Ştefan Bolea

Înainte de a începe efectiv această cronică, trebuie să recunosc că eram inconştient de potenţialul estetic, distructiv sau revoluţionar al muzicii celor de la Pink Floyd. Îi consideram nişte precursori apolinici ai gothic-ului transcendental, concept cu sferă largă, în care încap Dead Can Dance, Tiamat sau The 69 Eyes. Nimic mai greşit. "Pink Floyd The Wall" (1978) este un film inimaginabil, în care acordul dintre muzică şi suportul vizual ajunge, uneori, la perfecţiune. Este un punct de referinţă, care face inteligibile proiectele lui Stone (The Doors - 1991) sau ale lui Steve Ericsson (Lyckantropen - 2002), opus relativ necunoscut, care se foloseşte de aceeaşi tehnică. În filmul lui Alan Parker avem o halucinantă moştenire culturală, o adevărată enciclopedie a sufletului, în care încap Vian, Foucault, Brecht, Keoruac, Philip K. Dick şi mulţi alţii. Cum poate aţi ghicit deja, filmul foloseşte paradigma anilor '68, care poate fi caracterizată pe scurt prin: dezordine socială, libertate sexuală, televiziune "globalistă", marxism şi psihanaliză. La fel ca alte două filme-cult ale acestei generaţii, "Clockwork Orange" (1971) şi "Apocalypse Now" (1979), opera cinematografică a lui Parker explorează şi exploatează tematica inconştientului, cu o asemenea prospeţime şi acuitate, încât demersul din "The Wall" devine punct de referinţă. Nişte observaţii tehnice sunt totuşi de menţionat, doar câteva din zecile care s-ar putea face. Momentul hentai din post-modernul "Kill Bill vol.1", în care o scenă din "realitate" este continuată printr-un desen animat, îşi are originea în această peliculă. Procedeu atât de actual, cumulat de Fincher/Palahniuk prin "life is a copy of a copy...", metonimie atotputernică şi nimicitoare a ceea ce înseamnă lumea/viaţa/virtualitatea contemporană. Faţa de plastilină a personajelor, o mască ce le amputează imaginea exterioară este preluată de Parker din "Pădurea de fragi"(1957) a lui Bergman. Şi aici, impresia generală este de fiinţă golemizată, supusă unei pierderi ireversibile a identităţii. Bineînţeles că un asemenea film face ca videoclipul celor de la Pearl Jam, "Do The Evolution" să pară plagiat. Iar acum, o influenţă de fond. Sistematica anti-individualistă şi percepţia asupra poeziei ca "pierdere de vreme" (scena în care personajul principal al filmului este umilit pentru că citeşte la ore o carte de versuri) aminteşte de reflecţia asupra poeziei din "Dead Poets Society" (1989).

"The Wall" este un film psihologic, dacă înţelegem prin psihologie un demers lărgit, atot-cuprinzător, predominantă fiind pentru ea acea călătorie a sufletului, care apare în picturile medievale flamande. Metoda cea mai potrivită este tocmai onirismul bestial (the bad trip), metaforele morţii, nebuniei şi ale sexualităţii, fiind pilonii discursivi pe care este construit filmul. Din punct de vedere strict psihanalitic, figura mamei devoratoare este cea constitutiv-distructivă, piesa "Mother" fiind una referenţială:

Mama's gonna check out all your girlfriends for you.
Mama won't let anyone dirty get through.
Mama's gonna wait up until you get in.
Mama will always find out where you've been.
Mama's gonna keep baby healthy and clean....

Nebunia personajului principal (un star rock numit Pink) este inserată în trama organică a "Zidului" tocmai pentru a cunoaşte şi a învăţa mai multe din dezintegrarea şi fărâmiţarea progresivă a psyche-ului. Iar moartea irumpe în scenariu prin punerea în scenă a războiului (şi aici pesimismul social al unor Brecht sau Böll sunt evidente) sau prin intercondiţionarea ei cu sexualitatea (scena în care două flori fac sex şi una dintre ele se transformă într-un dragon nimicitor, dizolvând-o şi aneantizând-o pe cealaltă). Sunt convins că din punct de vedere iniţiatic şi simbologic, filmul are mai multe conotaţii; dar această reducţie psihologică are avantajul de a se situa în directa descendenţă a generaţiei '68.

Alan Parker a gândit foarte bine acest film; la fel ca şi albumul conceptual "The Wall", pelicula foloseşte contrapunctul. Practic, aşa se îmbină până la o perfecţiune perversă pasajele agresive cu cele meditative sau melancolice. Cu alte cuvinte, filmul nu agresează printr-o violentare banalizată prin repetare, scenele care îţi taie respiraţia fiind secondate de reprise-uri nostalgice, care conturează personajele şi nuanţează mai bine.

O scenă-cheie a filmului este cea introdusă de piesa "Comfortably Numb". Personajul principal este scos de sub incidenţa penală, ca să fac o altă trimitere anti-psihiatrică, cu alte cuvinte este internat în ospiciu. Din punct de vedere filozofic, acest lucru echivalează cu o regresiune în minorat; din punct de vedere imagistic, internarea este asimilată cu o punere în mormânt, la fel de splendidă precum cea clasică. Regresia vine ca o continuarea a scenei în care starul rock îşi rade sprâncenele şi părul de pe piept şi devastează toată casa. Poematic este şi momentul când aruncă televizorul de pe geam (tv-ul este un drog mediu, după cum demonstrează filmul, angajând o receptivitate şi o pasivitate ieşite din comun), tăindu-se adânc în cioburile de la geam (din punct de vedere imagistic, momentul este iar o reuşită). Astfel, prin toate aceste determinative, "Comfortably Numb" vine ca o metaforă a nebuniei estetice:

When I was a child I had a fever
My hands felt just like two balloons.
Now I've got that feeling once again
I can't explain you would not understand
This is not how I am.
I have become comfortably numb.

Bineînţeles, anestezia totală (şi confortabilă) este programul acestei metafore halucinogene. De fapt, multe din personajele filmului par anesteziate: mama apare într-o scenă redusă la anestezia macabră a somnului (ea doarme, în planul oniric, lângă un cadavru), profesorul refulat are un comportament de marionetă, chiar şi şobolanul -pe care copilul şi-l doreşte ca animal de casă- este catatonic. Impresia schizofrenă a acestei lumi de vată, fără conştiinţă, raţiune sau identitate este un alt simptom al golemizării globale, care se reflectă asupra personajului central. Cu adevărat, doar stranietatea sau alteritatea radicală sunt conceptele pe care i le mai putem aplica.

Ca să închei, acest film merită văzut nu doar pentru calitatea sa psihedelică, ce combină muzica cu imagistica, poezia cu meditaţia filozofică. El este mai mult decât atât: un produs cultural, care avertizează asupra deprecierii relaţiilor interumane, asupra eşecului oricărei pedagogii (we don't need no education), bazate pe violenţa programatică şi asupra totalitarismelor, care păstrează o mezalianţă pregnantă cu aureola religioasă.

Z.I.V

Adrian Ioniţă

Dedicated to Sylvia Greenberg

După un timp ajungem să ne obişnuim cu rutina de dimineaţă. O parte a inconştienţei colective.
Ce-am face, de exemplu, dacă am şti ce se va întîmpla peste zi? Am sta acasă? Am aştepta să treacă ziua? Singurii care ne pregatesc ziua sînt cei de la "timpul probabil". De obicei îmi beau cafeaua în timp ce la radio se dau cotele apelor Dunarii în franceză. în dimineaţa aceasta însă, s-a întîmplat ceva neobişnuit. Era Ziua Internaţionala a Vatmanului şi, pentru un motiv sau altul, cei de la radio au scos "timpul probabil". Nu mă aşteptam să mă afecteze, dar curînd mi-am dat seama ca era diferit. La Operă trebuia să fiu pe la 10 pentru un matineu, aşa că, aveam timp suficient să mă duc în centru la o cafea.

Locul meu preferat era la "Varice", o cafenea cu mese înalte. înainte fusese un lacto-bar unde se serveau plăcinte cu brînză şi Kefir. Cum a ajuns să devină o cafenea afumată, doar dumnezeu ştie, însă mai mult ca sigur că această schimbare avea de-a face cu clienţii ei. Era un grup foarte distinct de pierde-vara care aveau ca subiect "Călăuza" lui Tarkcovski. La orce oră din zi aş fi intrat acolo, conversaţia era preluată de unde fusese lăsată.

[fotografie de Daniel Dubowy]

"Larry, încerc de o ora să explic simbolistica cîinelui, însă se pare că îmi pierd vremea," îmi spuse Pierre în loc de salut. "Nimeni nu se poate concentra de cînd a apărut "A Beautiful Mind". Trăim într-o lume disfuncţională. în loc să reluăm o temă mereu şi mereu, schimbăm subiectul de fiecare dată şi nu ajungem nicăeri."

Pierre era "stîlpul" mesei. De obicei controla conversaţia din jurul ei, se pare însă că astăzi nu
avea o dimineaţă prea buna. îl cunoscusem din liceu. Era un caz tipic de MPD, de multe ori cădea în mintea unui copil de şase ani, alteori se credea Solomon Marcus.

"Asta este diferenţa dintre noi si japoneji. Aia o frecă pînă luceşte. Acelaşi lucru, mereu şi mereu şi mereu... Tzu-tzu vine în dimineaţa aceasta cu schizofrenicul ăsta de Nash. Nu vreau să aud de acest film. Este o tîmpenie. Ai fost vreodată într-o casă de nebuni? "

întrebarea mă făcu să rîd, dar am preferat să tac şi să îl privesc cu un aer serios pe deasupra ochelarilor. De obicei eram în tranzit la "Varice" şi apoi, nu era o mişcare prea potrivită să îl zgîndăresc pe Pierre. Pe de altă parte, aşteptam reacţia lui Tzu-tzu pe care pusesem ochii de vre-o cîteva zile. Era genul de femeie care mă atrăgea. Rebelă, vulnerabilă, DD cups, blugi băgaţi în cizme înalte, strînşi pe cur, buze răscoapte ‘ala' Jolly. De cînd o ştiu avea degetele pătate de nicotină şi vopsea.

