Vlad Nancă

-unul dintre cei mai activi şi interesanţi artişti români contemporani -născut în Bucureşti în 1979 -a studiat fotografia la Universitatea de Arte Bucureşti -şi-a expus lucrările în "2020 Home Gallery", găzduită în propriul apartament -este iniţiatorul şi moderatorul grupului de discuţii "începem" -are o expoziţie virtuală intitulată "down to earth" -urmăriţi-i vlogul... merită!

Interviu Vlad Nancă

Iulia Argint

1. Există pe www.fotoblog.ro/vladnanca o arhivă online a artei stradale impresionantă. România arată altfel din perspectiva aceasta. Cum e cu "street art flog"?

Foto-blogul meu dedicat street art-ului nu este decât rezultatul pasiunii mele pentru graffiti în toate formele sale de expresie. Primul contact cu graffiti l-am avut în 1995 la Budapesta, când încercam să descifrez tag-uri, dar adevărata pasiune a început la Paris în 2002. Odată cu explozia mondială a expresiei artistice în stradă, au început să se petreacă mici acte de vandalism creativ şi în România. Aşa că, de vreo 4 ani, am început să documentez tot ce înseamnă graffiti în Bucureşti (mai puţin ceea ce s-ar putea numi "graffiti tradiţional" litere, taguri etc) şi pe unde mai puteam. Am reuşit să fac o arhivă impresionantă şi sunt bucuros că există cineva care face chestia asta (cu atât mai mult că eu sunt acela; totuşi sufăr enorm că nu pot vedea aproape nimic din lozincile scrise în '89 şi anii '90 pe zidurile din Bucureşti). Pe fotoblog îmi place să şi scriu câteva cuvinte despre imaginea pe care o pun acolo... Am avut pentru o perioadă şi sper să continui când mă voi întoarce în Bucureşti, o rubrică la Time Out Bucureşti dedicată graffitiului. Nu încerc decât să arăt diferitele feţe ale graffitiului, dar mai ales libertatea oamenilor care fac asta, indiferent dacă e vorba de un copil care zgârie ceva cu cheia pe un zid sau de cineva care trăieşte din graffiti.

2. Ştiu că eşti pasionat de stenciluri. Imi poti spune mai multe despre stencil graffiti? Ştiu că acest gen de artă a prins deja ceva vechime. Cum stau lucrurile în materie de stencil graffiti art în Occident şi cum în România? Ce proiecte de aici ţi-au atras atenţia?

Stencil graffiti este forma cea mai democratică a artei în stradă - oricine are acces la un carton, un cutter şi un spray, probabil că ăsta e motivul pentru care îmi place atât de mult. În urmă cu 4 ani, cam când m-am apucat să documentez graffiti, Alexe Popescu îşi făcea lucrarea de diplomă la Design cu nişte stenciluri puse direct în stradă. Lucrările lui (seria Elvis, alergătorul, Michael Jackson etc) erau mai degrabă capodopere de graphic design decât nişte lucrări încărcate cu semnificaţii adânci, dar totuşi importanţa lor este mare pentru că au reuşit să îi inspire pe toţi cei care l-au urmat. Odată cu documentarea fenomenului, am început şi Romanian Stencil Archive, care este o arhivă de stencil graffiti din toată România (disponibilă online pe www.2020.ro, făcută cu ajutorul multor persoane care contribuie cu imagini din oraşele lor). Pe măsură ce arhiva online a crescut (de curând a depăşit 400 de lucrări), cred că a inspirat şi pe alţii să facă stencil graffiti, dar nu pot fi sigur de asta. În România, pot spune că se face mai mult graffiti cu şablonul decât în alte părţi, dar nu ştiu dacă există un artist sau altul care să fi atras atenţia în mod deosebit. Nu cred că există vedete ale graffitiului în Romania, aşa cum sunt Bansy sau Blek le Rat, deveniţi deja personalităţi publice în ţările lor de origine şi nu numai... Apreciez însă enorm întreaga comunitate de oameni care fac sau au făcut stencil graffiti în România pentru că au înţeles că sunt liberi. Ştiu copii de 14 ani dar şi oameni trecuţi de 40, oameni care merg la serviciu în fiecare zi şi tinere mame cu copii sugari, toţi fac stencil graffiti. Îi respect pe fiecare dintre ei mai mult decât pe artiştii UAP care putrezesc împreună cu arta lor prin ateliere.

