arc?) comandat de către evenimente. A plouat liniştit, cu tunete estompate şi cu fulgere cuminţi, inofensive. Toţi au ieşit afară, "ca la revoluţie". Bucurie mare. Si primarul şi-a respectat cuvîntul: şi-a dat demisia.
Dar, după câteva zile, ceva le omoară toate găinile, şi curcile, şi gâştile, şi toate păsările din curţi -, şi bibilicile şi ce-o mai fi fost având fiecare. Grămezi de înaripate moarte aşteptau să fie ridicate de pe la porţi. Veterinarii s-au declarat neputincioşi: "O boală necunoscută, misterioasă, de netratat." E clar, nu-i aşa? E un blestem! Aici puteţi spune că România a descoperit virusul gripei aviare...
N-a plouat numai în Câmpina, ci în tot judeţul. Fostul primar, pe străzi, cu ziare în mâini, care anunţau sfârşitul secetei... Până şi nevastă-sa îi ţine partea, însă formal: "Nicăieri nu muriseră toate orătăniile, unde s-a mai întâmplat o aşa nenorocire? Nu e clar că ne-au blestemat? Am încălcat drepturile omului. Şi-a căzut pe bietele păsări, săracele. Of! Ptiu!" Degeaba încearcă omul să combată ignoranţa feministă vorbindu-i despre ploaia acidă, pentru că, atât nevastă-sa, cât dealtfel şi majoritatea locuitorilor, sunt convinşi că ţiganii le-au blestemat păsările, că, dacă n-ar fi fost atât de corecţi, ei, ţiganii, ar fi trebuit să le fure ca să le mănânce.
Filosofic vorbind acum: Păsările de curte au aripi, se ştie, dar nu pot zbura cu adevărat. Pentru ele, zborul a rămas doar o abilitate primordială, paradisul lor pierdut. Mântuirea e în pene, predică într-o limbă dispărută cocoşul, incantând "Cucu-Rigu!". Iar "rigu", unii ştiu că înseamnă pană (ic?) şi este rădăcina etimologică a cuvântului human-esc, rege, reprezentantul chintesenţei divine... (Cucu - aţi ghicit, înseamnă "mântuire", în cocoşească.) Că blestemul nu loveşte decât în intenţii, în cele mai supreme aspiraţii, în vreri şi, la urma urmei, în cele iremediabil şi definitiv pierdute. E singura lui forţă: să distrugă ceea ce s-a distrus deja, pentru că exact asta susţine prezentul, anume: dacă găina n-ar visa că puiul ei o să zboare vreodată n-ar mai oua.
La Vălenii de Munte o şatră de ţigani îşi stabiliseră tabăra lângă groapa de gunoi. De trei zile sunt acolo. Tot de atât timp o ploaie liniştită (mocănească), cu arari tunete ofensive, îi spărie rău pe localnici. Oamenii se aşteaptă la cumplite inundaţii. Ei ştiu. Pentru că e exact ca acum doi ani, când o şatră de ţigani... Şi a plouat două săptămâni necontenit etcetera, etcetera, până când un grup exasperat de grădinari a luat cu asalt primăria...

sus!


Povestire cu strigoi şi morminte

Diana Todea

Viaţa mă inspiră. Uitându-mă în jur observ peisaje, sentimente, îi observ pe ceilalţi.
Viaţa merge pe un drum sinuos, drumul care mă inspiră.
Într-un tunel al imaginilor, captez lumina din obiecte.

În spatele tabloului era un ceainic.

Ceainicul se vărsă peste guaşe. Aşa începea ziua unui pictor.
Ea se sfârşea printr-o adormire lentă, imaginaţia unui viitor care nu venea decât în inconştient. Citisem despre Van Gogh. Tabloul meu se descompunea treptat, aşteptând să se usuce. Ceainicul care se vărsă peste masă, îmi năpădi guaşele cu un lichid maro.
Îmi căzu pensula din mână, dorind să mă trezesc din penibil.

Căpătasem o alură de demon. Poate că mă dedublam. Ştiind că dincolo de tablou nu este nimic. O imagine. Imaginea îmi provoca silă.

În spatele tabloului vedeam ce era mai rău. Îmi imaginam întuneric şi frig, oase care tremurau, având doar haine pe ele. Coşmarul din spatele tabloului căpăta realitate. Coasta apucase să se frângă. Stăteam pe o parte, adormit, încercând să mă trezesc. Doctorul îmi spusese că o să se vindece. Încet, dar sigur. Amintirea oraşului îmi crea emoţii. Mă ascundeam după perdeaua trecutului, înghiţind dorinţe mai vechi. Doream să reînviu ceea ce avusesem odată. Tabloul mă înghiţea în coşmar.

Soarele apărea după perdea. Mă uitam cum se ridica greu, ca un disc rotund, plictisit să mai alerge. Memoria îmi juca feste. De două zile febra nu îmi scăzuse. Soarele ajungea pe cer, într-un timp extrem de scurt. Mă miram de ce ziua se duce aşa repede. Soarele urca, apoi cobora pe o linie invizibilă. O aţă care lega norii între ei, şi îi făcea să se mişte. Marionete celeste. Soarele dorea să le ţină isonul, şi râdea când norii apăreau supăraţi. Adormeam.

Tabloul mă întuneca. Ştiam ce era dincolo de el. Întuneric. Poate o lumină slabă reflectată pe o pată de întuneric. Poate un vis. Coşciuge şi oase. Vedeam un capăt de stradă ducând înspre alt capăt de stradă. Intersecţie. Oasele se adunau pe drum. Un drum etern. Uram să mă gândesc la ele. Oase albe, cu haine pe ele. Suflete fără mister, dorind să intre în tabloul meu.

Coasta mi se vindeca. Visul de ieri mi se continua. Controlam mental totul. Ştiam că visul devine realitate cândva, într-o altă viaţă. Tabloul mă speria.
Agitat şi nervos sării din pat.

Ceainicul era vărsat, guaşele păreau acum nişte momâi fără culoare. Mă uitam pe masă. Nevoia de a picta mă ucidea. Dacă ridicam pensula, noaptea avea să mă înghită. Dincolo de vise nu e nimic. O cameră cu un bec alb, lucind asupra mea. Operaţie pe inimă.

În clipa în care vedeam becul ştiam că nu mai aveam mult până să mă trezesc. Anestezia trecuse. Doream să fiu dincolo de durere. Doctorul îmi spuse ceva, bâlbâind o limbă pe care nu o înţelegeam. Bomba din oraş ucisese cam jumătate din localnici. Mă trezeam. Coşciug, oase. Atât îmi aminteam din trecut. Acum mă uitam la tablou încercând să pictez. Guaşele se uscaseră. Timpul trece atât de repede. Uitându-mă în jur, nu era nimeni în cameră. Căpătam forţe. Dincolo de tablou este soare. Aveam o idee despre ce putea fi. Visul care se descompune în alte vise, unindu-se într-o altă dimensiune.

Ochii mă dureau. Imaginile treceau una câte una, prinzându-le în mână le aruncam pe cer. Norii păreau să dispară. Din soare venea o lumină. Tabloul se deschidea în alt tablou. Unind căile ajunsesem la intersecţie. Van Gogh stătea pe un scaun. Citea o carte. La pagina 3 apărea un eveniment însemnat. Se apleca peste masă citind cu sârguinţă. Nu doream să-l deranjez. Mă uitam la el. La pagina 4 eroul principal murea. Van Gogh îmi aruncă o privire de nebun. Guaşele se uscară. Aveam nevoie de apă.

O cameră cu trei indivizi înăuntru. În glasul lor detectam supărare. Nu ştiam că sentinţa lor avea să fie gravă. A doua zi urma să mă condamne la moarte. Imaginea tabloului apărea ca o realitate. Moartea nu mă speria. Mă speria tăcerea. Goliciunea. Nimicul. Ochii păreau trişti. Mă fixau de 10 minute. În timp ce pictam uitasem că imaginea nu e reală. Apăsam pe pânză, încercând să impregnez un sentiment. Noaptea de afară se continua. O melodie din trecut, spunând că războiul s-a terminat. Oasele se încleştară. Hainele cădeau de pe oase. Dincolo de oase, strigoiul se uita la mine. Sufletul înceta să mai vorbească. Apărea o altă imagine din trecut. Realitatea era un vis. Strigoiul îmi zicea adevărul. Un tablou devine realitate dacă crezi în el.

Simţeam că mă descompun. Oasele mă dureau, crezând din ce în ce mai mult în imagine. Realitatea era suprapusă peste un vis. Adormeam.

Tabloul era terminat. Soarele apunea dincolo de imagine. În spatele norilor, apărea o rază. Ştiam că drumul continua, ca un râu peste coline, sinuos, creând alte drumuri, ducând către alte suflete. Apărând într-un timp discontinuu, amintirile se uneau în mintea mea. Doream să depăşesc cadrul, creând o imagine unitară. Lumea se oprea în loc, apărând în altă ipostază. Inima îmi vorbea despre o altă lume, care se întoarce mereu la aceeaşi esenţă.
Tabloul mă privea. Adormind, visele se înlănţuiau pe un şirag, nori care depăşesc cadrul.
Diferenţa între ceea ce doream şi ceea ce cream apărea ca o iluminare. În spatele tabloului, strigoiul vorbea. Oasele îşi lăsaseră hainele pe masă. Van Gogh terminase de citit cartea. Se uita la mine, înghiţind un croissant. Fumul care ieşea pe fereastră înghiţea amintirile mele. Guaşele se terminaseră. În cameră, tabloul era pe şevalet.