"Pierre, pot să-ţi spun filmul pe dinafară, îl visez pur şi simplu, sînt obsedată de el. Dacă vreodată mi-am dorit un bărbat, John ar fi fost singura mea alegere. Scena de la recepţia guvernatorului, unde Alicia îi mărturiseşte că odată a încercat să numere toate stelele, este superbă.

("I once tried to count them all. I acctually made it to 4348"
" You are exceptionnaly odd" raspunde Nash
" I bet you're very popular with girls"
"A pair of odd ducks, then"
"Mmm"
"Pick a shape"
"What?"
"Pick a shape. An animal, anything"
"Ok, un umbrella? "...)

Spune sincer, Larry dragă, nu-i aşa că ţi-a plăcut filmul? "

Ca să evit un clash, mă tenta foarte mult să spun că încă nu am vazut filmul, însă întrebarea ei avea o aromă de invitaţie si dulce ameninţare, căreia îmi era greu să rezist.

"A pair of odd ducks, then" am zis în timp ce mă căutam de brichetă ca să caştig timp. Tzu-tzu aprinse un chibrit şi mi-a dat un foc la ţigară cu un gest mai mult decit promiţător. Am tras adînc în piept şi am ridicat capul în sus expirînd fumul în faţa lui Pierre care îşi rostogolea ochii peste cap.

[fotografie de Daniel Dubowy]

"în timp ce Nash desenează pe cer patternul unei umbrele, Alicia descoperă în el un om al viziunilor cosmice. Această îmbraţişare şi identificare este intensă şi tulburătoare. Nash este un om al viziunilor cosmice, un om în permanent dialog cu universul şi mecanica sa. Pînă şi în momentele cele mai intime, magia numerelor îl va urmări obsesiv ..." am şarjat, uitîndu-mă adînc în ochii lui Tzu-tzu.

Pentru cîteva momente s-a lăsat linişte. Tzu-tzu mă privea cu o admiraţie hipnotică, dar ştiam că asta nu este de ajuns.

"în Timeu, Platon echivalase numărul sufletelor pe pămînt cu acela al stelelor. Creatorul este prezentat ca un alchimist obsedat de numere, care amestecă elementele cu sufletul universului. Deşi aceasta mixiune nu mai era pură, el a împărţit-o în numere egale cu acela al stelelor, a desemnat fiecare suflet unei stele şi le-a arătat natura universului. Conform legilor destinului, prima naştere este una şi numai una pentru toţi. 4348 pare un număr aleatoriu. Nash ştie acest lucru. Pentru el infinitul şi numerele iraţionale sînt cheia descoperirii adevărului dincolo de aparenţele sale."

" C'mon Larry doar nu vrei să spui că Ron Howard s-a gîndit la o asemenea asociaţie" m-a întrerupt Pierre. "Filmul este o ficţiune, el nu se apropie cu nimic de adevărul biografic al lui Nash."

"Pierre, te ascult de o oră vorbind despre căţelul lui Tarkovski şi migraţia sufletelor. De ce nu laşi omul să vorbească?"

"Dacă tot vroia să facă o asociaţie, de ce nu o face cu Pitagora ? "Mundum regunt numeri! " Numărul are o existenţă de sine stătătoare. Lucrurile sînt numere. Un pattern ordonat. Sistemul de gîndire a lui Nash este pictografic. Toate schemele pe care le desenează pe ferestrele de la Princeton sînt ideograme geometrice. Sublimări ale unor situaţii şi interacţii reale: un grup care joacă fotbal, porumbei care se bat pentru firmituri de pîine, o femeie care aleargă după un om care i-a furat poşeta... Nash este puternic ancorat în realitate. Aici nu vorbim de nemurirea sufletului..."

Pierre era uneori de o elocvenţă iesită din comun. în acelaşi timp, foarte posesiv. Cu excepţia stărilor sale de cădere, pentru el dialogul era un fel de monopol. Pentru mine mai mult un exerciţiu. Cel puţin în cazul acesta mă gîndeam mai mult la sînii lui Tzu-tzu decît la teorema lui Pitagora. Din nefericire am fost întrerupţi de sosirea lui Miron şi Ionela.

"A beautiful mind? " spuse Miron fără nici o introducere.
"How are you Larry, ce-ţi mai fac pipiţele?" Mereu aceeaşi întrebare inevitabilă. Cu Ionela am trăit cîteva luni în timp ce îşi dădea doctoratul în psihiatrie cu Pamfil.

"Ştii prea bine că nu mai lucrez la Estrada".

"Ah, escuse moi, am uitat că te-au avansat la Operă... Expresso is fine" continuă, adresîndu-se lui Miron care s-a dus să aducă un rînd nou de cafele.

Ionela era o femeie puternică care afişa un control patronizant în comunicare. în contrast, Miron dădea semnele unui comportament fluid. Oricum, în relaţia lor, erau genul de cuplu ce îşi gaseşte armonia în contradicţii. N-aş zice că este cea mai perfectă combinaţie.

Relaţia mea cu ea s-a întrerupt dupa ce, într-o zi de spectacol, m-a găsit cu o dansatoare goală în sala de machiaj. Mai precis, douazeci de dansatoare goale, şi una pe genunchii mei. Prea complicat ca să explic... Estrada era o trupă care dădea spectacole peste tot, mai ales în unitaţile militare. Nu aveai nevoie de prea mult talent ca să faci un succes de casă cu militarii. Cum apărea pe scenă corpul de balet, bieţii soldaţi intrau într-o stare de isterie colectivă, îşi aruncau chipiile în aer şi bisau la cea mai mică mişcare din fund. Ce vremuri...

Cum nu exista sală de machiaj sau de schimbat recuzita, fetele se schimbau şi se machiau singure, în timp ce eu machiam de obicei primadonele. Nu se fereau de loc de mine, dimpotrivă le placea să mă tachineze.

Ionela mă aştepta ca să mă ia cu maşina după spectacol la un vernisaj însă derbedeii de la orchestră au îndrumat-o spre "sala de machiaj". Cînd a deschis uşa, toate fetele au ţipat ca din gură de şarpe (dacă ar fi intrat un bărbat, nu ar fi avut nici o reacţie) iar Katy, primadona goală crăcita pe genunchii mei mi-a acoperit ochii cu mîinile de parcă ar fi fost un sacrilegiu să descopere cineva un bărbat în mijlocul lor. O postura interesantă pentru un "ma-chior". Ionela a facut o criză de gelozie stupidă, şi explicaţiile mele nu au putut acoperi nici măcar faptul că în acea încapere nu aveam o oglindă, o masă de machiaj, scaune, whatever...

Discuţia se mutase între timp la scena decernarii premiului Nobel şi Tzu-tzu ne oferi din nou surpriza obsesiei sale, citînd un pasaj întreg din film. Fata asta avea o memorie extraordinară şi m-a făcut să mă gîndesc la un moment dat dacă între mărimea sînilor şi memorie există vre-o legătură.

( "întotdeauna am crezut în numere. în ecuaţiile şi logica care ne conduce spre raţionalizari. Dar după o viaţă întreagă de cautări, întreb ce este cu adevarat logica ? Cine decide gîndirea raţională? Această căutare m-a purtat pe căile fizicului, metafizicului, halucinaţiei şi înapoi. Şi am făcut cea mai importantă descoperire a carierei mele. Cea mai importantă descoperire a vieţii mele. Raţionamentele logice pot fi găsite numai în ecuaţiile misterioase ale iubirii. Mă găsesc aici numai pentru tine. Tu eşti motivul pentru care exist. Tu eşti toate motivele mele. ")

"Acest film este un film de dragoste, un fim despre geniu, curaj , boală mintală , Premiul Nobel, iubire şi triumf. Alicia, a stat alături de John în momentele cele mai dramatice ale vieţii sale halucinante în care graniţa dintre realitate şi imaginar a fost obliterată de o lunga suferinţă în ghiarele schizofreniei. Ce vrei mai multă dovadă de iubire?" îşi încheie Tzu-tzu pledoaria.

[fotografie de Daniel Dubowy]

Pierre, care se pare ca nu renunţase să atace filmul în speranta că ne v-om întoarce la "Călăuza", izbucni într-un rîs nervos:

" Tzu-tzu, filmul şi viaţa reală a lui Nash sînt două lucruri diferite. Alicia l-a părăsit pe Nash după doi ani de căsnicie mizerabilă în care i-a făcut un copil dar, în afară de asta între ei nu a avut loc o viaţă sexuală normală. în plus..."

" Dă-i n'ainte Freud, totul se rezumă la sex. Ce descoperire! "exclamă ironic Ionela.

Pierre şi Ionela se detestau reciproc şi cred că ceea ce contribuia cel mai mult la asta era stilul ei manipulativ şi caustic.

"Da, este despre sex, doamnă pisihatru. Cum de nu am alunecat pînă acum în psihanaliză?
Dar este şi despre adevăr istoric, şi trebuie să îţi spun că filmul şi-a luat libertăţi nepermise. Alice este prezentată ca o fiinţă iubitoare, compasională şi fidelă pînă la capăt. în realitate ea s-a debarasat de Nash pentru mulţi ani şi, după ce a revenit, nu a fost pentru el mai mult decît un simplu companion. Abia atunci cînd a fost nominalizat pentru Premiul Nobel, între ei s-a înfiripat o relaţie."