3. Pentru Blek le Rat stencil graffiti art reprezintă "métropole qui fleurit d'intentions poétiques animée par les couleurs de nos bombes aérosol". Ce cuvinte ar surprinde din punctul tău de vedere esenţa acestui tip de artă?

Blek le Rat este bunicul stencil graffiti-ului şi mă bucur că ai găsit cuvintele astea spuse de el. Blek le Rat făcea stencil graffiti într-o perioadă în care mulţi dintre cei care fac asta acum în România nici nu se născuseră. El e mult mai în măsură să vină cu aforisme despre arta din spaţiul public decât mine. Aş spune totuşi că un graffiti poate avea o importanţă mult mai mare în conştiinţa publică decât orice monument caraghios de sute şi mii de euro.

[Foto: Domnul NU ]

4. Lucru evident, te raportezi într-un mod deosebit la spaţiul în care creezi şi expui. Intervii asupra lui, îl recreezi. S-ar putea spune că într-un fel Bucurestiul face parte din creaţiile tale, că prin aceste intervenţii oferi publicului amator de artă urbană un alt Bucureşti. Vorbeşte-ne despre Bucureştiul lui Vlad Nanca.

Una din primele expoziţii organizate în Home Galeria 2020 (adică la mine acasă) era expoziţia mea care se numea "Vlad Nanca lives and works in Bucharest" (2003), iar instalaţia la care lucrez acum şi pe care o voi inaugura în ianuarie aici la Stuttgart se numeşte "Dream of Bucharest". Dincolo de oras îin sine, cred că majoritatea lucrărilor non-fotografice pe care le fac vorbesc despre spaţiul din care provin şi în care am crescut şi trăiesc. Fotografiile pe care le fac sunt total diferite, sunt de cele mai multe ori peisaje, au o anume estetică a lor şi nu au niciodată referinţe georgrafice, sociale sau politice. Despre legătura mea cu Bucureştiul stau şi eu şi mă întreb dacă aş fi simţit la fel în orice alt oraş aş fi crescut... Bucureştiul mă fascinează prin complexitatea lui... n-am mai văzut niciodată un oraş atât de amestecat, atât de intens, diferit de la o stradă la alta, de la o clădire la alta şi de la un locuitor la altul... Am făcut împreună cu câţiva prieteni Bukresh Blog, un blog despre Bucureştiul contemporan, diferit de vizunea "wannabe"-burgheză a intelectualilor care locuiesc la bloc dar visează la sânge albastru, cai verzi pe pereţi şi ciori vopsite în verde de micul Paris. Încercăm pe blog să înţelegem mai bine oraşul, să-l redescoperim şi să ne arătăm unii altora micile bucurii din legăturile personale cu oraşul. Suferim cu toţii că nu există un muzeu al Bucureştiului distrus în anii '80, că nu există un muzeu al Bucureştiului utopic socialist, că nu există un muzeu al arhictecturii moderne din anii '20, '30 şi '40, etc... Putem însă arhiva graffitiul din oraş, putem lupta pentru protejarea unor clădiri sau repararea unor erori şi evitarea unor noi erori.
Despre relaţia mea personală şi directă cu oraşul pot spune ceea ce spun despre graffiti în general. Strada este a mea, spaţiul public îmi aparţine, iar dacă eu aleg să mă exprim în stradă şi să evit să mă limitez la spaţiul unei galerii atunci o voi face. Anul ăsta, am desenat maşini pe stradă în tot oraşul, cumva din cauză că am fost personal alarmat de ideea că în Bucureşti s-a ajuns la 1 milion de maşini înregistrate şi mai ales ca o critica vis-a-vis de tendinţa tot mai clară spre materialismul capitalist a societăţii din România. Maşinile mele desenate stângaci vorbesc despe asta... Stencilul meu despre monumentul erorilor vorbeşte despre încununarea tuturor erorilor post-89 într-un monument de o urâţenie inimaginabilă... iar numele lui Eminem alăturat portretului lui Eminescu vorbeşte despre eroii obligatorii şi facultativi ai adolescenţilor.
Altfel, Bucureştiul lui Vlad Nanca este Bucureştiul în prag de melting pot... Simt că oraşul ăsta se pregăteşte să devină ceva, dar deocamdată abia se aleg ingredientele, invitaţii la masă şi muzica pentru marea explozie a oalei culturale, care probabil se va produce undeva între 2010 şi 2020, nu ştiu exact când... Cert e că eu şi colegii mei din generaţia ą30 de ani doar pregătim terenul pentru cei care au ą20 de ani, oamenii cu adevărat liberi şi liberi de orice contact cu întunecaţii ani '80 şi '90.