Siluit mă îndreptam înspre revenire. Capătul lumii se continua cu un alt tablou. O moarte dincolo de moarte. Tot ce părea impresie devenea real. În tablou. Lumina din întuneric se diviza. Descompunând alte oase. Alte suflete. Durerea de a vedea în tine. Mă părăseau picioarele. Urcând spre un alt drum. Memoria îmi aducea noi imagini. Dormind pe canapea. Van Gogh îmi desena tabloul. Citeam o carte. La pagina 3, eroul murea. Sărisem din pat, atunci când ceainicul dădea în foc. Cu o mână, răsturnasem guaşele. Haosul îmi vorbea despre o ordine.


Trecutul dispare lăsând clipele prezente să intre în cameră. Tabloul dispăru de îndată. Van Gogh era un personaj pe care îl ştiam din cărţi. Pictase mai bine decât alţii, însă mai prost decât perfectul. În ciuda apăsării cerului, strigoii apar numai seara. Printre nori îi vedeam zburând pe cer. Adormind, imaginile se plimbă ca nişte realităţi. Sufletul mă durea. Tot ce puteam să zic erau nişte cuvinte spuse în delir. Viaţa mi se părea un delir. Răstignindu-mi picioarele pe pat, mă gândeam la zilele care plecaseră. Zile care veneau asemeni celei de dinainte, îngroşând linia experienţei. Culorile se înlănţuie pe un şevalet, pe pânză apar semne. Lumina obiectelor din cameră îmi amintea de un alt drum. Lucind altfel, în altă nuanţă, rotindu-se ca nişte atomi.

Obiectele gravitau. Înghiţeam în sec, dorind să nu am nici o dorinţă. Doar lumina care apărea după perdele, întunecând porţiuni de perete. Fizicul mă părăsea. Doream să pictez. În spatele tabloului, îmi vedeam viaţa reluându-şi firul. Capătul liniei de autobuz care mă aducea la serviciu. Oraşul amuţise ca după un accident. Oamenii apăreau ca nişte strigoi. Hainele de pe ei ascundeau oase, carne, şi o palidă absenţă. Fără sentiment, îi priveam cum se pierd în întuneric. Lumina dintr-o baltă îmi amintea de o copilărie cam apăsată. O casă părăsită în mijloc de drum. Ordinea care înlănţuie haosul. Intersecţii, drumuri. Atomizare.

Limita era atinsă. Ținând capul pe un scaun, mă uitam la film. Totul trece prea repede. Lampadarul se oglindea în fereastra înaltă de doi metri. În scenariu, replica mea suna: Opriţi filmul!
Culmea... Doar primii invitaţi fuseseră plăcut impresionaţi de operele mele. Pictor. Van Gogh. Cine eram?

Sala goală plină de confetti. Trecuse totul. Capătul liniei mă ducea acasă. În mintea mea, imaginile treceau din nou. Adormii cu capul pe pat. Picioarele răstignite într-o parte. Mintea îmi era confuză. Adormeam. Opream filmul. Totul trecea prea repede. Cine erau aceşti strigoi?

Strigoi şi haine. Suflete trecând prin mâna mea. Dorind să le cunosc aievea. Părăseam camera. În spatele tabloului, ştiam cine sunt. O parte din mine vroia să fugă. A doua parte din scenariu mi-era necunoscută. Trecutul se ducea. Începea viitorul.

Mă apăram cu violenţă de verdict. Se înfipsese ca un glonţ în inima mea. Să reiau începutul, să reiau povestea, să îmi reiau viaţa, povestind-o scenă cu scenă. O singură depărtare de sine, care mă cheamă înapoi. Nebunie. Forţa din tablou, printre imagini şi semne, ochii lor privindu-mă cu o patimă covârşitoare. Obosit, lăsai penelul din mână, şi coborîi în somn. Privirea mi se adânci, lacrimile apărură. Ştiam să renunţ. Dar nu şi în această ipostază. Un maestru caută în sine.

Lumina strălucea dincolo de noapte. În somn, îmi regăseam instinctul, îmi regăseam ideile. Demonul nopţii. În lumina lunii, construcţia universului avea sens. În haos păream o altă fiinţă. Călătoare. Cel care vede şi învaţă se învaţă pe sine, trăieşte prin mişcare. În alt spaţiu, o poveste posibilă se năştea. Nu are imagini. Nu are lumină. Doar pe strigoii din noi. Tăceam.

În uşa camerei un om stătea sprijinit. Cred că de mai mult timp. Îmi luă tabloul şi plecă. Plecând, o impresie de uşurare îmi inundă inima.

sus!


regnabit
www.regnabit.ro

revistă de metafizică şi spiritualitate


Nu mai e vorba de mine
[fragment]

Cătălin Spînache

Mi-a propus să devin suveranul acestei lumi. Până una alta însă mai citesc o carte, mai ascult ceva muzică, anume SneakerPimps, mai îmi trag câteva palme, mai scormonesc câteva înjurături şi aştept vremurile bune. Nu ştiu ce-s alea, cum sunt ele şi prin ce se definesc a fi bune, dar aştept, uneori răbdător, uneori descumpănit, plictisit, iritat, iar alteori - deseori - scârbit. Dar important este că aştept...

Iar atunci când voi ajunge suveran, lumea va fi schimbată aproape în totalitate. Cum va fi ea? Luminoasă, într-atât de luminoasă încât obiectele, natura precum şi fiinţele ce trăiesc în ea nu vor mai avea contur. O lumină albă, puternică, emanată de pretutindeni şi nu reflectată, o lumină ce nu arde şi nu provoacă dureri ochilor sau orbirea lor.

Uneori mi-e lene, cum a fost de exemplu şi azi. Fără nici un chef, fără nici o vervă în mine, fără nici o dorinţă de izbăvire. De-aş putea porunci vieţii să mă părăsească, să-i spun imperios: viaţă, ieşi!, iar ea să iese şi să-mi pice trupul fără nici o sclipire în el, pustiit de ceea ce-l ţinea vertical şi într-o permanentă mişcare...
Viaţă, ieşi! Şi ea nu iese, dovadă că această poveste continuă, că simt la fel de acut povara existenţei, a corpului meu, că-mi vine să borăsc ceea ce am înghiţit de 25 de ani încoace...
Viaţă, ieşi! Şi ea nu iese, ceea ce mă bucură totuşi, pentru că încă mai aud acorduri de muzică, de această dată cântând Marylin Manson, că mai simt răcoarea primăvăratică, mirosul şi umezeala ploii de dincolo de fereastra deschisă, ca aud încâlcindu-se cu muzica şi mieunături de pisici excitate, că în curând o să-mi vină şi femeia acasă şi o să-i simt trupul cald, primitor şi sufletul bun, îngăduitor.
Viaţă, mai stai! Până când, nu ştiu, dar mai stai chiar dacă puţine sunt astfel de momente, de acceptare şi de deplină conştientizare a clipei prezente, în care trecutul nu mă mai împovărează iar viitorul nu mă mai îngrijorează.
Şi citesc în continuare Un om sfârşit al lui Giovanni Papini, carte care se potriveşte la fix cu muzica lui Manson, bucuros că nu sunt singur chinuit de asemenea suplicii. Da, este o bucurie egoistă, meschină, fără ca ea să fie reconfortantă pentru mine. O senzaţie gratuită, inutilă.

O lume independentă de orice astru, glob capricios de foc, implicit o lume nepasională, fără scop, doar o existenţă sterilă întocmai cea a universului, însă fără ca această sterilitate să fie afectată. Asta e lumea peste care vreau să domnesc, deşi în acest caz suveranitatea mi-ar fi inutilă.

Între timp mai dau un search pe google, căutând perfecţiunea în această lume, ştiind că dacă aş găsi-o mi-ar fi mai facil să cunosc adevărul etern al acestei naturi şi odată cu el al întregului univers. Ca întotdeauna însă mă confrunt cu subiectivismul meu ce se interpune în căutările pe care le fac. După ce criterii ar trebui să cataloghez o persoană ca fiind cea mai desăvârşită creaţie a naturii?
Asta e ideea. Nu să o aleg eu, ci să mi se prezinte ea cu o asemenea recomandare pentru ca eu să o contemplu, să o cunosc, să o înţeleg într-o manieră obiectivă şi într-un final să înţeleg datorită ei Creatorul ce este responsabil de existenţa ei, iar odată cu această înţelegere să obţin şi resemnarea atât râvnită de mine.
Ştiu că greşesc în căutările mele. Termenul de desăvârşire există doar datorită minţii mele, iar aceasta nu trebuie să fie neapărat prezentă într-o persoană. Nu pot concepe obiectiv un asemenea fenomen. Subiectiv da, aş putea să-mi imaginez o persoană de sex feminin care să aibă materializate în fiinţa ei toate calităţile fizice, intelectuale şi sufleteşti pe care şi le închipuie un om sau, mai explicit, pe care mi le închipui eu. Ştiu însă că o asemenea persoană mi-ar produce numai suferinţă, una provocată de incapacitatea de a-mi păstra detaşarea faţă de ea, apărând ulterior sentimentele de posesiune, de gelozie, de dependenţă, toate acestea fiind manifestări sadice şi meschine ale conceptelor şi preconceptelor inoculate în mine de către societatea în care am crescut.
Da, îi dau dreptate lui Papini în al lui Nimic nu-i al meu din cartea Gog: nimic nu-i al meu; cel puţin acum, în acest stadiu al propriei mele evoluţii. Totul îmi este împrumutat: părerea despre mine, părerea despre ceilalţi, părerea despre lume, despre univers, despre sentimente, despre frumos, despre urât, aceste gânduri, convingerile pe care le am...
Adevărat, tot ceea ce am primit până acum s-a amalgamat în mine într-o manieră unică, iar rezultatul este credinţa pe care o am , permanent schimbabilă, şi pe care am datoria să o împărtăşesc mai departe, aşa cum fiecare dintre noi trebuie să facă acest lucru.
Poate de asta mă simt aşa de împovărat. Am asimilat prea multe. Îmi lipseşte simplitatea.
Trebuie să învăţ să mă golesc. Simt nevoia unei clisme psihice.
Acum, în ciuda lui Andrei mă exprim industrializat: sunt un program ce se updatează încontinuu. La plural: suntem. Unii dintre noi de deteriorează, alţii se blochează, alţii se desăvârşesc, alţii se şterg...