"Pierre, aici nu vorbim de patrupedul lui Takovsky, vorbim de un om care a fost obligat să absoarbă tot bagajul comportamental şi ideatic al unui schizofren paranoid. Cred că poţi să îi acorzi circumstanţe atenuante, altfel, te invit să îţi testezi argumentul cu una dintre pacientele mele care creşte pui de pisică în vagin, ca să nu o calce Rapidul de 14."

"This is my point Ionela, prezentarea adevărului nu ar fi rănit cu nimic ficţiunea cinematografică. De aceea îl văd lipsit de sens. Sorry Tzu- tzu, Nash nu a ţinut niciodată un discurs la Stockholm. Discursul său a avut loc la un party privat în Princeton unde, vrei să-ţi spun ce a zis? Că premiul ar fi trebuit să fie decernat numai lui, şi nu împărţit în trei, pentru ca în sfîrşit să îşi permită şi el un credit card. în ceea ce priveşte teoria jocurilor, ar fi preferat să vorbescă despre coarde. Despre coarde!! înţelegi la ce coarde se referea..."

"Nu văd de ce te ambalezi" interveni Miron. "La urma urmei este un film, şi mesajul său poate fi interpretat cum vrei. De ce te aştepţi ca interpretarea ta să fie împărtăşită şi de ceilalţi? Filmul este despre "a beautiful mind", despre mintea omenească. Cel puţin aşa îl văd eu."

"Miro', mie nu mi-ai spus niciodată că ai vazut filmul "izbucni Ionela.

[fotografie de Daniel Dubowy]

"Mamă, s-a făcut o vizionare video la catedra de matematică."

"Bravo D-le, dacă nu veneam astăzi la Varice, aflam peste douăzeci de ani că ai vazut filmul."

"Nu credeam că te interesează"

"Cum adică nu ma interesează, adică sînt psihiatru, lucrez cu bolnavi mintali 24/24, apare un film de "spe-cia-li-ta-te" şi nu mă interesează ? "

"Ok, ok guys, potoliţi-vă, hai să nu deviem" m-am băgat. "Chiar mă interesează parerea lui Miron."

"S-ar putea să pară abstract ceea ce vă spun, pentru mulţi matematica este o stiinţă plictisitoare. în studiile sale, Nash a fost printre primii care a făcut distincţia între aşa zisele jocuri de cooperare descrise de Neumann şi Morgenstern, şi jocuri lipsite de cooperare. Nash a început această teorie încă înainte de a termina facultatea şi cred că filmul conţine o scenă destul de sugestivă în acest sens ..."

"Scena din bar unde Nash le propune colegilor să nu se arunce cu toţii la Primadona, ci să negocieze întîi fetele mai urîte? "

"Exact Tzu-tzu. Asta este una dintre problemele cele mai dificile în interacţiile de grup. Fiecare îşi vede de interesele sale, şi de multe ori nimeni nu se alege cu nimic. Foarte non-cooperativ. Teoriile precedente susţineau exact inversul, şi anume că interesul unui grup este servit mai mult atunci cînd eşti atent faţa de tine. N-am să repet povestea care circula cu ani în urmă despre acidentul de tramvai. Idea care a revoluţionat această teorie a fost introdusă de Nash prin conceptul de punct de echilibru. Practic opţiunile unui jucator nu pot fi schimbate doar prin schimbarea strategiilor personale. Rezultatul duce la o cooperare de grup care îmbunătăţeşte şansele tuturor jucătorilor. Aplicaţiile tezei lui Nash sau bucurat de mare succes nu numai în economie, dar şi în cîmpul evoluţionismului biologic sau studiul genetic al populaţiei.

"Bine, dar asta sfideaza complet teoriile care susţineau că cele mai bune rezultate se obţin prin competiţie, piaţă liberă, ca să nu zic de teoria clasică a lui Darwin care susţine îmbunătăţirea speciei prin selecţie naturală"

"Termenul de piaţă liberă este un oximoron, Larry ; ştim cu toţii că o piaţă nu este total liberă. Dacă aruncăm o privire largă asupra teoriei lui Darwin, putem vedea că rezultatele nu sînt chiar atît de îmbucurătoare. în cursa lor de supravieţuire, dinamica neregulată a acestei competiţii a dus la rezultate dezastroase în care multe specii au dispărut complet. Teoria selecţiei naturale ar putea fi asemănată cu un fel de asanare sau refrişare a speciei umane dar, ar putea duce şi la completa dispariţie a ei, aşa cum s-a întîmplat cu multe specii de plante sau animale. Aici teza lui Nash şi a punctului de echilibru, induce un strop de luciditate colectivă şi implicit, o situaţie de win-win. "

"Miron, vreau să înţelegi un lucru. Critica mea nu este îndreptată împotriva geniului lui Nash. Filmul ar fi putut să urmeze naraţiunea reală a vieţii sale. Asta ar fi facut din el un film adevărat şi nu o ficţiune prefabricată melodramatic."

" Dacă lucrurile stau aşa, atunci cum conciliezi idea că Nash a fost homosexual?" răspunse Miron cu o privire metalică. Nimeni nu se aştepta la o asemenea replică. Era o lovitură sub centură de o cruzime calculată. Toţi ştiam că Pierre este gay şi că discuţiile despre homosexualitate erau tabu la masa sa.

Tocmai mă pregăteam să intervin ca să dezamorsez tensiunea creată. Spre surprinderea mea Pierre, care stătuse pentru cîteva clipe cu privirea în jos, stingîndu-şi ţigara cu mişcari tremurînde, nu a întirziat prea mult cu răspunsul:

"Cum aş fi conciliat această idee? Chiar crezi că nu ştiam acest lucru? Este şi unul dintre motivele pentru care sînt revoltat. Este alarmant ca în ziua de astăzi, cînd homosexualitatea a ieşit în sfîrşit din "de-ba-ra", un studio de filme să găsească prea ofensiv reprezentarea iubirii homosexuale într-un film de blockbuster. Nash a fost mai mult un experimentator al inter-reacţiilor umane, copilăros şi adolescentin. Unii tratau aceste experienţe ca expresii ale imaturitaţii sale dar, dacă ne uitam la tot cursul vieţii şi infatuarea lui faţa de joc, este clar că "juca" acest rol pur şi simplu pentru că îi placea să se joace. Asta se limita inocent şi dulce doar la un sărut..."         [fotografie de Daniel Dubowy]

" Cît de inocentă şi dulce a fost arestarea lui din 1956 într-un WC public din Santa Monica? "

" Mirooooo' !!!! "

" Ionela, lasă-l să îşi continue idea, odată şi odată tot trebuia să discutăm straight despre aceste lucruri. în primul rînd nu a fost 1956 ci 1953 pe vremea cînd Nash lucra pentru Rand Corporation. El a fost dat afară de la Rand după acel incident. Cei de la Rand au respins justificările sale că totul nu a fost decît un experiment de observare a caracteristicilor de comportament. Vrei să discutăm despre voyerism ? Parcă mai ieri spunea cineva că "este şi ei oameni".

"Am menţionat acest lucru pentru că tot îi dădeai cu respectarea adevărului istoric. Ar fi ucis filmul. Pe cît de liberală pare America în contraste, ea încă este o societate puritană în multe privinţe. Te sun după ore Ionela, mă scuzaţi, trebuie să plec. "

Plecarea lui Miron a lăsat dialogul deschis şi nimeni nu părea dispus să îl continue. Intervenţia lui era complet lipsită de tact, şi eu o puneam mai mult pe faptul că vroia să o impresioneze pe Ionela, care, aşa cum am spus, nu prea îl înghiţea pe Pierre. Ionela însă avea "a mind of her own" şi era foarte imprevizibilă în reacţii.

îmi aminteşte de întîmplarea cînd ne-am dus împreună la înmormîntarea lui Bassu.
Majoritatea celor prezenţi erau de la Operă şi de la Naţional. Relaţia noastră, încă în fază de "urmărire si experimente". De la cimitir ne-am dus la masa de pomană, iar de acolo eram invitaţi la niste prieteni, aşa că în mintea mea totul era eşalonat pe un "tight schedule". O înmormîntare nu pare locul potrivit pentru "networking" însă Ionela intrase în anul morţii sale de a epuiza în discuţii tot cortegiul funeral. Cum era angajată într-o discuţie aprinsă şi nu părea prea impresionată de tîrcoalele mele nervoase, m-am îmbrăcat, i-am luat paltonul şi m-am alăturat grupului zîmbind cu subînţeles. Am stat aşa vre-o cinci minute pîna cînd zîmbetul mi-a îngheţat tîmp pe faţa. Ionela continua discuţia făcîndu-se că nu mă vede. I-am trîntit paltonul pe podea şi am ieşit afară.

A fost prima noastră ceartă şi n-au lipsit momente de isterie sau ameninţări că se aruncă din masină pe autostradă... Ajunşi acasă, s-a încuiat în baie pentru cîteva ore. Seara ne-am dus la restaurantul Budapesta. Ştiam că îi place gulaşul şi speram să ne împăcăm cu un Tokai. Chelnerul ne-a condus spre o masă centrală unde am ajutat-o curtenitor să îşi dezbrace paltonul. Toate privirile din restaurant erau îndreptate spre noi. Orchestra, care cînta Flautul Fermecat, a amuţit brusc. Ionela era complet goală. Am lăsat paltonul să curgă pe podea şi am aplaudat împreună cu sala în timp ce, trezit din odeonul minţii mele, tramvaiul a oprit brusc şi am plonjat prin geam fără timp de negociere pentru un punct de echilibru.