5. Un alt proiect interesant este "Începem" ('We're getting started') internet discussion group. Mi-ai putea spune mai multe despre el?

"Începem" a pornit din nevoia mea de comunicare cu artişti de aceeaşi vârstă... La început (ianuarie 2004), am fost câţiva artişti şi curatori tineri pentru ca grupul să crească şi să ajungă la peste 500 de abonaţi din domenii diferite, dar toţi interesaţi de creaţia contemporană. Iniţial, dorinţa era să avem o platformă de dezbateri, însă acum grupul funcţionează mai ales ca un canal de informaţii legate de arta contemporană. Grupul "Începem" a fost făcut după modelul Nettime-RO, care ajunsese într-o etapă destul de amorţită (şi care continuă să fie aşa). "Începem" este un canal de informaţii care a popularizat multe proiecte şi a adus multe avantaje artiştilor tineri tocmai din cauză că a facilitat comunicarea între artişti.

6. Ai fost întrebat probabil de nenumărate ori, dar nu mă pot abţine să nu te întreb şi eu: de unde obsesia cu maşinuţele, cu Dacia 1300? Ce urmăreşti să transmiţi?

Am vorbit despre maşinuţele mele ceva mai devreme... Mă fascinează forma Daciei 1300, iar maşina mea desenată pe stradă este inspirată exact din conturul Daciei... Mă fascinează felul în care lucruri împrumutate sau preluate din alte culturi devin simboluri naţionale, fie că e vorba de Dacia 1300, ciorbă sau palincă. Mă fascinează Dacia cum mă fascinează Polski Fiat din Polonia, Bulgar din Bulgaria şi Yugo din Iugoslavia.
Aş mai spune că mă fascinează felul în care maşina (automobilul, robotul, calculatorul, maşinile de tot felul), progresul în sine, ar trebui să facă viaţa omului mai uşoară, dar totuşi nu e chiar aşa, maşinile ne omoară pe zi ce trece... Nu ştiu cât voi mai desena maşini pe stradă, dar sunt sigur că vor mai apărea în creaţia mea. Mă surprinde şi mă bucură în acelaşi timp că sunt oameni pe care maşinile mele de pe stradă îi enervează îngrozitor... mă bucură că reacţionează cumva, totuşi nu maşinile mele sunt problema.

7. Mi-a plăcut faptul că eşti atât de atent la tot ce întreprinde Ministerul Culturii. Mă gândeam, de exemplu, la iniţiativa "Case care plâng" despre care s-a şi discutat de altfel pe unul dintre blogurile tale. Ce reproşuri ai să aduci acestei instituţii şi care consideri că ar trebui să fie priorităţile ei?

Iniţiativa "Case care plâng" nu-mi aparţine, este un proiect al unor studenţi la arhitectură. Încerc să fiu atent la ce se întâmplă în jurul meu şi să transmit mai departe informaţii prin listele de discuţii la care sunt abonat sau pe blogurile pe care scriu. Încerc să fiu activ şi să am o atitudine civică şi, atât cât pot, să trezesc conştiinţa civică şi pentru alţii... Acum 17 ani s-a murit pentru ca noi să ne putem spune părerea şi să participăm la decizii care se iau în numele nostru şi să acceptăm sau nu lucruri care se fac pe banii noştri... Funcţionarii din Ministerul Culturii ne iau pe toţi de fraieri şi nu e de mirare că o fac pentru că sunt puţini cei dispuşi să se lupte cu capetele pătrate de acolo. Am enorm de mult respect pentru comunitatea din dansul contemporan, care s-a luptat ani de zile pentru a ajunge să aibă o instituţie pe care o mai mult decât meritau prin tot ce au reuşit să facă în plan profesional. CND-ul este una dintre cele mai active instituţii din Bucureşti, cu un program absolut extraordinar... Ăsta este însă rezultatul unor eforturi neobosite ale oamenilor direct implicaţi în acest proiect. Cred că dacă am avea cu toţii tăria necesară şi disponibilitatea morală, am putea să evităm ţepele pe care MCC ni le dă cu neruşinare fără încetare de ani de zile.