Andrei este colegul meu de serviciu. Nu lucrez de mult timp acolo, iar alegerea pe care am făcut-o a surprins pe toţi cunoscuţii mei. Atribuţiile mele sunt puţine dar grele. Trebuie să întind fibră optică pe stâlpi pentru internet. Nu-i uşor, ştiam asta de la început, dar sincer prefer înmiit o epuizare fizică decât una psihică. Îmi cunosc binişor slăbiciunile încât pot face asemenea afirmaţii degajat, iar experienţa pe care o am în privinţa locurilor de muncă, a cerinţelor pe care ele le au mai precis, mi-a dictat să accept acel job.
Nu mi-a făcut impresie bună pentru început, este un om mic, slab, totuşi cu o faţă plăcută, în ciuda faptului că barba îi este crescută neîngrijit. Se comporta stresat, nesigur, şi eram indignat de faptul că un asemenea caracter urma să ne fie şef de echipă. Deja mă vedeam ca o cârpă, lucrând aiurea pentru clienţi pe care Andrei nu i-ar fi refuzat chiar dacă era trecut de ora 5, când se termină programul de lucru.
Din fericire, mi s-a dovedit încă odată imaturitatea şi superficialitatea în a judeca pe alţii. Andrei este de fapt un om remarcabil, cu principii puternice şi cu o inteligenţă cultivată armonios. Acum că-l cunosc mai bine, îmi dau seama că ţinuta lui exterioară îi trădează caracterul, de aceea mi se pare plăcut chipul lui. Are imprimat pe el o seninătate care mie îmi este străină. Într-adevăr, are şi el o doză de nesiguranţă faţă de persoanele, de locurile şi de situaţiile noi, dar nu fiecare dintre noi avem asta?
În una din discuţiile noastre grele, cum a definit-o unul din ceilalţi doi colegi, băiat bun şi el, dar stricat de pustietatea intelectuală şi de manelele pe care le ascultă, venise vorba de tendinţa literaturii de a se vulgariza, de a se industrializa mai precis.
-Da Andrei, i-am răspuns, dar nu poţi condamna acest fapt, ţinând cont de condiţiile în care se consumă viaţa în acest secol. Nu mai poate fi vorba de răvaşe trimise prin curieri de la un personaj la altul, nici de birje ce trec zgomotos pe timp de noapte pe străzi pavate cu pietre, luminate de lămpi cu gaz, şi nici de personaje cu concepţii de secol XIX, şi îmbrăcate după moda acelor vremuri. Nu poţi condamna invazia cuvintelor industrializate din moment ce indiferent unde te întorci, te loveşti de ele.
-Dar asta nu scuză pasajele lascive, porcoase, cuvintele ce definesc organele genitale precum şi înjurăturile voit introduse în textele autohtone, îmi spuse el.
-Ai dreptate aici, asta în măsura în care ele sunt forţat scrise, creând impresia de violenţă ieftină. Am găsit asemenea cazuri, dar infime; în schimb am citit multe romane şi poezii bune calitativ, presărate pretutindeni cu asemenea expresii, însă fără ca prezenţa lor acolo să mă şocheze, părându-mi în schimb perfect normală. Îmi creează senzaţia de autenticitate, uşurându-mi empatizarea cu personajele, căci la urmă, futu-i, şi eu înjur. Nu?
Şi altă dată sau poate în aceiaşi zi:
-Aş vrea să mă transpun pentru o perioadă în trecut, îi spun, pe vremea când nu existau industriile ce sunt acum, şi nici emanaţiile radio ce nu lasă nici un locuşor din această lume nepoluat. De ce asta? , continui eu ştiind că urma oricum să mă întrebe el de ce am asemenea dorinţe. Pentru că aş putea astfel să îmi dau seama în ce măsură gândurile şi convingerile mele sunt afectate de toate aceste emanaţii. Sunt ferm convins că m-ar îngrijora această proporţie.
-Şi eu cred asta, spuse el. Înainte să lucrez aici, eram angajat la o firma ce distribuie televiziunea prin cablu. Într-o zi am mers să racordez un nou client; locuia la etajul cinci dintr-un bloc turn, iar lângă el era releul unei reţele de telefonie mobilă. La un moment dat am vrut să-mi sun nevasta, dar nu am reuşit. E adevărat, am abonament la telefon la o firmă concurentă, nu era al ei releul. Aveam semnal la telefon, dar nicidecum nu reuşeam să sun. Adică, suna, dar imediat îmi apărea în receptor acel ţâuit ce indică lipsa de semnal. Şi mă gândeam în acele momente că oamenii ăia de acolo trăiesc zi şi noapte lângă o asemenea sursă de poluare, dorm, mănâncă, considerându-şi viaţa perfect normală, pentru ca într-o bună zi să-şi descopere afecţiuni grave poate la creier, poate în altă parte.
-Aşa că, dragul meu Andrei, nu te mai mira de invazia termenilor industriali în literatură, îţi spun, mie mi se pare perfect normal şi în deplină concordanţă cu aceste vremuri. Totul tinde către schimbare, ceea ce-i bine, nimeni nu are nevoie de un plafon care atrage după el blazarea. E mai bine aşa. După părerea mea, cel puţin...

Probabil că nici eu nu i-am făcut o primă impresie bune. Într-o seară, contrar obiceiurilor mele, am ieşit cu ei la o bere, asta din iniţiativă unui individ venit din alt oraş să ne instruiască, fiindcă eram toţi patru, cei care alcătuim echipa, habarnişti. Se apropia sfârşitul săptămânii, el trebuia să se întoarcă acolo de unde venise, şi insistase să mergem după program într-un club în care a mai fost cu altă ocazie, şi care îi plăcuse. Că acel local era din punctul meu de vedere o bombă, nu mai conta. Eram cinci în total, iar după prima bere, eu cu Andrei şi cu Sorin am lăsat la o parte inhibiţiile şi am început să pălăvrăgim despre multe, în mare parte discuţii inutile, dar aşa cum se întâmplă aproape întotdeauna, acestea au alunecat într-o sferă mai serioasă. De la expunerile de preferinţe muzicale sau literare, s-a ajuns la concepţii asupra vieţii şi asupra societăţii.
Atunci am afirmat că sunt de fire nihilist, că nu înghit cu uşurinţă cerinţele pe care societatea le are de la mine şi nici nu-i accept credinţele dogmatic. Apoi, ameţit de bere, am afirmat că nu sunt dispus să contribui la naşterea unui copil din moment ce eu încă nu sunt împăcat cu această lume.
-Mai bine înfiez unul, am spus prosteşte, nu trebuie neapărat ca nevastă-mea să-l fete, îi pot oferi şi aşa afecţiunea de care are nevoie.
-Bă, se răstise Andrei la mine, tu vrei să spui că nevastă-mea a fătat? Adică o faci vacă, sau ce?
-Nu, am încercat să mă eschivez, nu m-am referit la asta, nu m-am exprimat cum trebuie, fii înţelegător, sunt cu berea în faţă şi nu-i prima sticlă.
De aici înainte, Andrei cu Sorin, acesta este numele celui venit să ne instruiască, având amândoi copii, şi-au îndreptat aversiunea faţă de mine, încercând să-mi dovedească prostia. Aveam impresia că încercau să se convingă pe ei însăşi că prezentul lor este cel normal, cel prin care trebuie să treacă fiecare fiinţă umană.
Am început să consum cu mai multă poftă berile din faţa mea, chemând-o pe chelnăriţă deseori să-mi aducă altă sticlă, mereu alta plină, dorind să intru în negură cât mai repede, deşi ştiam că nu voi reuşi asta. Niciodată nu am uitat de mine din pricina băuturii, ci de fiecare dată realitatea din jurul meu devenea tot mai apăsătoare, iar incapacitatea de a mă mai controla mă indigna până la disperare. Nu reuşeam să scap de nenorocita asta de luciditate.
Imediat am început să fac ceea ce făceau şi ceilalţi doi colegi, anume să butonez celularul, absent la discuţia care era în continuare aprinsă, deşi nu mă mai privea pe mine în mod direct. Aveam totuşi mândria şi meritul de a le anima seara, iar a doua zi Sorin mi-a spus că a fost o ieşire reuşită, că-i place acest oraş şi oamenii din el.
Eram mahmur, ca toţi de altfel şi lucram buimac în vârful scării, la o înălţime ce mi-ar fi putut fi fatală dacă mă dezechilibram. Nu ştiu de unde atâta încredere în mine, în capacitatea mea de a mă menţine în echilibru, chiar dacă poziţiile de lucru sunt destul de incomode; dacă mă gândesc mai bine, nu am în mod conştient nici o implicaţie la tot acest proces al trupului meu, ştiu doar că pot, că îmi este permis.
Andrei, şi el mahmur, mi-a spus numai următoarele:
-Este ok nihilismul, dar nu are nici o finalitate. Câţi ani ai?
-Aproape 25, i-am răspuns. De ce?
-Încă mai ai timp să experimentezi, dar grăbeşte-te. Curând nihilismul nu te va mai avantaja.
-Adică?, îl întreb, deşi nu mai aveam chef să reîncep această discuţie, chiar dacă eram capabil să-mi controlez vorbele şi formulările, evitând astfel exprimările cu două tăişuri.
-Adică în curând o să ajungi la acea vârstă la care trebuie să şti exact cine eşti şi cum te defineşti tu ca om.
-Nu ştiam că există un asemenea termen, i-am spus, şi aş fi vrut să-i spun mai multe, să-l combat, dar durere de cap şi greaţa accentuată m-au îndemnat să rămân precaut şi eventual să amân prin tăcere un moment mai propice pentru contra-argumentarea lui.
Acel moment însă nu a mai venit, ceea ce m-a bucurat. Nu-mi face deloc plăcere să-mi exprim convingerile referitoare la viaţa şi la această lume, nu oral şi nu direct. Îmi dau seama că sunt doar ale mele, că am ajuns la ele pe un drum personal, ce mă priveşte numai pe mine, şi ca să-l conving pe altcineva de adevărul lor aş avea nevoie de încă aproape 25 de ani, atâţia cât am trăit eu; şi în plus, nu găsesc o justificare plauzibilă dorinţei de a-i aduce pe alţii pe propria mea cale.
Oricum, cred că şi el ştie asta, mai ales după ce cu o altă ocazie i-am spus că nihilismul este mult mai vast decât îl poate cuprinde un simplu cuvânt, şi că acesta nu are numai un conţinut negativ, aşa cum îl consideră majoritatea.
Nici nu ştiu câţi ani are Andrei, dar îl bănuiesc aproape de 40. Referitor la ce mi-a zis el de acea vârstă în care trebuie să ştiu exact cine sunt, nu sunt de acord. Asta ar însemna plafonarea mea, capătul evoluţiei individuale.
Sau poate mă înşel.
Resemnarea este o stare pe care o vânez cu violenţă, şi poate că ea izvorăşte din acea acceptare a unei definiţii ce poate exprima propriul caracter. Din nou, chiar nu ştiu, dar am intuiţia că o să aflu într-o bună zi.