Băile Herculane, aprilie, 2005

(Note to the reader: John Nash's ideas work in highly crafted planning. The imprevisible nature of life, ego and the states of incommunicado, are just some of the ingredients of a "pointless equilibrium." Purposefully dull, declamative, and rigid in the description of the characters, "Ziua Internationala a Vatmanului" is a web of psychological insights into the milliseconds of a dreamscape and hypnopompic vision experienced by a make-up artist. The layers of the imagery and the twisted finale, invites you to revisit the story several times before plunging into the realm of a" beautiful mind". This happens mostly because of a strange feeling that something was missed in the story. A detail which asks without doubts, for the right combination of an educated eye with Ron Howard's movie, John Nash's theory, and your own dream and memory images anchored and suspended like a cloud above "Ziua Internationala a Vatmanului". Let's call it Z.I.V)

Filmul Românesc şi găinile lui minunate

Răzvan Ţupa

În lumea cinematografiei româneşti există de ani buni o anecdotă esenţială, un fel de koan care este servit studenţilor de la regie de profesorii şi cineaştii consacraţi. Este vorba despre o echipă de filmare care realizează un documentar într-un sat mai primitiv. În final, sătenii văd filmul şi sunt întrebaţi cum li s-a părut. "Cel mai mult ne-a plăcut găina" au răspuns sătenii. Cineaştii habar n-aveau de vreo găină în filmul lor. Deznodământul a fost că, urmărind mai atent înregistrarea, realizatorii filmului au văzut la un moment dat o găină care traversa din greşeală cadrul.
Ceea ce pare o poveste nostimă a marcat generaţii întregi de regizori români şi dacă acum ne uităm în urmă, ne dăm seama că filmele româneşti la care poţi să te uiţi fără să te jeneze ridicolul şi falsitatea situaţiilor sunt extrem de puţine. Acum un an tele 7 abc îşi creştea spectaculos audienţa difuzând filme româneşti. Succesele de casă de altădată cu Florin Piersic mâncând seminţe şi cu Sergiu Nicolaescu în toate rolurile posibile au strâns la început destui curioşi în faţa micului ecran. Acum lucrurile au mai obosit şi, chiar dacă mai multe televiziuni îşi introduc rubrici de film românesc la sfârşit de săptămână, audienţele acestora nu mai sunt cele de acum un an. Plictiseală în bloc.
Dincolo de poveştile despre audienţă putem număra pe degete filmele autohtone care rezistă în orice moment. Mă gândesc la Nunta de piatră cu cele două părţi ale ei, regizate de Piţa şi Veroiu, un film despre care se spunea că ar fi fost achiziţionat de muzeul de artă din New York. Zilele trecute am văzut Iacob, filmul lui Daneliuc din 1987. Sau Explozia, pelicula plină de momente de antologie a filmului. Din aceste pelicule se poate vorbi de stabilirea unei imagini, de posibilitatea de a izola un specific al filmului românesc. Dacă tot am pomenit mai sus de televiziune şi de metodele ciudate de distribuţie şi promovare ale filmelor româneşti, vreau neapărat să spun că, în timp ce televiziunile de prin România se înghesuie să repete aceleaşi şi aceleaşi oboseli cinematografice, la Duna Tv poţi să vezi o mulţime de filme româneşti destul de noi şi importante. Nu-mi amintesc să fi văzut Terminus Paradis pe vreun canal românesc, dar acolo a fost difuzat. N-am prea înţeles replicile pentru că era dublat în ungureşte; dar era difuzat.
De altfel, replicile sunt marile probleme ale filmelor româneşti. Cele mai false formulări posibile, cele mai cretine discuţii poţi să le vezi în filmele româneşti. La sfârşitul anului trecut, a fost lansat un film românesc vorbit în cea mai mare parte în limba engleză: Vlad Nemuritorul. Trebuia să-i auziţi pe Pintea şi pe mulţi dintre actorii tineri care pronunţau stângaci replicile. De parcă ar fi vrut să stabilească un nou curent în limba engleză. Şi respectiva producţie a beneficiat de un consultant american în această problemă. Dar în filmele noastre se vorbeşte aiurea şi româneşte aşa că n-a fost greu să sune fals limba engleză.
Chiar dacă Marfa şi banii sau Occident sunt filme care fac puţină lumină asupra felului în care se vorbeşte româneşte în mod normal. Până şi despre Furia am auzit oameni care să strâmbe din nas spunând că e cam exagerat...etc. Dar nu asta este cel mai greu? Să putem să credem că are rost să vorbim despre filmele şi arta românească. Să putem să nu mai avem impresia că toate astea sunt nişte găinării estetice şi sociale.

Ripping at the Spirit
"Symbolic" (1995) al trupei Death în varianta proprie

K. Lizbeth

Scanând aria muzicală a zilelor noastre, şi mă refer in principal la teritoriul ăsta mai blamat al metalului, am ajuns în mod involuntar la o concluzie neplăcută: secolului XXI îi este specific refuzul de a percepe lipsa avalanşei de albume "maiestuoase" a anilor '90; sau mai exact lipsa acelor albume care, spus vulgar au facut "istorie" pe palierul conceptual al muzicii completându-l cu frenezia tipica a riff-urilor metalice.
Şi în contextul ăsta mă oprisem pe undeva prin 1995 când Chuck Schuldiner & co. (cu alte cuvinte Death) ţineau prima pagină a Rockhard-ului, a Metal Hammer-ului şi a celorlalte publicaţii de gen cu acest al 6 lea album, faţă de care neutralitatea critică era imposibilă. "Symbolic" venea după "Individual Thought Patterns" şi era după unii un regers tehnic, atât vocal (Chuck optase pentru un screaming care aducea puţin cu black-metalul) cât şi instrumental. Însă partea "lirică" era indiscutabil o renovare filozofică a death metalului, un "ripping at the spirit" pe direcţia change-ului şi a challenge-ului, şi întra-adevăr duelul provocării este anunţat ca şi idee primă din chiar piesa ce poartă titlul albumului : "I don't mean to dwell / But I can't help myself".
Symbolic este de altfel aglomerat in announcement-uri fiind piesa care concentreaza angoasa ego-maniacă a temporalităţii, dedublarea interogativă şi jocul introspectiv care încearcă să le soluţioneze, marcat de accelerarea percuţiei, de brutalizarea riff-urilor de chitară, de disiparea tensiunii apăsătoare a primelor note spre o fluiditate agresivă: "I close my eyes / And sink within myself / Relive the gift of precious memories / In need of a fix called innocence". Claustrarea se dovedeşte a fi cu atât mai definitivă cu cât singurele supravieţuitoare ale acestei consumări sunt acele "symbolic acts" care rămân însă "- so vivid / Yet at the same time / Were invisible", pregătind settingul pentru a expune "the importance of / Our innocence / A high that can never be bought or sold".
Zero Tolerance este piesa care s-a remarcat prin fuziunea cu elemente de jazz la nivel instrumental, mai exact la partea de tobe, unde Gene Hoglan creează o linie melodică cu totul nouă susţinută de chitara lead prin fracturări de ritm alternate cu linii melodice armonioase, într-un tempo în general potolit. Versurile respiră un vădit aer anti-religios, distingând între religie şi credinţă: "There will be zero tolerance / For the creator of hallowed intentions / There will be zero tolerance / Fate is your deciding God." Dacă prima invită la un obscurantism letal (Karma comes crashing down / Leaving a very deep scar) prin metode artificiale şi la rândul ei artificializând, dezumanizând (Machines supply the altar), cea de-a doua revitalizează (It must be strange to not have lived / So far into existence) şi revalorifică autentica idee de justiţie, lipsită de exhibiţii, de ritualul văzut ca element ludic în registrul puterii (This is not a test of power / This is not a game to be lost or won / Let justice be done). Următoarea piesă, Empty Words marşează pe aceeaşi idee de deconstrucţie direcţionata însă de data asta spre excesele intelectualiste: "The answer can not be found / In the writting of others", şi care pervertesc în mod violent spiritul: "Claws so razor sharp / Ripping at the spirit".
Without Judgement se concentrează pe o originală reflecţie filosofică, pe o dialectică fenomenologică pe care aş îndrăzni să o apropii de argumentele merleau-pontyene: "Without judgement what would we do / We would be forced to look / At ourselves emerged in lost time (...) Without judgement / Perception would increase a million times." Este evidentă pledoaria (sau mai degrabă instigarea) pentru de/re-construcţie a judecăţii convenţionale, a demersurilor noastre raţionaliste robotizate, educate, induse de determinări externe, periferice, insignifiante: "Take part in a diminishing breed / Where complex turns to simplicity / When pain is acknowledged / Frivolous calculations will be abolished." La nivel tehnic, Without Judgement mizează pe refren, solo-urile de chitară, paradoxal pentru această trupă sunt relativ puţine, repetiţia mai degrabă accentueză delimitările sintaxei în care se discută decât să cadă în redundanţă, iar partea de tobe prin care Hoglan de dovedeşte din nou de neînlocuit pentru Death, susţine ritmic întregul debit muzical. Şi ca un contrapunct tehnic, plasată între piesele finale, Crystal Mountain este cea mai armonioasă melodic, diversificând partea instrumentală a albumului prin abundenţa alternărilor acustice care pregătesc unul dintre cele mai inspirate (şi dificile) solo-uri de chitara ale acestei formaţii. Versurile pleacă pe diverse direcţii de interpretare: cea mai evidentă este ideea de ocultare sau camuflare a degradării în spatele sublimului ("Inside crystal mountain / Evil takes it's form"), şi este completată de una secundară, disparat anti-religioasă: "To assume from ignorance / Inflicting wounds with your cross-turned dagger". Interesantă de sesizat este reţinerea de la o susţinere tranşantă a unei alternative, contrar trupelor de gen, Death nu vehiculează orientări făţişe anti-creştinism, satanism, sau orice altă formă concretă de manifest doctrinar, obiecţiile ramân suspendate şi dependente de interpretare: "Shatter the myth / Don't cut yourself / On your words against / dreams made of steel / Stronger any faith / That inflicts pain and fear, / is that how it's done?".
Finalul albumului este nuanţat de atmosfera enigmatică a acordurilor acustice din Perennial Quest, atmosferă întreţinută şi de invitaţia pe care versurile o fac înspre deschiderea din orizonturile convenţionale ale existenţei: "Won't you join me on the perennial quest / Reaching into the dark, retrieving light / Search for answers on the perennial quest / Where dreams are followed, and time is a test".