8. Unul dintre lucrurile pe care le menţionezi când schiţezi un tablou al actualei stări de lucruri în ceea ce-i priveşte pe membrii UAP este comoditatea. O vădită lipsă de implicare în ceea ce se petrece în societate, un anacronism evident. Să înţeleg că normal ar fi ca un artist să se implice în viaţa societăţii în care trăieşte şi creează, să fie mereu atent la ce se se întâmplă în jurul lui, să sublinieze şi să critice prin proiectele lui devierile? Şi pe de altă parte, ce se întâmplă cu tine ca artist român dacă nu eşti membru UAP?

Nu cred că doar artiştii trebuie să se implice în viaţa societăţii, cred că toată lumea ar trebui s-o facă.
Cred că a fi artist şi a fi membru al UAP sunt lucruri complet diferite... Intenţia Uniunii de la început era să închidă ograda creaţiei într-o instituţie de tip cooperativă totalitară. Uită-te numai cât de prosper este preşedintele UAP faţă de instituţia care se apropie din ce în ce mai repede de colaps. Mă miră, totuşi, că încă mai există, este un fel de RSR hardcore, o Iugoslavie a lui Milosevic, care cel mai probabil va ajunge la faliment. După ce şi-a vândut colecţia şi fabrica, acum pierde atelierele în instanţe, galeriile lor sunt magazine de kitschuri totale, iar pensionarii artei sunt în putrefacţie culturală. Chiar dacă intenţia lor a fost să excludă orice act creativ petrecut în afara instituţiei, cum crezi că în anul 2006 poate ajuta această instituţie un artist tânăr? Singura soluţie pentru artiştii tineri e să fie artişti buni şi să caute să lucreze cu galerii bune, curatori buni şi mai ales să nu aştepte să se întâmple nimic de la sine.

[Foto: Domnul NU ]

9. Apropo de UAP, anul trecut ştiu că ai iniţiat o petiţie împotriva acestei instituţii, iar una dintre cele mai importante acuzaţii era legată de administrarea galeriilor de artă şi de calitatea lucrărilor expuse. A avut vreun ecou această petiţie, a dat în vreun fel roade? Cum s-ar putea remedia această problemă a spaţiilor de expunere, dar mai ales cum s-ar putea dezgheţa, dezanchiloza lucrurile în UAP?

Cred că petiţia era chiar mai veche. Nu ne-am dus niciodată cu petiţia în faţa vreunei instituţii, a fost mai degrabă un exerciţiu de observare a unei stări de fapt. Sunt sigur că toţi cei care sunt implicaţi în scena culturală şi de artă din România ştiu de existenţa acestei petiţii. Sunt sigur că cei de la UAP ştiu despre petiţie. Sunt multe soluţii pentru UAP, însă lucurile nu se pot rezolva cu oligarhi încremeniţi în metode securiste. În ultimul an, au apărut câteva asociaţii culturale (cum ar fi asociaţiile Artlink, Rokolectiv sau Jumătatea Plină) înfiinţate de tineri manageri culturali, şcoliţi cum trebuie şi care fac o treabă extraordinară... Numai nişte tineri ar putea să scoată UAP-ul din mizeria în care se scaldă. Dar cel mai probabil acei tineri îşi vor vedea de proiectele lor, iar UAP-ul se va degrada în continuare. Nu cred că UAP se va gândi vreodată la soarta comunităţii artistice şi va angaja o persoană inteligentă şi activă, un manager cultural tânăr şi deschis. Sper totuşi că după modelul Adrian Năstase o să urmeze în instanţă şi rândul tovarăşului de partid şi cumetrie/şmecherie Zamfir Dumitrescu, deşi mă îndoiesc că vreunul dintre membri UAP care i-ar putea urma la conducere s-ar putea lepăda de atitudinea origarhico-securistă de care toată societatea s-a îmbolnăvit în anii de groază ai comunismului şi ai capitalismului dâmboviţean. Pe măsură ce UAP se apropie de colaps, observ că apar din ce în ce mai multe galerii comerciale sănătoase şi artişti buni care sunt reprezentaţi de galerii şi îşi impun un nume în ţară şi în străinătate. Am încredere că lucrurile se vor îndrepta de la sine.