Imediat au apărut problemele în căutările mele pe internet a perfecţiunii. Îmi primul rând, îmi trebuie un termen de care să mă folosesc pe google. Am încercat cu perfect human, dar ceea ce am găsit au fost poze ale actorilor de la Hollywood, şi nu numai, poze şi biografii ale personalităţilor publice, idoli ai unor oameni slabi de caracter. Am încercat apoi cu perfect specimen, doar cu perfect ,dar rezultatele au fost link-uri către site-uri cu un conţinut irelevant. Încercarea pe care am făcut-o cu perfect world a avut un rezultat la fel de dezastruos, găsind în mare parte referiri la un film cu acest titlu, filmat în 1993, pe care intenţionez să-l vizionez, aşa, numai ca o recompensare a eforturilor mele. În fine, dorinţa mea de a găsi perfecţiunea cu ajutorul internetului a eşuat lamentabil. Aş vrea să afirma că asta este o dovadă a superficialităţii lui, dar nu, nu-i aşa din motiv că tot el este sursa unor informaţii cu adevărat utile, asta atunci când ştiu exact ce şi cum să caut.
De vină, bineînţeles dacă trebuie să dau vina pe cineva, sunt eu, pentru că nu ştiu cum să caut perfecţiunea. Asta face parte din drama mea ca fiinţă umană.

Mă întreb acum la ce s-a referit Andrei că nihilismul nu are finalitate. Oare cunoaşte el o cale care are un sfârşit, unul presupun diferit de moarte? Ar fi trebuit să-l întreb, dar acum e prea târziu.

sus!


Azi m-am hotărât să-mi inventez biografia

Teodora Gălăţean

Născută 1978, Cluj-Napoca

Nu-mi amintesc prima zi de şcoală.

Când am împlinit 15 ani eram singură acasă şi am vrut să-mi fac gogoşi. Le-am ars. Răzvan m-a sunat să-mi spună "la mulţi ani". Am crezut că e Mircea. Mereu le confundam vocile la telefon. Încă le mai confund. De-atunci nu am mai făcut niciodată gogoşi.

Se spune că suntem generaţie de sacrificiu. Pentru că am trăit jumătate în comunism şi jumătate în democraţie. Sau poate mai mult de jumătate în democraţie şi mai puţin de jumătate în comunism. Nu mai ştiu. E mult de la revoluţie, cum o numesc ei. Oricum nu mă pricep la politică. Ei spun că comunismul e ăla când stăteam la cozi şi nu aveam curent, căldură şi apă caldă. Poate... Eu am copilărit într-o colonie muncitorească unde nu se stătea la cozi, unde aveam şi lumină şi căldură şi apă caldă. Ei spun că în democraţie e mai bine. Eu îmi amintesc că în democraţie tata venea acasă cu din ce în ce mai puţini bani, aşa că nu mi-am permis să-mi cumpăr nici măcar o pereche de pantofi negri când am terminat a opta, mi-a dat o colegă unii de-ai ei, vechi. Îmi erau mari şi a trebuit să-mi pun vată în vârf.

Am avut 10 ani când am plecat din Brazi. Am plecat la Cluj. Am plâns mult după mama şi tata. Mă suiam pe pervazul din garsoniera bunicilor ca să-i văd pe ai mei când vin. Veneau cu Dacia crem cu scaune portocalii şi parcau întotdeauna în acelaşi loc. Şi plecau din acelaşi loc, iar eu tot de pe pervaz îi urmăream, plângând în hohote.

Când am avut vreo 7 ani, l-am văzut pentru prima dată pe bunicu' beat bătând-o pe bunica. De atunci s-a dus dracului speranţa mea în dragoste curată.

N-am citit poveşti, am trecut direct la romane, cărţi mult-prea-complicate pentru vârsta mea. Citeam întotdeauna la lumina televizorului pentru că bunicu' făcea economie la curent. El nu înţelegea de ce citesc. Îmi spunea să mai las naibii cărţile din mână. Eu nu le-am lăsat. Decât după ce-am terminat filologia. Pentru că nu mai trăiesc în lumea ideală în care mă hrăneam cu autori, aspiraţii şi interminabilele discuţii cu Robi despre literatură şi filosofie. De la el am auzit prima dată de yoga, el mi-a dat să citesc prima carte de Cioran. Tratat de descompunere parcă. Si prima dată Nietzsche. Am scris şi o poezie dadaistă împreună, "Păpădia plânge euforic/ E friabilă dar nu rugineşte..." şi nu mai ştiu continuarea, dar trebuie să o am scrisă pe undeva. Eram mândri de ce ne-a ieşit. Îmi amintesc perfect săculeţul albastru împrumutat de la un joc de scrabble şi în care amestecaserăm cuvintele. Eram liceeni şi ne credeam rebeli. Acum trebuie să-mi plătesc chiria, facturile de curent, gaz, telefon. Robi încă mai filosofează.

Într-o zi eram singură în parc. Aveam vreo 11 sau 12 ani, şi pentru că toată lumea mă ocolea zicându-mi că sunt ciudată, nu aveam prieteni. Ce patetic sună să spun că prietenii mei erau copacii. Stăteam sprijinită de trunchiul lor şi le spuneam tot ce aveam pe suflet: ce note am luat la şcoală, ce mai fac bunicu' şi bunica, când am fost ultima dată în Brazi, dacă le-am transmis copacilor din Brazi secretul copacilor din Cluj, despre lacrimile mele care nu se mai opreau şi trebuia să mă ascund în baie ca să nu mă vadă bunicii şi să mă certe că iar mi-e dor de mama şi de tata şi de fraţii mei. Era una din acele zile de dialog intim cu copacii. Aveam şi o carte la mine pe care o foloseam ca pretext, să nu par o ciudată care vorbeşte cu copacii. Un bărbat se apropie de mine, întrebând ce fac. Era destul de bătrân: cărunt, cu faţa ridată, nimic neobişnuit căci parcul acela era mereu plin de bătrâni care-şi plimbau nepoţii sau câinii. Sau amintirile... "Citesc", i-am răspuns. "Nu, nu citeşti, tu îi pândeşti pe ăia doi", spuse el convins că minţeam. "Nu, citesc, nu pândesc pe nimeni", răspund eu speriată că mă bănuieşte de cine ştie ce. "Ba da, îi pândeşti pe ăia doi", mă contrazice el, convins că mă prinsese "cu mâţa-n sac". "Nu", îi răspund din ce în ce mai furioasă, iar când mi-am întors privirea spre el (căci mă uitam spre locul indicat de el să văd despre ce ăia doi era vorba), îşi scosese sexul într-un gest deocheat pe care nu-l înţelegeam atunci. Am plecat speriată. M-am întâlnit cu profesoara de istorie pe care am uitat să o salut. Am ajuns acasă şi m-am aşezat pe scaunul de la birou. "Ce-i cu tine?" m-a întrebat bunicu'. "Nu mă simt bine", i-am răspuns şi am rămas nemişcată pe scaun până seara, când m-am dus la culcare. A doua zi la şcoală, profesoara de istorie ne ţinea prelegeri despre cei care nu salută. A evitat să-mi pomenească numele - poate pentru că eram premiantă?