Poezia, mai mult sau mai puţin literatură
(fragment)

Răzvan Ţupa

Regăsim lucruri pe care credeam că le-am uitat. Anumite gesturi simple ne aduc faţă în faţă cu propriile noastre cuvinte, cu discursul care ne-a însoţit de-a lungul anilor. Şi, de ce n-am recunoaşte în acest discurs chiar elementul esenţial al conştiinţei noastre, vocea pe care o auzim în minte, amprenta brutal individuală, rezultat şi origine a discursului public. În problema noii paradigme literare se deschid de ceva vreme discuţii care nu au ajuns încă la o formulare suficient de convingătoare, chiar dacă intervenţiile lui Marin Mincu sau (din când în când) Al Cistelecan au atins puncte esenţiale în discuţia noastră.

Anul trecut s-a făcut foarte mare zarvă pe marginea unui text publicat într-o revistă literară de Ion Simuţ despre moartea poeziei sau ceva de genul acesta. Lipsa de interes la publicului larg, faptul că poezia nu reuşeşte să îşi pună în practică strategiile de convingere a cititorului şi, mai ales eşecul comercial, erau enumerate printre motivele micului prohod pregătit de criticul literar. Reacţiile nu au întârziat să apară, critici şi scriitorii simţindu-se lezaţi în obiectul muncii au fost gata să jure că autorul articolului cu pricina nu a înţeles nimic. Poezia este în criză.
Pe de altă parte, în toată istoria europeană & americană poezia a fost un gen în criză. Nu a existat nici măcar un singur moment în care să nu apară câteva "condamnări" ale poeziei, şi încă şi mai multe apărări ale acesteia.
Pionierul acestei situaţii este, de departe, Platon, care în "Apologia lui Socrate" desconsidera poezia ca izvorâtă din iraţional, "dintr-un entuziasm". Altădată, Platon lăuda rapsodul care prezenta publicului operele lui Homer pentru ca în "Statul" să formuleze celebra condamnare: "Să recunoşti că Homer este poetul prin excelenţă şi primul dintre poeţii tragici, dar să ştii, în acelaşi timp, că în sânul cetăţii nu sunt de primit drept opere poetice decât imnurile către zei şi poemele ce slăvesc pe cei buni. Căci, dacă vei primi acolo pe Muza cea cuceritoare, cu cântecele sau eposurile ei, atunci vor domni în cetate desfătarea şi patimile, în locul legii şi a rostului dovedit în chip obştesc a fi cel mai bun. (...) Acestea, am spus eu, să ne fie temeiurile când aducem vorba despre poezie, spre a dovedi că pe drept am izgonit-o dintru început din cetate ...".
Un alt punct slab al poeziei este expus, chiar dacă intenţia autorului nu este polemică, în "Poesia" lui Croce. Esteticianul italian separă poezia de literatură. Poezia rămâne ca un produs natural, spontan, în vreme ce literatura este o construcţie artificială, culturală. Spre jumătatea secolului XX (1943), Croce formula: "Poesia, opera di verita, letteratura, opera di civilta" (Poezia, operă a adevărului, literatura, operă a civilizaţiei). Chiar dacă demersul lui Croce este în sensul opus, scoasă din domeniul literaturii dar fără posibilitatea de a se constitui într-o activitate umană independentă, poezia era clasificată astfel, ca un animal fabulos condamnat la dispariţie.
Apologia poeziei are punctele ei fierbinţi de-a lungul vremii. Într-o epocă, considerată, îndeobşte de înflorire a culturii engleze, prin 1580, Philip Sidney scria "The Defence of Poesie". Poetul elisabetan răspundea unui pamflet puritan, "The School of Abuse", care ataca "poeţii, cântăreţii, bufonii şi alte asemenea omizi ale regatului". Sidney remarca starea în care este "biata poezie" care, găsea poetul ajuns, nici mai mult nici mai puţin decât "prilej de râs pentru copii".
Nu se cunosc situaţii de criză a poeziei în culturile orientale ori în civilizaţiile tradiţionale, poate şi pentru că, în cele două tipuri de comunitate, poezia nu trece prin spasme de reconsiderare a rolului pe care îl are. Se ştie că samuraii, o dată ce s-au trezit scoşi în afara legii s-au sinucis ori au încercat să facă o meserie. Una dintre acestea era aceea de profesor de poezie, poezia fiind una din rigorile pe care le presupunea educaţia japoneză a acelor vremuri.
La începutul anilor 90, un critic literar american ajungea celebru după ce trecea în revistă argumentele morţii poeziei. Dan Gioia, vorbea în "Can Poetry Matter?" despre manierismul păgubos al expresiei poetice, lipsit de posibilitatea de a mai furniza senzaţii ori capital de comunicare interumană. "Poezia a dispărut ca forţă culturală în America" spunea criticul. Ulterior ("Disappearing ink"), criticul identifica şi o serie de schimbări ale mediului în care poezia poate funcţiona. Pentru criticul american erau sesizabile patru tipuri de poezie contemporană: Poezia-performance, legată de asocierea diferitelor tehnici poetice cu reprezentaţia teatrală sau cu mijloacele specifice divertismentului. Apoi era vorba despre poezia orală, fie că are la bază un text scris ori este numai o improvizaţie, se manifestă în direcţiile iniţiate de versurile rap şi country. Al treilea gen identificat de Gioia era numit audio-vizual, o îmbinare între mijloacele tradiţionale, tipografice, implicând mijloace din diferite media.
Ultimul tip fiind cel tradiţional, al poeziei tipografice.