10. Am înţeles că într-un fel datorită ţie şi proiectelor tale s-a reuşit o apropiere a unor centre alternative, cum sunt Cluj-ul, Braşov-ul, Iaşi-ul sau Timişoara, de Bucureşti.

E puţin exagerat să spui că din cauza mea s-a întâmplat asta. Odată cu grupul de discuţii "Începem" s-a comunicat mai mult şi s-au creat legături importante între grupurile creative din oraşele astea. Din păcate, de multe ori au fost doar constatări ale existenţei unor centre alternative şi nu s-au creat neapărat legături strânse şi proiecte comune. Personal mi-ar fi plăcut să se întâmple mai mult, dar totuşi sunt fericit că există comunicare, pentru ca asta este o bază bună pentru orice.

11. În curtea din spatele locuinţei tale există o "grădină secretă". Un loc special prin care au trecut mulţi grafferi, transformând complet acel spaţiu prin intervenţiile lor artistice. Care-i povestea acestei "grădini" şi în ce stare mai este ea acum? Vin oameni să o viziteze?

În spatele blocului în care locuiesc există o grădină înconjurată de ziduri la care accesul se poate face doar prin scara blocului. E o grădină decrepită, cu statut juridic vag, tipică Bucureştiului, unde grădinăritul ar fi ultima preocupare. Acum 3 ani, de 1 Mai, ne-am adunat şi am desenat pe ziduri şi am făcut un grătar. De atunci am tot repetat isprava şi deja s-au reacoperit câteva straturi. Dacă cineva vrea vreodată să vină să deseneze, este liber s-o facă. Nu trebuie decât să vorbim înainte. La fel şi dacă vrea numai să viziteze. Lumea vine destul de rar s-o vadă, dar am avut chiar grupuri organizate sau studenţi la cinematografie care şi-au ales grădina ca locaţie pentru filmele lor. Vara e chiar o bucurie să stai în grădină la un suc, însă seara e mai nasol, că se lasă cu ţânţărime.

12. Spuneai într-un interviu că cea mai mare frustrare a ta este "lipsa de solidaritate a oamenilor din orice domeniu". De unde vine această lipsă de solidaritate?

Metodele securiste au îmbolnăvit societatea în anii comunismului, iar drumul de la turnător "small time" în socialism la individualist "big time" în capitalism este foarte scurt.

13. La ce proiect(e) lucrezi acum? Ceva noutăţi?

Acum sunt la Stuttgart într-o rezidenţă la un castel, împreună cu familia mea şi înconjurat de oameni creativi din toate domeniile, veniţi din toată lumea. Am avut bucuria să-l cunosc aici pe Mircea Cărtărescu, şi el în rezidenţă pentru o perioadă mai lungă. Chiar dacă suntem din generaţii diferite, m-am bucurat să descopăr că avem multe convingeri comune. Timpul pe care l-am petrecut aici mi-a dat ocazia să mă deconectez puţin de încrâncenarea bucureşteană şi să am clarviziunea necesară dezvoltării unor proiecte noi sau idei mai vechi. La sfârşitul lui ianuarie voi expune aici o instalaţie destul de mare, care se numeşte "Dream of Bucharest" şi care are la bază acelaşi contur al maşinilor pe care le desenez pe străzi în Bucureşti. Este însă ceva mult mai complex, se apropie mult de sculptură, dar are şi video, desen şi fotografie; mă bucur enorm că am ocazia să o fac şi sper să reuşesc să fac şi o cărţulie despre asta. Anul viitor se anunţă destul de bogat în expoziţii personale la Galeria Nouă şi una la Brukenthal la Sibiu, pe lângă altele de grup la Berlin şi la Roma.

www.regnabit.ro
revistă de metafizică şi spiritualitate

[ups and downs - untitled, © Vlad Nancă]

[ups and downs - untitled, © Vlad Nancă]

[© Vlad Nancă]

[© Vlad Nancă]

[© Vlad Nancă]

[© Vlad Nancă]

[Vlad Nancă - desen de Voica Andrei ]