Multe după-mese stăteam nemişcată pe scaun la birou, dar nu ca să învăţ cum credea bunicu', ci ca să scriu. La 16 ani am obţinut primul meu premiu literar la un concurs internaţional de poezie ţinut în Italia şi unde trebuia trimise creaţiile în italiană. Profu' Văran m-a ajutat să-mi traduc câteva poezii. El prefera poeziile Andreei. Mi le dădea ca exemplu. Ea nu a obţinut nimic. Am apărut şi-n antologie. A fost singurul meu premiu de poezie şi singura antologie în care am apărut vreodată.

Am stat totuşi o dată la o coadă. Acum îmi amintesc. La aprozar aduseseră roşii. M-am rugat vreo zece minute de mama să mă lase să merg să cumpăr. Aveam grădină, iar mama îmi spunea că în câteva zile se vor coace roşiile. Dar eu vroiam atunci! Am ajuns la aprozar şi m-am aşezat cuminte la coadă. După mine, alţi oameni, grăbiţi la răspândirea veştii că sunt roşii. Vânzătoarea a anunţat că e ultima ladă. Atunci lumea a început să se îmbulzească, sperând să apuce ultima roşie. Eram copil şi nu puteam lupta cu ei. Câteva împinsături m-au scos afară din rând. M-am întors acasă plângând.

La Cluj, îmi era dor de ai mei. Am scris o scrisoare "Dragi părinţi", în care le destăinuiam, în cuvinte patetice, dorul şi că eu nu mai pot sta departe de ei şi de Brazi. Am ezitat să pun scrisoarea în cutia poştală. În cele din urmă m-am decis şi-am trimis-o. Speram să-i înduplec. După patru zile (atât îi trebuie unei scrisori să ajungă din Cluj în Brazi) părinţii mei au venit la mine cu aceeaşi Dacia crem cu scaune portocalii. Eu îi aşteptasem în fiecare zi cocoţată pe pervaz, până când am văzut maşina oprind în parcare. N-am avut curajul să merg să-i întâmpin. Mi-au explicat că e mai bine pentru viitorul meu să fiu la Cluj: oraş mare, şcoli bune, posibilităţi multiple. Aveam 10 ani. M-am prefăcut că am înţeles. De atunci nu m-am mai destăinuit niciodată oamenilor. Doar copacilor. Ei nu vorbesc în cuvinte, ci în foşnete de frunze...

În Brazi mergeam doar în vacanţe. Nici acolo nu aveam prieteni şi tot pentru că eram ciudată. Hoinăream singură pe deal, prin pădure, pe stâncă, după fragi, după flori, după frunze moarte sau pur şi simplu. O aveam doar pe Lorelia. Fată citită cu care vorbeam despre romanele interbelice. Ei nu-i plăcea Hortenzia Papadat-Bengescu. A luat bacul cu cea mai mare notă din Brazi, mai mare chiar decât mine care făcusem şcoala la Cluj. Acum e măritată şi casnică.

Braziul avea întotdeauna ceva misterios. Deşi la fel, era parcă altul. Îl redescopeream cu emoţie la fiecare început de vacanţă şi îl lăsam cu părere de rău la fiecare sfârşit de vacanţă. Salutam frunzele, dealul, stânca, îmbrăţişam trunchiul copacilor cu o voluptate aproape carnală, căci numai ei mă ascultau povestind, cântând, plângând, eram de-a lor. Încet-încet, barăcile au început să se demoleze şi oamenii să se mute care-ncotro. S-a demolat şi baraca noastră. Noi ne-am mutat ultimii. Când au demolat apartamentul care fusese "al nostru", am plâns. Cu fiecare cărămidă căzută se rupea o bucată din amintirile de acolo, de care mă agăţam cu disperare în momentele mele de "dor" atunci când eram la Cluj. Copilăria, jocurile cu tata, vocea duioasă a mamei, toate se rupeau, rând pe rând, până când nu a mai rămas nimic. În final, au trecut cu buldozerul peste ele... Apoi, ne-am mutat în altă baracă. Au dărâmat-o şi pe aia. Astăzi, Braziul nu mai există...

În facultate m-am apucat de sport. Aveam picioare groase şi eram complexată. După patru ani de aerobic, picioarele mele tot groase au rămas, numai bune de inspirat poeţii douămiişti.

Prima dată am fumat o ţigară din "aceea" cu Ela, în balconul ei. Mergeam la nu-ştiu-ce chef şi vroiam să bem. Ne plăcea ginul. "Dacă fumăm, nu ne îmbătăm", spuse ea. Şi s-a dovedit a fi adevărat. Am mai fumat o singură dată, tot cu Ela şi tot pentru că vroiam să bem mult gin. Ei i se potrivea "fumatul". Mie nu.

Am fost o studentă banală. Mergeam regulat la cursuri, însă niciodată la seminarii, decât la alea la care se făcea prezenţa. Pentru că nu-mi plăcea ce se debita acolo. Eram pe lângă. Ceva de genul că cei doişpe purcei din Povestea porcului a lui Creangă reprezintă cele doişpe semne zodiacale. Nu-mi amintesc ce ziceau că e scroafa. Soarele poate? În anul I am picat la literatură veche şi la folclor literar, examene la care toată lumea a luat 9 şi 10. Pentru că nu-mi plăcea literatura veche şi pentru că la folclor literar am avut de învăţat doar patru foi. N-am avut chef, credeam că debitez eu ceva, aşa ca-n liceu, şi mă scot. Mă îmbrăcam cu pantaloni de stofă, sacou, pantofi şi poşetă asortată, cumpărate din puţinele burse pe care, în câte-un semestru, mai reuşeam să pun mâna. Nu-mi amintesc dacă mă şi rujam. Colegii mei nu ştiau că eu vorbeam cu copacii. Nu am participat la nici un cenaclu literar. Habar nu am cum e la un cenaclu literar. Se adună câţiva poeţi şi-şi citesc poemele, apoi urmează o dezbatere pe marginea celor citite, cred că. Dar asta o ştiu de pe la materiile de literatură. Am fost o studentă banală.

În 2005, dintr-o întâmplare, am ajuns în Anglia. Şi tot dintr-o întâmplare am şi rămas, dar despre asta poate o să povestesc altădată. Acum mă zbat între a rămâne şi a pleca, între patriotism şi trădare. Poate că niciodată nu am înţeles greutatea acestor cuvinte decât departe de ţară. Încerc să-mi găsesc locul aici şi totuşi întotdeauna voi fi o străină. Încă mai vorbesc cu copacii. Aici toamna nu vine în atât de multe culori... Aici sunt mai puţini brazi...

"Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?", m-a întrebat Adi când aveam 16 ani. "Am crescut", i-am spus, iar el rămase foarte dezamăgit de răspunsul meu. Era unul dintre puţinii care nu s-au speriat de ciudăţeniile mele; el intuia în mine ceva special. Dar răspunsul meu era sfâşietor de banal, nimicindu-i toate speranţele pe care şi le pusese în mine. A plecat...

"Ce-ai făcut în ultimii cinci ani?" Mă întreabă azi o voce. "Nici măcar nu am mai scris"...

sus!


Magna Charta
[fragmente - II]

Silviu Szekely

13.
O dezmiardă, îi mângâie părul, îi spune "eşti o curvă de lux şi te plătesc cu cuvinte" şi inhalează îngândurat mirosul de alge ce se scurge dintre fesele ei ovale, îi mai spune "te-am descărnat, acum eşti purificată" şi o lasă să-şi fumeze ţigara pe îndelete, în lumina roşiatică ce străbătea camera Babei de la un capăt la celălalt.
Omul nu mai reprezintă nimic pentru om. Omul nu mai e un mister. Fiinţă unisexuată, androgin, "pentru antici femeile nu aveau sex, erau un bărbat imperfect", chip fardat, enzime, coenzime, parfumuri. "Ştiu cât de mult îţi place Chanel şi Escada", loţiuni pentru corp, fitness, masaje orientale, epilări definitive scumpa mea curvă.
Se ridică şi trage draperiile la o parte. Din membrul tumefiat se scurge pe parchet un lichid transparent. "Vrei să dormi?" Nu vrea să doarmă, vrea cafea. Şi ea are sex, unde eşti tu, Mateo Columb, să ne înveţi să redescoperim o altă Americă, o altă planetă, un alt extaz. "Să-mi spui dacă te grăbeşti" şi îi spune nu mă grăbesc azi nu am nimic important de făcut. Bărbatul s-a aşezat cu fundul pe birou, cu spatele la fereastră. Bărbatul e lipsit de chip. Bărbatul nu e personaj. Bărbatul se întreabă "ce vârstă am", cine e femeia somnoroasă din patul lui.
O să se apropie iarăşi de ea, nu mai e mult până când o va întoarce iarăşi cu fesele spre el, o va trage de umeri spre membrul său scuipător de spermă, nu-i va păsa dacă ea simte vreo plăcere, deşi unghiile ei sfâşiindu-i antebraţul par a spune înfige-te mor de plăcere iar zvâcniturile feselor ei însoţite de acel pleosc-pleosc al frecării cărnurilor înmuiate îl vor determina pe bărbat să se descarce în sfincterele ei sfredelite, asta o să se întâmple peste puţin timp, după ce gândul că omul e chip fardat se va risipi complet din mintea lui, moment ce va coincide cu înălţarea penisului la 45 de grade şi cu ordinul pe care i-l va da femeii "nu te mişca".
Să nu te mişti de aici, să mori în propriul tău suflet, dincolo de gratii, acolo unde totul pare mai limpede, mai desăvârşit. Un spaţiu dincolo de care formele se amestecă, trupurile se întrepătrund, buzele şoptesc "te iubesc". Un spaţiu aproape literar, cu voci venite din altă parte, aducând în urma lor multă materie moartă, un abis imponderabil, ceva fără de care mişcarea pare doar unduire, gândirea doar suspin şi trecutul doar lacrimă sărată.
Să nu te mişti de aici, "nu te mişca". Să-l lase s-o îmbrăţişeze, să-l lase să nu spună nimic, să nu-i aducă aminte de el însuşi, de poziţia lui verticală, de analiză şi sinteză, de facturile neplătite, de tot ce ei i se pare penibil şi indecent.
Îşi mai aprinde o ţigară. "Aş vrea să mă spăl totuşi." Da, aşa e, e inadmisibil să nu ştii nimic despre celălalt, să nu te intereseze nimic, să nu dai doi bani pe ceea ce simte. Celălalt e obiect. Femeia e obiect. Bărbatul e imagine. Şi nu orice fel de imagine. Un fel de sticlă spartă, de piatră colţuroasă. O aude cum se mişcă sub apa ce-i spală trupul de urmele chinului prin care au trecut. "Aş fi avut atâtea secrete de împărtăşit" şi mâna îi coboară spre carnea gumoasă şi lipicioasă ce scuipă spermă, îşi atinge membrul, e flasc, cald, roşu, moale, puţin tumefiat, "da, atâtea secrete..."
Aş fi vrut să pot să vă spun tuturor pe nume, să iau lut din lutul vostru şi să-l ard în foc mocnit şi să-l picur peste voi sub formă de praf mătăsos şi ceară încinsă şi cuvinte imposibil de rostit. Voi n-aveţi faţă, n-aveţi păr, n-aveţi mâini şi haine. Era acolo, după gratii, cu spatele încovoiat întors spre fereastră. Pe culoar răsunau paşii grei ai gardianului, în vreme ce ea fredona sub duş o melodie la modă.