Frumuseţi de credinţă

Claudiu Komartin

Despre splendidul "Caiet de citire şi de caligrafie (fragmente de jurnal)", primul volum postum al lui Cristian Popescu (cuprinzând texte puţin cunoscute, publicate la începutul anilor 90 în Luceafărul şi în Adevărul literar şi artistic, ale poetului stins din viaţă acum exact 10 ani) s-a scris şi vorbit, în cei doi ani scurşi de la apariţia sa la Editura Vinea, aproape sau chiar deloc, nici măcar în termenii politicos-măgulitori în care tot felul de comentatori de ocazie au năvălit, mai cu seamă după dispariţia fizică a liderului "nouăzecist", la construirea unei legende mult prea asemănătoare în multe locuri cu istorii avându-i în centru pe alţi copii teribili ai poeziei româneşti din trecutul nu prea (nu destul de) îndepărtat (Nichita Stănescu şi vajnica boemă a generaţiei sale). Îmbălsămat mult prea curând, citit pe sărite, pomenit în discuţii (insipide) de care poetul mai degrabă s-ar fi ferit (şi ar fi meritat minima complezenţă - sau gratitudine - ca cei [acei] ce i-au supravieţuit să-l ferească), Cristian Popescu arată şi prin aceste fragmente de jurnal că trebuie să i se acorde o atenţie sporită.
Se vede cât de importantă şi de durabilă a fost înnoirea lirică adusă de Cristian Popescu la sfârşitul anilor 80 în influenţa majoră pe care o are astăzi în rândul unei părţi semnificative a poeziei ultimei generaţii (Adela Greceanu sau Teodor Dună îi datorează enorm, poate şi Aglaja Veteranyi, faimoasa prozatoare-poetă de limbă germană, trecută şi ea foarte devreme în nefiinţă), pentru care, aproape fără excepţie, "opera" lui Popescu e comparabilă s-ar zice, ca întindere, greutate şi influenţă postumă, celei a lui Virgil Mazilescu. Mazilescu a publicat în timpul vieţii patru volume, pe când Cristian Popescu - trei, astăzi imposibil de găsit (e firesc să ne întrebăm, întrebare care e de ani buni pe buzele multora dintre admiratorii poeziei lui Cristian Popescu, de ce nu a putut apărea într-un întreg deceniu nici un volum cu opera poetică integrală a acestui scriitor excepţional, apariţie care i-ar consolida, cu siguranţă, prestigiul şi valoarea deja confirmată şi ar face posibilă o privire unitară asupra înnoirii mai sus-pomenite aduse de poet în "panorama" atât de diversă a literaturii române postbelice, la 18 ani de la apariţia legendarei Familia Popescu).
Impresionantă este, în acest context deja precizat, miza foarte înaltă a caietului..., care ni-l prezintă pe Cristian Popescu, încă de la pagina cu care jurnalul se dechide, ca pe un credincios ("Toate cărţile tind să se topească, să fie cuprinse în Biblie"), dacă nu chiar ca pe un mistic pătruns de misterul revelării, într-o continuă tensiune cu sine şi cu lumea, pentru care scrisul reprezintă mai mult decât terapie, exorcizare sau exerciţiu de seducţie: un mod de a trăi întru credinţă, de unde şi încercările sale stăruitoare de "teologia literaturii", căci "(...) literatura este frumuseţe-şi-adevăr-şi-învăţătură-de-credinţă. (...) Teologia şi mistica sunt adevăratele prilejuri pentru poezie de a-şi depăşi condiţia. Adică, aşa cum se întâmplă de obicei, numai când şi-o depăşeşte ea devine poezie mare" (pag. 15-16). Aşa se face că însemnările acestui poet sclipitor, chiar atunci când nu se ocupă în mod direct (sau făţiş) de teologia literaturii sau de relaţia sa cu divinitatea (despre "Dumnezeu privit de jos, dinspre lume", după cum scrie într-un loc), precum în rugăciunile transcrise în momentele cruciale, în care Popescu pare transfigurat de credinţă, sunt străbătute de o adevărată năzuinţă spre înduhovnicire. Fie că face un portret superb lui Toulouse Lautrec (poate cel mai expresiv şi mai adânc făcut de cineva pictorului francez în cuvinte): "Un cap enorm, brunet, o faţă morbidă, suptă, suferindă, dar foarte colorată, cu pielea grasă, uleioasă şi înnegrită de barba zburlită; o gură tăind figura de la un obraz la celălalt, având aspectul unei răni deschise, cu buze formidabile, turtite şi fleşcăite, buze a căror pieliţă violet-trandafirie tiveşte deschizătura înspăimântătoare, aproape obscenă ", pentru ca de aici să pornească într-o aventură de descoperire a propriei "conştiinţe a trupului": "Conştiinţa trupului este conştiinţa încercării la care este supusă fiinţa în cadrul devenirii lumeşti. Conştiinţa trupului este că el însuşi e o bucată de pământ ce poate fi salvată" (pag. 57-61), fie că are viziuni sumbre, încărcate de o covârşitoare tensiune spasmatică, iar condiţia celui ce notează este evident traumatică, de încercare extremă: "Un turn de cruci puse una peste alta, potrivite perfect ca şi cărţile în pahetul de cărţi de joacă, ca şi foile cărţii aşezate una peste alta. Îmi iau crucea în cârcă şi fac turism: sus-jos, jos-sus (...) Ajute Dumnezeu cel Mare, cel Bun şi cel Sfânt" (pag. 82) sau ca în fragmentul răscumpărător din "Zile" (Sâmbătă, pag. 109): "Noapte: puţ de petrol arzând şi eu înecat în foc negru. O piatră de moară azvârlită peste gura cu dinţi a fântânii cu antracit clocotind. O piatră strivindu-mi limba şi mâinile. Satana este obligat să-şi caute într-una Antihristul. Iartă-mă Dumnezeule Mare şi Sfânt, dar în noaptea asta a vrut să şi-l găsească în mine", fie că vorbeşte în "limba cărciumii" - prilej pentru însemnări de o extraordinară poezie: "Îmi imaginez gustul a cincizeci-de-vodcă făcută din grâul care va creşte pe propriul meu mormânt" (în "Crâşme", pag. 43-53), Cristian Popescu este acelaşi poet inconfundabil, de o fineţe cuceritoare a observaţiei, inegalabil în joaca şi jocurile funambuleşti, în care se întâlnesc, după cum s-a mai spus, Bacovia, Urmuz şi Caragiale, şi pentru care amorurile ("Femeia doar ca pretext de iubire. Infirmitate") şi Dragostea credinciosului plin de smerenie ("Criza, boala, nebunia nu pot fi decât prilej de smerenie") sunt într-o curioasă "întrecere": "Amantele, concubinele, marile amoruri, femeile cu care am trăit ar putea fi măştile noastre mortuare, adică măştile de gaz pe care le poartă îngerii atunci când, uneori, ne vizitează" (pag. 90).
O carte superbă, din care se poate cita copios şi la întâmplare, fără spaima că ai putea nimeri vreo scădere în extraordinarul flux al conştiinţei poetice, o carte de o curăţenie şi o expresie a credinţei întru totul exemplare, transcriind căderile şi înălţările unui poet despre care de-abia acum putem afirma cu încredere că este un mare poet. Un caiet de însemnări faţă de care notaţiile zeloase şi îngâmfate din jurnalele publicate de scriitori astăzi la modă par nişte mizilicuri vorbăreţe şi plicticoase. Şi ce alt final ar fi mai potrivit decât un citat din pledoaria lui Cristian Popescu pentru jurnal, pentru mărturisire şi "nebunie": "Jurnalul este un fel de nuntă continuă"; "Deci, aşa cum nu există diferenţă între jurnal şi creaţie, nu există diferenţă nici între om pe de-o parte şi nebun pe de alta. Orice literatură, fie ea jurnal, teatru, pamflet sau roman este una a unui biet nebun".

Un erou al timpului nostru

Claudiu Komartin

Ceea ce îl individualizează de la început pe Ionuţ Chiva în raport cu ceilalţi prozatori debutanţi din 2004 aparţinând contingentului inegal propus, prin colecţia Ego, de editura Polirom, este coerenţa microromanului 69, construit cu migală de ceasornicar (romanul minuscul al lui Chiva a fost, de altfel, scris şi rescris de vreo patru ori între 2000 şi 2004, dacă ar fi să ne luăm după afirmaţia autorului), dar şi cu o solidă, dobândită "ştiinţă" - fiindcă nu doar instinctul de prozator funcţionează la el, spre deosebire de câţiva dintre colegii săi de generaţie (Alexandru Vakulovski, Dan Ţăranu sau Dragoş Bucurenci). Spre deosebire de cei menţionaţi, Chiva lasă impresia că nu doreşte numai să frapeze cititorul, să-l seducă prin măscări savante (ca Ioana Baetica, în şpagaturile epice din Fişă de înregistrare), poveşti(ri) exotice (Claudia Golea şi nesfârşitele ei peripluri extrem-orientale) sau istorii simpatice cu băieţii cool care "şi-o bagă-n venă" (Dragoş Bucurenci).
Şi sexualitatea, şi aluziile la pornografia (filmele pe care protagoniştii cărţii lui Chiva le produc pentru numitul Ochi, culminând cu dramaticul snuff din final) şi consumismul la mare preţ în "epocă", şi consecvenţa în folosirea oralităţii dubioase şi a argoului de către personajele sale, începând cu Muiuţ, naratorul la persoana I al istoriei din 69, apar ca fireşti şi autentice, povestea vocii "slabe", traumatizate şi duios melancolice e spusă clar, direct şi (pe destule pagini) cu o cuceritoare poezie ("Lupul meu stătea drept, cu coada tare. Când le-au aruncat hălcile, a sărit drept în mijlocul lor şi, cu ochii întredeschişi, prin filtrul aurit al genelor, am putut vedea cum i se face culoar, se dădeau în silă la o parte, unii dintre ei lingându-se. Rămânea schilod între cărnuri să-şi aleagă. Îşi lua o bucată şi eram unul din dinţii lui, străbăteam materia tare, aţoasă uneori, şi ajungeam la os, strângeam mâna pe spătarul băncii şi (...) zgomotul osului spart îmi exploda în cap").
Desigur, concesii a făcut şi Chiva pentru ca debutul său să fie o carte de succes (succes pe care - dacă e să ne luăm după vânzări şi apariţiile în presă şi la TV - chiar l-a avut de la apariţia ei acum 10 luni): începând cu titlul, 69, facil şi lucios ca reclamele la prezervative, fără legătură cu subiectul romanului sau măcar cu vreun episod semnificativ al poveştii, şi sfârşind cu unele pasaje - cele blamate, în general, de pudibonzi, ca fiind "porno" - care ar fi putut, la nivelul limbajului hard, dar şi al unui anumit tip de suficienţă argotică, să fie mai puţin vulgare la modul programatic, demonstrativ, deşucheat. Dar acestea sunt, în definitiv, contagiuni de moment, Ionuţ Chiva dând semne că este, ca structură, îndreptat spre o proză calofilă şi melancolică, în registru nocturn ("Abia ajuns înapoi în oraş, am simţit că e chiar frig, o răceală ca dracu' înghiţind pe câte unu' cu mâinile-nfundate în buzunare, un anonim în timpul zilei, acest erou nocturn" - subl.n.) mai degrabă decât spre proza "cât ai zice fuck" (Golea dixit) ce câştigă tot mai mult teren şi la noi în ultima vreme.
A doua calitate a cărţii este compactarea discursului narativ, de parcă "fracturistul" Chiva s-ar fi temut să nu pună la încercare răbdarea cititorului său cu inutile ramificări şi paranteze explicative ineficiente la nivelul întregului. Povestea celor trei prieteni prinşi în labirintul (finalmente) mortal al dezabuzării şi al cinismului (cu o cruzime rareori sau deloc justificată, atât în raporturile cu celălalt, dar şi în pulsiunile autodestructive) la care conduce inevitabil o existenţă marginală, a sordidului şi a delincvenţei juvenile (înregistrată obligatoriu printr-o mică fanfaronadă: "Aveam succes. Eu, Lazy, Vladimir, partners in crime") este "caldă", cu tot sentimentul golului şi brutalitatea afectivă a personajului narator, Muiuţ, pândit de perspectiva (imposibil de ocolit) de a ajunge un fel de replică a tatălui (alcoolic) sau a bunicului ("care a avut o semipareză şi acum e caricatura patetică a unui bărbat").
Idealul de viaţă al acestui "erou al timpului nostru", recurgând din plictiseală şi dezabuzare la alcool, droguri şi perversiuni savante (nu fără mici excese de "inventivitate") este, totuşi, unul hedonist: "Ne-am dus pe o terasă în faţa şcolii şi, pe bune, îmi părea bine că ne-a dat afară, era, aşa, galben peste tot, auriu, soare de toamnă, de, să stai acolo pe scaun şi să bei o gură după care să întrebi ceva lipsit total de importanţă şi să aştepţi un sfert de oră până se hotărăşte cineva să răspundă. Viaţă, tăticu'".
Şi tocmai fiindcă nu recurge la un facil happy-end (nu că finalul tragic nu ar fi forţat în felul său), după o poveste care în ultimele ei cadre este foarte încordată, preponderent vizuală, cinematografică, Ionuţ Chiva face dovada că este, prin volumul său de debut, unul din "campionii" prozei tinere din 2004. Că o fi "Micul Burroughs", după cum îl recomandă în generoasa prefaţă criticul Mircea Martin, sau vreun mic Burgess (parcă mai aproape de autorul Portocalei mecanice este Chiva decât de prozatorul halucinantei Naked Lunch), asta rămâne de văzut.