Artiştii de lângă noi

Oana Pulpă

Deşi s-ar crede că nouă, tinerilor, ne este mult mai uşor să vorbim despre colegii de generaţie pentru simplul motiv că am împărtăşi aceleaşi idei/idealuri, ori de câte ori încerc să mă raportez la munca unui tânăr artist, întâmpin dificultăţi în construirea discursului. Poate dintr-o perpetuă şi inutilă nevoie de a raporta opera artistului la ceva sau cineva, de a găsi neîncetat un reper satisfăcător care să îmi întărească convingerea că emit judecăţi valabile.
Pe Vlad Nancă l-aş putea raporta la generaţia tânără de artişti, din care face parte, o generaţie ce beneficiază de explozia de tehnici, de materiale şi, nu în ultimul rând, de idei.
Nu ştiu dacă Vlad Nancă este un personaj cheie al tinerei generaţii de artişti din România, aşa cum îl definea Erden Kosova, cred însă că este puternic ancorat în prezentul al cărui principiu "totul este posibil" îi alimentează ideologia unei libertăţi individuale absolute. Unul dintre rezultatele acestei libertăţi asumate este spaţiul alternativ 2020 Home Gallery. În propriul apartament unde intimitatea este prioritară, intervine o altă formă de "familiar", de data aceasta rezervată vizitatorului, care o dată intrat în spaţiul cu dublă funcţionalitate, percepe obiectul artistic altfel decât într-un spaţiu expozitional oficial.
Deşi nu este singurul care exersează practica expoziţională acasă (există astfel de spaţii în Iaşi, Timişoara, Cluj, în cămine studenţeşti şi, de curând, în apartamentul lui Tom Wilson), Vlad Nancă este mult mai cunoscut în acest sens datorită demersului adoptat în promovarea unui astfel de spaţiu expoziţional.0

[Foto: Domnul NU ]

Fanzinul "Începem", Grupul de discuţii "începem" definesc acţiuni care probează nevoia artiştilor de a comunica între ei, de a schimba opinii, informaţii, dar care oferă şi o dublă promovare: a artistului iniţiator şi a celor care răspund activ la proiecte de grup.
În arta lui Nancă nu se poate vorbi despre stil, ci mai degrabă despre proiect, program, manifest. Ori, acest aspect are o importanţă majoră în ceea ce defineşte arta contemporană unde avem de-a face cu o profundă modificare a gesturilor, a comportamentelor şi a reprezentărilor, mulţi dintre tinerii artişti neştiind ce traiectorie să aleagă. O astfel de atitudine propune, într-un fel, un tip de organizare, de structurare a ideilor şi conceptelor comune multor artişti şi, în cele din urmă, concretizarea acestora în proiecte sau programe artistice.
Revoluţia culturală pe care o anunţă proiectul lui Vlad Nancă pentru anul 2020, deşi nu este rezultatul unui vizionarism, proiectează imaginea unei schimbări necesare în arta/cultura contemporană din România, ceea ce constituie o adevarată provocare pentru tinerii artişti.
Şi pentru că proiectul "is moving ideas, not people" (Ştefan Tiron), ideile tinerilor sunt cele care contează.
Arhivarea unor materiale artistice: grafică alternativă, stencil-uri (RomanianStencilArchive), inserţii de stickere, comics-uri, cd-uri (Fanzinul) dovedesc un interes perpetuu pentru infinitele potenţialităţi, convertibilităţi şi transformări pe care le îngăduie limbajul noilor media dar şi curiozitatea manifestată faţă de creativitatea colegilor de generaţie.
Configuraţii iconice însoţite sau nu de scriitură (ex: Eminemscu) lucrările lui Nancă au un puternic mesaj social care traduc, în fond, nevoia de a se confrunta cu realitatea şi cu problemele pe care aceasta ni le prezintă în fiecare moment, dar şi necesitatea de a defini/redefini o identitate proprie sau naţională (vezi lucrarea "Steagurile", interesul obsesiv pentru brand-ul "Dacia 1300" sau emblema "Adidas"). Toate acestea caracterizează reacţia artistului împotriva conformismului generalizat, a freneziei consumiste şi financiare care îi îndreaptă pe majoritatea creatorilor spre repetativitatea cea mai anostă.
Chiar dacă, de cele mai multe ori lucrările sale trădează ironia şi cinismul provocînd polemici, cred că atitudinea adoptată de Vlad Nancă în demersul artistic propriu este una absolut justificată avînd în vedere conexiunea vizibilă între convigerile sale şi obiectul artistic care le confirmă.