14.

Să-l facă să înţeleagă că avangarda autentică trimite tocmai spre redescoperirea sensului, că orice literatură, pentru a fi revoluţionară, are nevoie de iluzia, consistenţa sau durabilitatea unui sens. Că e foarte probabil ca sensul să rezide tocmai în diversificarea formelor de expresie pe o temă dată, ce revine mereu, ce se re-desfăşoară neîncetat, un sunet obsesiv, o boală cronică. Problema nu e aceea a unei literaturi adevărate contrapuse unei false literaturi, ci aceea a modului în care o experienţă poate fi regrupată în interiorul unui discurs ce materializează sensul.
Iar sensul nu poate fi materializat în afara exerciţiului minim al gândirii.
"De aceea consider că literatura serioasă este o formă aberantă de gândire."
Aprinde încă o ţigară.
"Tu, care eşti medic, vezi aceste lucruri cu alţi ochi."
"Aş îndrăzni să spun, riscând să-ţi stârnesc amuzamentul, că le vezi cu ochii raţiunii." Ca şi cum afirmaţia: literatura, pentru a fi veridică, trebuie să corespundă lumii printr-un fel de mişcare de reflectare în oglindă - ar fi cea care ar legitima şi ar oferi condiţiile de posibilitate ale desfăşurării discursului literar ca atare.
Striveşte în scrumieră ceea ce a mai rămas din ţigară. Îşi toarnă un pahar de vin (oare al câtelea?).
"Aş putea încerca să elaborez o clinică a literaturii, cu toate instrumentele discursului medical care mi-ar putea fi de folos."
"Aş putea chiar să mă folosesc de tine ca studiu de caz."
Râd amândoi în hohote, "la aşa ceva nu m-am gândit".
Să facă în aşa fel încât să recodifice teoriile percepţiei, ale comportamentului şi ale comunicării în rigurosul tablou pe care doar clinica îl poate oferi, încă de la naşterea ei. Probabil că în acel moment toate divagaţiile despre avangardă, dialog interior exacerbat, poeme metafizice, teorie literară şi valul de tineri romancieri n-ar mai avea nici o însemnătate, n-ar mai prezenta nici un interes. Pentru că în acel moment ţi se va spune ţie, cel care produci discurs literar, nu de ce scrii şi pentru cine scrii sau cum scrii, ci ţi se va spune cum ai ajuns să scrii aşa cum o faci, cum anume vorbirea ta, gesturile tale, eşecurile tale nu se înscriu decât în sfera unei simptomatologii genealogice cu o solidă bază neurologică. Va fi posibil să ţi se spună atunci că scrii prost pentru că emisfera cerebrală stângă prezintă o uşoară malformaţie congenitală iar centrii nervoşi răspunzători de articularea limbajului scris sau vorbit suferă o modificare morfologică care, slavă domnului, nu te va anula complet ca personalitate artistică, ci doar te va reţine cât timp vei trăi într-o încurajatoare stare de mediocritate, de notorietate sau de ebrietate. De tine depinde. Noi, cu toată tehnologia noastră şi cu toată ştiinţa noastră, nu vrem decât să te ajutăm, atât pe tine, cât şi pe cei care-ţi vor citi cărţile. Pentru că ei sunt obligaţi să ştie cine eşti, ce malformaţii ai avut, de ce traume ai suferit. Aşa vom oferi un instrument solid şi criticilor, care vor putea să te desfiinţeze şi mai elegant, fiind îndreptăţiţi să apere opinia publică de producţiile pseudo-literare, pornografice, lipsite de un conţinut narativ adecvat şi mai ales de o formă care să conducă la constituirea unui sens.
Îşi mai aprinde o ţigară. Trage aer în piept. "E foarte interesant ce spui tu, teribil de amuzant."
H.: "Nu uita că vrei să devii scriitor."
C.: "Nu uit. Secretul nostru face parte din această făgăduinţă. Poate că într-o zi o să se afle totul. Voi fi închis. Voi deveni un monstru."
H.: "Sunt şi eu părtaş la această monstruozitate sau, cum îi spui tu, experiment metafizic. Vreau să văd care-ţi sunt limitele, vreau să fiu martorul clipei în care vei spune gata, aici ne oprim. Pentru că totul are un sfârşit. În cele din urmă, totul va fi dezvăluit."
C.: "Tocmai de aceea deznodământul ultim nu va fi condamnarea mea ci felul în care voi rescrie într-o bună zi acest secret. Fiinţele care au participat la el. Feluritele feluri de-al rescrie. Variabilitatea formelor de expresie. Icnetele. Şoaptele. Aici îmi voi regăsi memoria."
Pune mâna pe sticlă. Umple paharele. Ascultă tangouri interpretate de Julia Migenes. Fumul din încăpere. Să faci cartografia unei clipe. Să deschizi brusc ochii şi să te orbească întunericul. Să măsori tegumentul trupului dezgolit. Intensitatea unui suspin. Violenţa uni revolte. Puterea maselor. Rătăcirea sufletului.


15.