Pânza de păianjen
metaforă, simbol şi matrice compoziţională
în Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu
[prima parte]

Petrişor Militaru

1. Câteva precizări teoretice. Despre semnificaţie ca pradă

"Aş vrea să fiu precum păianjenul care-şi trage din pântece toate firele operei sale. Urăsc albina, iar mierea este pentru mine rezultatul unui furt."
G. Papini, Un om sfârşit

Thomas Sebeok obişnuieşte să compare interacţiunea semiotică cu o pânză de păianjen. Păianjenul nu-şi foloseşte pânza doar pentru a-şi asigura mâncarea, ci aceasta este şi un mijloc de comunicare cu alţi păianjeni. Când un păianjen trece peste acele puţine fire despre care el ştie ca nu sunt lipicioase, spre deosebire acelea care îi vor prinde victimele imprudente, atunci paşii lui crează vibraţii. Aceste vibraţii pot fi folosite pentru a transmite semnale către alţi păianjeni de pe pânzele lor. Mai mult, păianjenul continuă să ţese pânza sa, mărindu-şi nu numai şansa de susţinere şi de nutriţie, dar şi de comunicare.
O persoană, după Sebeok, construieşte "pânze interpretative" care se extind în afara şi în lăuntrul sferei noastre imediate de influenţă sau chiar în afara şi în lăuntrul sferei noastre de înţelegere. Reţeaua internet este o asemenea pânza de păianjen, unde noi căutam diferite căi sigure de a naviga sau, la fel de bine, trimitem propriile semnale sau împartăşim firul gândurilor noastre. Pentru cei imprudenţi există şi aici anumite capcane, deci navigarea pe internet nu e doar o simplă experienţă de descoperire. Într-un mod analog, în Sărmanul Dionis de Mihai Eminescu, personajul principal caută să-şi construiască un spaţiu în care el este în siguranţă şi în care îşi poate manifesta libertatea interioară şi poate cunoaşte legile universului interior şi ale celui exterior. Şi această experienţă presupune capcane, nu numai descoperiri. Vom urmări cum se ţes "pânzele interpretative" în planurile onirice din nuvela fantastică Sărmanul Dionis, care sunt modalităţile de comunicare şi capcanele din aceste universuri imaginare şi cum reuşeşte să ordoneze structura pânzei de păianjen firul narativ al acestei proze.
În viziunea naratorului, Archaeul este principiul lumii care este divizat la rândul său într-un număr de prototipi individuali, iar lumea apare în acest caz ca fiind visul acestor prototipi, care aspiră la contopirea cu Absolutul: "S-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândurile noastre cu ale lor... În ele trăieşte Archaeus... Poate că este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele..." Oamenii sunt posibilităţi ale Fiinţei. Archaeul sau Sufletul, în sensul pe care vechii greci îl dădeau acestui termen, trăieşte şi în poveste. Povestirea fantastică va apărea ca proiecţie originară şi autentică a prototipului uman, iar imaginaţia, stimulată în copilărie de poveşti şi basme, devine o facultate creatoare de fantasme, o virtualitate a libertăţii interioare sau o posibilă sursă a armoniei spirituale. Forţa imaginaţiei este astfel o cale magică de acces în planul fantastic, văzut ca mod şi specializare a inconştientului, dar şi o cale de cunoaştere a abisului interior, oniric, lunar.
Cu ajutorul formelor de percepţie, care sunt timpul şi spaţiul, vom urmări un astfel de Archaeu, în sus şi în jos, pe coordonatele timpului şi ale spaţiului, în funcţie de limitele pe care singur şi le construieşte.

2. Frecvenţa şi productivitatea lexicală a termenului. Semnificaţii contextuale

Monologul "metafizicului nostru", cu care se deschide nuvela, exprimă "concepţia în genere a lui Eminescu, arată un exces de interiorizare şi de analiză a eului, evident în visarea concentrică" şi ne poziţionează, din punct de vedere narativ, în centrul pânzei de păianjen sau în conştiinţa personajului principal, fiindcă Dionis ne dezvăluie ceea ce generează firul povestirii şi înlănţuirea de vise concentrice: "În faptă lumea este visul sufletului nostru. Nu există nici timp, nici spaţiu - ele sunt numai în sufletul nostru." Dacă povestirea este expresia Sufletului, iar imaginaţia este cea mai bună modalitate de manifestare a impulsului creator, atunci lumea nu este decât expresia legilor interne ale omului şi a modului cum se reflectă lumea exterioară în Suflet. Având aceste observaţii ca punct de plecare vom urmări de câte ori apare în nuvelă firul de păianjen şi pânza sa, ce loc ocupă motivul în text, accepţiile stilistice ale acestuia şi ce conotaţii îi adaugă Eminescu.
În nuvelă sintagma pânză de păianjen apare de trei ori, păianjenul apare de trei ori, păienjenit de două ori (colţul "întunecos şi păienjenit" al casei lui Dionis şi ochii "păinjiniţi de lacrimi" ai Mariei), păienjeniş de două ori, a păienjeni o dată ("gerul îi îngheţa pleoapele şi-i păinjinea ochii"). De asemena, găsim o singură ocurenţă a expresiei firul gândurilor şi a metaforei pânza gândurilor. Pe scurt, se poate observa că păianjenul şi / sau pânza de păianjen intră în relaţie cu casa lui Dionis, cartea de astrologie scrisă de Zoroastru, cu vederea, cu gândirea şi cu erosul salvator.
Dionis, "băiet tânăr", "sărac", "poate de nici optsprezece ani", "un copist avizat a se cultiva pe apucate" se întoarcea "cu voluptate" (G. Călinescu) acasă prin ploaie. Casa "lui de pustnic" este "un colţ întunecat şi păienjenit", iar podul acesteia este plin de "lungi pânze de păianjin". Casa este aceea care dă o identitate personajului, este "materializarea supremă a reveriei liniştii, intimităţii şi protecţiei. Dincolo de pragul casei se întinde întunericul, frigul, sălbăticia, lumea largă şi neliniştitoare a noneului. În oraşul labirintic casa este centrul visat şi dorit." În acest fragment, păianjenul are un rol figurativ fiindcă prezenţa lui creează o atmosferă de decrepitudine. Epitetul decorativ păienjenit relevă fie un alt aspect al lucrurilor, care este neprevăzut, ascuns, fie este strâns legat de ansamblul descrierii. De asemenea, apariţia păianjenului în descrierea interiorului camerei lui Dionis are şi conotaţii feerice - "pânzele de paianjin străluceau vioi în lună" - sau induce o stare onirică: "În colţurile tavanului cu grinzi lungi şi mohorâte păienjenii îşi exercitau tăcuta şi pacinica lor industrie; într-un colţ al casei, la pământ, dormeau una peste alta vo câteva sute de cărţi vechi... " (s.n.). În cameră "gerul îi îngheţa pleoapele şi-i păinjinea ochii". Verbul a păienjeni descrie starea de reverie a personajului, aduce în prin plan crăpătura dintre lumea reală şi lumea imaginară şi contribuie la manifestarea stării de ambiguitate care este caracteristică întregii nuvele. După descrierea camerei, atenţia naratorului se îndreaptă din nou spre personaj: Dionis merge la fereastră. În faţa locuinţei sale era o casă "albă şi frumoasă", unde el ghicea "un tânăr şi tremurător glas de copilă adiind o rugăciune uşoară, pare că parfumată, fantastică". În primul fragment rolul păianjenului este unul decorativ, exceptând verbul a păienjeni care are conotaţii simbolice prin faptul că relevă rolul pânzei de păianjen de a face legătura între ceea ce numim realitate şi universul imaginar, între prezent şi trecut (din perspectiva lui Dionis) sau între prezent şi viitor (din perspectiva călugărului Dan), legătura dintre lumea paradisiacă şi lumea sublunară. Ochii păienjeniţi sunt ochii care pot vedea materializându-se dorinţele obscure şi persistente ale inconştientului. În descrierea camerei păianjenul pare un detaliu obsesiv care tinde să se încarce semantic, fiind pus în alt context decât cel strict descriptiv.
La finalul acestei reverii, Dionis îşi începe lectura magică: "El îşi aproprie scaunul de fereastră, pe care o deschise şi, la lumina cea palidă a lunei, el întoarce foaie cu foaie uitându-se la constelaţiunile ciudate. Pe o pagină găsi o mulţime de cercuri ce se tăiau, atât de mult îi păreau un ghem de fire roş sau un păienjeniş zugrăvit cu sânge. [...] Privi din nou la păienjenişul de linii roşii - şi liniile începură a se mişca. El puse degetul în centrul lor - o voluptate sufletească îl cuprinse... [...] Şi liniile semnului astrologic se mişcau cumplit ca şerpii de jeratec. Tot mai mare şi mai mare devenea păianjenul.
Unde să stăm? Auzi el din centrul de jeratec al cărţii." (s.n.)
Păianjenul, ca substitut al pânzei sale, simbolizează semnul sau cercurile care se intersectează şi care permit, din perspectiva poeticii, focalizarea discursului epic şi generarea episoadelor narative, precum şi trecerea dintr-un episod narativ într-altul. Pânza de păianjen este o metaforă, "o substituţie analogică de sememe, în baza intersecţiei semice". Pânza de păianjen din carte este un desen analogic care descrie mişcarea corpurilor cereşti în spaţiu. Armonia sferelor cereşti simbolizează integrarea microcosmosului în macrocosmos. Pânza de păianjen este o metaforă care apare în cinci sintagme în câteva rânduri consecutive ("mulţime de cercuri ce se tăiau", "un ghem de fire roş", "păienjeniş zugrăvit cu sânge", "păienjenişul de linii roşii", "centrul de jeratec"), fiecare reuşind să surprindă o nuanţă a acestei metafore. Mulţimea de cercuri ce se tăiau descrie prima impresie pe care o are personajul despre această reprezentare astrologică precum şi senzaţia de dezordine, de intersectare a planurilor din realitatea imediată şi universul imaginar. Ghemul de fire roş, păienjeniş zugrăvit cu sânge sau păienjenişul de linii roşii suprind relaţia sau legătura care există între cele două planuri: acela al conştientului şi cel al inconştientului. Cele două planuri au aceeaşi sursă fiindcă ele se împletesc atât de bine încât formează un ghem, al cărui fir este format din împletirea gândirii conştiente şi a impulsurilor inconştiente, fără a lăsa să se vadă care dintre ele este cel care domină şi care structurează sau determină realitatea. Sursa nu poate fi decât Archaeul sau Atman care încearcă să devină conştient de sine şi care se regăseşte metaforic în centrul de jeratec al cărţii astrologice.