Se apleacă uşor spre mine şi-mi spune "mi-e frică de mine, mi-e frică de noi". Noi doi, nimeni în jurul nostru, noi nu avem prieteni, nu ieşim în oraş, nu comunicăm cu nimeni, nu spunem nimănui când se crapă de ziuă "bună dimineaţa", nu pierdem nopţile prin baruri, şi totuşi, legământul nostru, chinul, ardoarea, povara, prăpastia.
Îi spun "îţi asumi un risc enorm. Ai nevastă şi copil". Îi mai spun "nu trebuie să te pierzi cu firea, trebuie să fii alături de ei clipă de clipă, zi şi noapte, să le spui că îi iubeşti, că înseamnă totul pentru tine, că nu ai da doi bani pe viaţa asta dacă ei n-ar exista, dacă în fiecare zi nu ţi-ai strânge copilul în braţe şi dacă nu ţi-ai îmbrăţişa pătimaş soţia". Apoi îi mai spun "desigur, pentru noi nu contează decât să căutăm adevărul, nu să trăim ca nişte şobolani, ca nişte larve".
H. era puţin abătut. Înfricoşat. "Mai vrei un rând?"
Îi spun "ştii că pe mine te poţi bizui mereu". Şi ca să-l scot din starea de torpoare şi nepăsare îi spun "hai să-ţi citesc un pasaj din Sexus", deschid cartea acolo unde am lăsat semn şi, cu o voce gravă, puţin şoptită, încep să citesc.
" - E un om ocupat. Poate chiar prea ocupat... Dar într-o bună zi va fi pedepsit, a continuat el. Nu ai voie să ucizi, nici măcar pe cei încă nenăscuţi. Aici e mai bine - aici e linişte.
- N-aţi vrea să mai sting câteva din lumini? l-am întrebat, sperând să-i abat gândurile în altă direcţie.
- Să fie lumină, mi-a răspuns. Lumină, mai multă lumină. El, acolo sus, lucrează în întuneric. E prea mândru. Lucrează pentru diavol. E mai bine aici, cu rufele ude.
A rămas tăcut câteva clipe. Se auzea picurul apei care se scurgea din rufele ude. M-a străbătut un fior. Mă gândeam la sângele care se prelingea pe mâinile doctorului Onirifick.
- Da, picături de sânge, a grăit bătrânul de parcă mi-ar fi citit gândurile. E un măcelar. Se dedică morţii. Asta-i cea mai mare întunecime a minţii omeneşti - să ucizi ceea ce se zbate să prindă viaţă. Nici animalele n-ar trebui ucise - decât pentru sacrificiu. Fiul meu ştie totul - dar nu ştie că omorul e cel mai mare păcat. Aici e lumină... multă lumină... şi el stă acolo numai în întuneric. Tatăl lui stă în pivniţă şi se roagă pentru el, ier el stă acolo sus, măcelărind, măcelărind. Pretutindeni e sânge. Casa e mânjită.
Clipă în care se ridică brusc din fotoliu, se repede la mine şi-mi smulge cartea din mâini strigând CE VREI DE LA MINE, UNDE VREI SĂ AJUNGI, ÎȚI BAȚI JOC DE MINE, ȚI SE PARE AMUZANT, SPUNE, SPUNE. E cu nervii la pământ, mai vrei un rând, nu te ambala aşa, serios, nu te recunosc.
Îl ajut să se aşeze în fotoliu, se ţine de braţul meu. Îmi spune "îmi iubesc nevasta, îmi ador copilul, tu ştii bine, tu observi tot ce se întâmplă..." Uite mâinile astea, parcă nu-s ale mele, am visat că mă încăleca sora neveste-mii, îi strângeam bucile cu mâinile astea două, o căţea în călduri cu faţa schimonosită de plăcere. Stăteam aşa, cu palmele încleştate pe bucile ei fremătătoare, uitându-mă la fruntea ei zbârcită, la buzele umflate şi la sânii străbătuţi de nişte vinişoare albăstrii ca nişte varice pe un picior cangrenat şi ascultam cum gemea au si ah până când am deschis ochii şi am înţeles că iubirea nu e un sentiment curat, că, dimpotrivă, e ca o suprafaţă de nailon ciuruită de stropi de ceară topită desenând găuri prin care se preling, una după alta, fantome şi fantasme, ficţiuni şi micţiuni şi-ţi dai seama că adevărul nu poate fi niciodată împărţit la doi, în doi, împărtăşit, înjumătăţit. E cât se poate de simplu, trăim de fapt două vieţi, una şi aceeaşi. Una cu ochii deschişi şi cealaltă cu ochii închişi. Ştii ce se spune, că toate femeile sunt curve, iar eu adaug: sau în vis, sau în realitate. Când visez, sunt şi eu o curvă. Mă acuplez cu femei necunoscute, parţial cunoscute, recent cunoscute sau, de ce nu, nenăscute. Visăm la cai verzi pe pereţi. Cu ochii închişi, deschişi sau, sintetic, întredeschişi. Visăm să rupem lanţurile, să ne eliberăm. Visăm ca să putem scrie poezii. Să avem la ce ne gândi atunci când se luminează de ziuă. Şi uneori ne simţim vinovaţi, infideli, mârşavi, fioroşi, angelici.
"Să nu mă iei în seamă", îmi zice. Îmi deschid sufletul ţie, mă disec în faţa ta aşa cum disec un cadavru învineţit, îmi eşti duhovnic, îmi eşti psihiatru, eşti tatăl meu din ceruri, eşti umbra mea pe pământ. Din tine răzbate lumina, din mine vine întunericul. Tu o să deschizi ferestrele şi soarele va pătrunde în încăpere. Nu vei munci niciodată cu adevărat decât la această deschidere. Deschiderea luminatoare. Nu vei avea şefi, nu vei avea orar fix, ore suplimentare, asigurări de viaţă, credit ipotecar. Pentru că n-o să-ţi poţi îndeplini misiunea decât dacă laşi totul în urmă, mult în urmă, ca pe ceva respingător, un deşeu radioactiv sau un focar de infecţie. Ascultă la mine, tu ne vei elibera pe toţi, cu toţii vom cădea la picioarele tale, curve, tâlhari, cerşetori, muncitori necalificaţi, ziarişti, nebuni, animale de companie, păsări migratoare, plante exotice. Toţi, până la unul. Căci tu eşti mesagerul, cel care, într-o bună zi, deşi nimeni nu dă acum doi bani pe tine, vei scrie Cartea Sfântă, Cartea cea mare a umanităţii.
Îşi mai aprinde o ţigară mentolată. Suge din ea însetat şi scoate fumul o dată cu un oftat prelung. "Pe când eu, uită-te la mine. Am ajuns mare medic, un mare căcat care crede că ştie totul despre om. Mi-am întemeiat o familie, duc o viaţă liniştită, depun lunar bani în cont, plătesc facturile la timp, toţi mă cunosc ca fiind un om cu picioarele pe pământ, un om aşezat, aproape fericit. Ei bine, totul e o mare minciună. Un basm. Am un rol de jucat pe care mi-l asum în fiecare zi, mereu şi mereu. Pe când regizorul, cel care ne ţine legaţi de rol aşa cum iobagii erau legaţi de glie, nu vrea să ne împărtăşească deznodământul piesei. Suntem pe scenă, goi şi împuţinaţi, aşteptând să ni se spună ce să facem. Indicaţiile din culise. Luminile de semnalizare. Aşteptăm căderea cortinei. Niciodată n-am fost bun de nimic şi nici n-o să fiu vreodată."
Acum tace. Îmi întinde cartea care mi-a smuls-o cu brutalitate în timp ce-i citeam. Totul a fost spus pe ziua de azi. Iau cartea, îl prind de antebraţ. Îl strâng cu putere. El îşi lasă capul în piept. Un firicel de salivă i se prelinge pe cămaşă.

sus!


Nea Traian pleacă

David Sima

În care se povesteşte cum un pensionar se ridică la cer fără nici un sprijin din partea statului ori a casei de pensii.


Cei mai mulţi vecini şi-l amintesc pe Nea Traian ca pe un om liniştit, întotdeauna la locul lui, dar mai ales ca pe un mecanic destoinic care putea să repare orice hârb de maşină din parcarea blocului. În cei 20 de ani de când se mutase în imobilul de pe strada Umbrei nr. 12 nu avusese nimic de împărţit cu nimeni de pe scară, însă este adevărat că administratorul îl mai mustra din când în când pentru întârzierile repetate la plata întreţinerii. De când ieşise la pensie, Nea Traian putea fi zărit în fiecare dimineaţă lângă Dacia lui albă, meşterind toată ziua câte ceva sub capotă. Spre seară, când vreun vecin se întorcea de la serviciu sau vreo gospodină venea de la piaţă cu sacoşele în mâini, Nea Traian era deja băgat cu totul sub caroseria Daciei şi, din acea poziţie orizontală, răspundea nevăzut la salutări. I se zăreau doar pantofii scofâlciţi ieşind de sub maşină şi o bucată din salopeta albastră de odinioară, pe care o purtase ca mecanic prin cele câteva ateliere de reparaţii şi tinichigerie în care lucrase toată viaţa. Dintre toate masinile din parcare, Dacia albă a mecanicului era singura care nu mai fusese văzută mergând pe şosea de aproape un deceniu. Acest amănunt însă nu l-a împiedicat pe Nea Traian să-şi dedice aproape tot timpul încercărilor de a o repara.
Avea doi băieţi, mecanici şi ei, care îl mai vizitau din când în când, iar soţia îi mai umplea încă nesfârşitul timp de pensionar cu inevitabile mustrări când vedea prosoapele de bucătărie pătate cu ulei negru. Se ciondaneau fără încetare de când se căsătoriseră, cu mai bine de 30 de ani în urmă. Pe masa de bucătărie, pe o pagină mototolită de ziar, se aflau întotdeauna câteva piese de motor pe care mecanicul le cântarea ca pe nişte prea-sfinte moaşte ale unor mucenici întru credinţă, mormâind tot felul de formule magice prin care avea să prelungească destinul lor de piese ştirbe. Cu anii, Nea Traian ajunsese să creadă că lumea întreagă era asemenea unui mecanism în care oamenii erau doar nişte mici roţi dinţate, tocindu-se şi ruginind fără încetare, iar Mecanicul era zeul suprem care înlocuia şi repara piesele nu după bunul său plac, ci după necesităţile bunului mers al Universului-Maşină. Mare lucru nu se mai poate spune despre viaţa mecanicului în afară de cele de mai sus.
O viaţă cutremurător de banală în care a încercat fără succes să repare lucruri care nu-şi găseau locul în nici un mecanism. Până într-o zi când el însuşi a început să aibă impresia că devenise un soi de piesă ruginită. Cu o seară înaintea ultimului eveniment la care a luat parte pe pământ, mecanicul întârziase în bucătărie, privind îndelung nişte tacheţi tociţi pe care numai un miracol ar mai fi putut să-i salveze de la rugina definitivă - boala întregului Univers.
Aşezat la masă, Nea Traian asuda în maieu şi se învăluia într-un nor de fum de ţigară - ca întotdeauna, Carpaţi fără filtru. Alături se mai aflau felurite părţi dintr-un motor: segmenţi, pistoane păstrate în ulei, bujii, un electromotor ars, însă mecanicul se concentra cu precădere asupra unui set de tacheţi ruginiţi. Era complet cufundat într-o meditaţie fără orizont, mormâindu-şi incantaţiile obişnuite printre vălătucii de fum, când soţia l-a chemat pentru ultima oară în pat. Era ora zece fără un sfert, imediat după sfârşitul episodului 59 din serialul brazilian Clona, pe care de altfel îl urmărise şi plutonierul la secţie împreună cu o ceată de prostituate, pe care echipajul de politie le ridicase de pe străzi in seara aceea. Nea Traian a ignorat chemarea sotiei şi a continuat să ţeasă vise întreaga noapte, încercând să mântuie setul de tacheţi de cumplita lor soartă. Poate se gândea că totul este rugină şi numai rugină, poate că a simţit o chemare din alte lumi. Poate trupul său intrase în rezonanţă cu armoniile universale.
În ziua următoare, mai precis la ora 8 dimineaţa, când vecina de palier, spionând prin vizorul uşii - "parcă aş fi presimţit ceva, domnule plutonier", l-a văzut pe mecanic ieşind din casă cu un aer răvăşit, "nu că ar fi fost vreodată întreg la cap, dar nici chiar aşa", avea să declare mai târziu vecina. Purta costumul bun, de duminică, singurul rând de haine care nu văzuse niciodată burta unei maşini. Cravată, vecina nu-şi aducea aminte să fi avut şi este posibil ca lucrurile să fi stat într-adevar aşa pentru că în jurul trunchiului de nuc, secerat la pământ de brigada de pompieri, nu s-au găsit mai târziu decât maieul alb, o pereche de şosete în picăţele, costumul gri cenuşiu şi într-unul din buzunare biletul compostat de troleibuz - martorul tăcut al ultimului drum făcut de mecanic. Nimic altceva, nici o însemnare care să anunţe, dacă nu să justifice cumva, cutremurătorul său gest de sfidare a lumii sensibile.
S-a îndreptat către staţia de troleibuz din faţa Fabricii de Pâine de unde a cumpărat un bilet cu o singură călătorie şi a aşteptat răbdător troleibuzul. A urcat alături de ceilalţi călători şi a coborat în staţia de la intrarea în Parcul Central către care dădeau ferestrele Primăriei. Arşiţa nu îngreunase încă suflarea oraşului, iar pe alei se plimbau câţiva trecători. Nea Traian s-a îndreptat, ocolind lacul pe margini, către cel mai înalt dintre bătrânii copaci, plantaţi acolo de arhitectul german care desenase planurile Parcului cu mai bine de un secol în urmă.
Cu o agilitate nebănuită s-a prins cu braţele de prima creangă şi a început urcuşul până în vârful nucului. Ținându-se cu o mână de o ramură viguroasă, a început să se dezbrace acompaniat de vociferările câtorva privitori adunati ca prin farmec. Când a rămas complet gol şi-a încrucişat picioarele şi a rămas nemişcat, uitandu-se la soare ca şi cum ar fi vrut să se lase orbit de lumina de dimineaţă ce-şi înteţea dogoarea.
Dedesubt, gardienii publici s-au arătat rapid, chemaţi de larma celor care căscau gura ca la circ, privind către vârful copacului. Nici ameninţările cu amenzi imense pe care, de altfel, nu le-ar fi putut plăti până la sfârşitul vieţii din pensia mizeră, nici rugăminţile nu l-au înduplecat să coboare. Nici măcar cel mai sprinten dintre gardieni, care a încercat să se avânte până la înălţimea cucerită de mecanic.
În acel moment, Nea Traian s-a ridicat dezvelindu-şi goliciunea şi a început să se caţere asemeni unei maimuţe până pe ultima creangă, atât de subtire încât n-ar fi putut susţine nici măcar greutatea unui copil de 10 ani. A fost prima manifestare de imponderabilitate, proprietate pe care corpul lui Nea Traian o dobândise în chip neaşteptat, iar gardianul a trebuit să se resemneze, altfel ar fi riscat să-şi frângă gâtul.
Larma de jos devenise asurzitoare, iar dacă mecanicul - prefăcut brusc într-un soi de stâlpnic - ar fi avut curiozitatea să privească dedesubt, ar fi văzut o adunătură pestriţă stârnită la culme de neobişnuitul spectacol.
Vacarmul a atras atenţia unui functionar de la Primarie care s-a înfăţişat pe dată, croindu-şi cu greu drum prin mulţimea de gură-cască, nerăbdător nu atât să rezolve situaţia, cât să înăbuşe încă din faşă un posibil scandal. Închipuindu-şi că era vorba de vreunul dintre acei disperaţi care nu-şi mai pot achita întreţinerea sau pur şi simplu nu au cu ce plăti vreo amendă oarecare, funcţionarul a încercat să dialogheze cu ceea ce mai rămăsese din Nea Traian de altădată pe un ton protector, aproape părintesc. Toate încercările sale s-au izbit însă de o tăcere absolută, de parcă bărbatul gol şi-ar fi pierdut şi simţurile odată cu raţiunea.
Funcţionarul s-a văzut nevoit să-i promită mecanicului rezolvarea tuturor problemelor sale, deşi astfel ar fi instituit o nouă manieră de protest mai eficientă şi infinit mai periculoasă decât banala grevă a foamei. I-a promis o pensie mai bună, o locuinţă socială, dacă pricina protestului ar fi fost cumva aceasta, şi chiar un post onorific în consiliul orăşenesc pe probleme legate de administraţia parcurilor. Însă nimic. Nici un răspuns nu a venit de sus, iar funcţionarul a rămas stană de piatră, aţintindu-şi ochii în sus pentru a prinde cea mai mică mişcare. Nimic din nou.
Demnitatea funcţionarului fusese grav batjocorită, după cum se putea vedea pe faţa sa roşie de furie, astfel că ordinul şuierat către gardieni n-a surprins pe niciunul dintre spectatori: "Să vină pompierii să-l dea jos! Dacă-i nebun cu acte în regulă, să-l duceţi la ospiciu, iar dacă nu e, să-l amendaţi pentru trei generaţii şi să-l băgaţi la zdup pentru tulburarea liniştii!"
Apariţia brigadei de pompieri părea că va aduce cu sine înăbuşirea umilitoare a ineditei revolte împotriva ordinii publice, spre dezamăgirea zecilor de spectatori. De sus, Nea Traian părea că nu dă nici o atenţie scărilor ce se înălţau, sprijinite de scoarţa copacului. Însă odată cu primele crengi rupte sub greutatea pompierilor, audienţa a înţeles că finalul întâmplării era încă departe. Toate capetele, inclusiv cele plecate de ruşine ale pompierilor, s-au întors la un semn către singurul om care putea face ceva. Conştient de însemnătatea momentului, funcţionarul a făcut semn pompierilor să doboare copacul.
Securile au început pe dată să izbească trunchiul nucului, mai putred decât s-ar fi bănuit, treabă uşoară pentru jumătate de ceas de opinteală. Aşchiile săreau în toate părţile, iar copacul se clătina cu fiecare lovitură ce-l desprindea de rădăcini şi de istoria lui seculară. Cu pârâituri de parcă lumea întreagă s-ar fi prăbuşit din temelii, cu un geamăt tânguitor de bun-rămas, nucul s-a prăbuşit, iar prin praful înălţat în văzduh şi printre crengile tremurătoare ale copacului doborât, cei de faţă în acea zi de iulie, când arşiţa încinsese sângele oraşului până la fierbere, au putut vedea o siluetă profilată pe cer, scăldată în lumina orbitoare a amiezii. Un trup gol plutea în văzduh, mult deasupra pământului, acolo unde cu câteva clipe înainte se aflase coroana bătrânului nuc.
În ziua urmatoare, ziarele au scris pe larg despre strania ridicare la cer a unui mecanic din cartierul Drumul Taberei (titlurile vorbesc de la sine: Nici legile gravitaţiei nu mai sunt respectate, A început migraţia pensionarilor), iar jurnalistii au facut tot soiul de speculaţii. Unul singur, Costică Bogdănescu, practicant al unei forme extreme de Tantra Yoga, s-a încumetat să dea o explicaţie în rubrica sa din cotidianul "Oraşul nostru". Oricât de incredibilă ar fi, are macar o calitate: este singura încercare de lămurire a cititorilor. Iată pasajul care aruncă lumină asupra evenimentului, citat cu permisiunea autorului:
"Datorită bruştei revolte sale împotriva realităţii, putem privi cu totul altfel extraordinara banalitate din viaţa aproape ascetică a lui Nea Traian. Nu cumva încercând să repare o maşină care nu mai fusese vazută de o veşnicie mergând pe străzile cartierului, Nea Traian îşi exersase temeinic voinţa vreme de 20 de ani? Oare meditaţiile repetate asupra stării uneia sau alteia dintre piesele fisurate ale motorului Daciei nu i-au deschis, printr-un accident cosmic, toate cele 7 Chakre, lăsându-i Lotusul interior să-şi dezvăluie petalele într-o neaşteptată inflorescenţă?
Mecanicul făcuse fără ştiinţa lui exerciţii zilnice de Yoga, învăţând să-şi cunoască şi să-şi stăpânească perfect trupul pe care îl ţinea ore întregi sub maşină, în poziţie orizontală, uitând cu totul de foame şi sete! Axul central al Daciei albe era Mandala lui, era poarta deschisă către lumile paralele prin care a pătruns fără să ştie. Prin cine stie ce accident cosmic, în conştiinţa astrală a mecanicului s-a deschis Ochiul lui Shiva - ajna cu cele 3 petale. Astfel, Nea Traian a dobândit nişte puteri uluitoare, de care a uzat pe deplin în acea zi, când soarele strălucea înnebunitor pe un cer spălăcit precum salopeta mecanicului auto." Aici se încheie relatarea jurnalistului.
Ce s-a mai întâmplat însă cu Nea Traian din momentul în care a rămas suspendat deasupra Parcului Central şi a celor ce se afllau acolo, privindu-l înmărmuriţi? Ei bine, potrivit mai multor surse temeinic verificate, cel care fusese vreme de o viaţă Nea Traian, mecanic auto, soţ model şi părinte iubitor, devenit în cursul unei singure zile un soi de Obiect Zburător Neidentificabil, şi-a întins dintr-odată braţele ca pe nişte aripi şi a început să lovească uşor văzduhul, lopătând încet către linia subţire a orizontului de unde nu s-a mai intors.

sus!


Reproducerea textelor sau imaginilor este permisă doar cu condiţia precizării sursei. ©2004-6 EgoPHobia & autorii textelor şi imaginilor       @ www.egophobia.ro