"Drumul lui, mi-a secţionat boala"

Matei Burlacu

M-am gândit că Editura Semne mai merită o şansă de reabilitare în faţa cititorilor rubricii de faţă aşa că am luat, la întâmplare, un alt volum de poezie contemporană de la respectiva editură. De data asta avem de-a face cu unul girat şi de Asociaţia Scriitorilor Bucureşti. Este vorba de al şaselea volum de versuri al Clarei Mărgineanu, volum intitulat "Fata de asfalt" (Ed. Semne, Asociaţia Scriitorilor Bucureşti, martie 2005). Helas, cititorul se poate considera fericit! Nici nu deschide bine cartea, că se şi simte scuturat de niscaiva hohote de râs. Şi asta nu fiindcă autoarea are versuri incluse într-o antologie apărută la Ed. Ha,Ha,Ha, după cum ne informează cv-ul dumneaei ci din cauza domnului Horia Gârbea care s-a gândit că n-ar fi rău să scrie prefaţa. Iată mostrele: "[...] mă pot considera cu legitimă mândrie un expert în arta poetei şi aş putea să-mi dau chiar un doctorat în domeniu. Dacă o astfel de teză se va scrie, eu voi fi cel dintîi autor al ei." Şi ultimul, aş adăuga eu. "[...] literatura română n-a avut [...] o scriitoare atât de polarizantă precum Clara Mărgineanu pentru că, deşi numele său indică marginea, limita, Clara e în centru, [...]"; "Am avut - aş adăuga orgolios: <<fireşte>> - dreptate! Clara Mărgineanu a urcat mai departe muntele poeziei ca pe un Fuji al iniţierii, trecând de la rafinamentul metaforei, prin elocvenţa simplă a strigătului, la demonstraţia analitică." Şamd.
Volumul este plin de greşeli de culegere şi nu are în spate nici un fel de concept, de plan artistic superior ci este doar o înşiruire plată de texte. Probabil că autoarea aşa şi-a scris numeroasele volume, acumulând un anumit număr de poeme şi găsind edituri dispuse să le publice. Poemul "Spectacol ratat", al doilea care tratează tema "cârciumii" în volumul de faţă, ne prezintă o sumă de clişee si făcături sentimentaloide: "Personajul principal / şi-a pierdut viaţa la barbut. // Le-ar fi plăcut la nebunie / să ne iubim pe scenă / în decorul cu cioburi de inimă / şi iluzii stinse în scrumieră // [...] Ospătarul face nota / şi înjură scurt, printre dinţi." Ospătarul, această temă recurentă în literatura efemeră de pretutindeni! Urmează "Fotografia", poem în care preţiozităţile şi patetismele se înlănţuie cu o observaţie de-a autoarei, aş putea spune, excelentă: într-adevăr, telefoanele nu au gheare şi nici ochi: "[...] ştreangul ispitei, / nici clipe jefuite de strigăt. // Poţi să-mi dai din când în când / un telefon, / El nu are gheare să te sfâşie, / nici ochi plânşi să te biciuiască.". Nici următorul poem nu poate fi trecut cu vederea (în ritmul ăsta o să dau exemple din întregul volum), ilustrează apetenţa autoarei pentru stereotipii, personificări nefericite şi poante simpluţe precum şi stângăcia ei în asimilarea artei fine de a plasa corespunzător virgulele: "Nopţile aleargă cu tălpi înroşite / pe o pajişte de cioburi, / [...] / Încearcă să uiţi, precizia mişcărilor mele / de samurai sinucigaş, / eu sunt salvată de propriile-mi tranşee ... // Cel mai sănătos drog este singurătatea, / [...] / Mimăm demnitatea şi experimentăm eşecul. / Nu încerca să mă convingi / că drumul cel mai scurt între două puncte / este labirintul." - "Labirintul". "Doliu pentru femeia sălbatică" ar fi extrem de amuzant dacă n-ar fi foarte, foarte trist. Autoarea reuşeşte să pună virgula între subiect şi predicat, să scrie despre îngeri într-o pastişă disperată după Nichita Stănescu, să fie preţioasă şi plictisitoare pentru ca, în final, să mai pună o virgulă aiurea. Acest text este, din păcate, piatra de mormânt pentru "Fata de asfalt", am fost tentat să întrerup lucrul şi să arunc cartea la gunoi. Iată şi exemplele: "Pe strada <<Matei Basarab>> a trecut un înger, / drumul lui, mi-a secţionat boala, / De atunci, am pus în ferestre un fel de doliu, / pentru femeia sălbatică, / ce orbecăie jalnic prin propriile-i vinovăţii, // [...] // Dar viaţa încă nu se scurge prin răni / Nici inimile nu se îmblânzesc, cu explozibil.". Nu înţeleg cum de Clara Mărgineanu a putut scrie şi publica atâtea volume, ba chiar a căpătat şi o oarecare notorietate literară, când dumneaei nu ştie nişte norme elementare de ortografie şi gramatică. Nu văd cum de a scris domnul Gârbea prefaţa dacă dumnealui nici măcar n-a citit volumul de faţă. Şi presupun ca nu l-a citit fiindcă, altfel, ar fi atras atenţia autoarei asupra greşelilor gramaticale sau ar fi refuzat direct să-şi lege numele de un astfel de produs. Jenant!
Volumul continuă între aceleaşi coordonate, n-are miză, e plictisitor, preţios, penibil-sentimentaloid, patetic şi plin de greşeli de gimnaziu. E o lectură pe care nu o recomand absolut nimănui iar Clarei Mărgineanu îi spun, cu toată seriozitatea, că e timpul să reflecteze un moment dacă nu cumva nu poezia e drumul ei în literatură ci, poate, altceva. E deja la al şaselea volum şi, dacă celelalte sunt la fel de slabe ca "Fata de asfalt", mă întreb cum de nu i-a spus nimeni: "de-ajuns!". În finalul articolului se impun cu necesitate câteva întrebări: ce caută acest volum catastrofal în colecţia "Biblioteca Bucureşti"?; de ce Asociaţia Scriitorilor Bucureşti şi domnul Horia Gârbea s-au grăbit să-l gireze cu atâta patos?; şi, dumnezeule mare, ce a vrut să spună Aurelian Titu Dumitrescu pe coperta a patra? Mister.

@matei_burlacu@yahoo.com

Liviu Dascălu - "Cuţitul meu obosit"

Eugen Suman

Liviu Dascălu este un poet deopotriva temut si duşmănit în anumite medii virtuale de la noi, mai ales din pricina comentariilor tăioase şi de multe ori zdrobitoare pentru cel care le primeşte. Asta nu ne-a împiedicat să-i publicăm un grupaj de poeme care, cumva, la el, marchează ruperea de vechiul său stil, de poezia lui de notaţie, fulgurantă, în formă fixă. În "Cuţitul meu obosit", căci despre acest grupaj este vorba, Liviu Dascălu descoperă spaţiile largi în poezie, respiraţia amplă şi privirea cuprinzătoare. Dar să vedem despre ce e vorba.
Din punct de vedere structural, grupajul este format din patru poeme numerotate, fără titlu, legate de un fir epic destul de disimulat de Liviu însă recognoscibil. Grupajul este oarecum un experiment stilistic pe care Liviu l-a făcut, găsim aici elemente suprarealiste, expresioniste chiar şi postmoderniste legate destul de dibaci prin atmosfera erotică sugerată şi prin auto-ironia portretizată cu destul cinism.
Primul poem din grupaj se desfăşoară lent, în volute, e, de fapt, o introducere la ce va urma. Cititorului îi este prezentat "eul liric", se fac trimiteri la "poemele vechi", se portretizează o scenă paşnică, exclusiv domestică ("în poemele mele vechi visam mereu că nu mai ajung acasă"; "[...]vecinii se mirau / cand le povesteam, / spuneam, intr-o doara, la paharul ala de bere incalzita") apoi cuţitul, simbol falic, despică percepţia realităţii iar logica realităţii se transformă în logica visului cu o precizie de-a dreptul cinematografică, "eul liric" apare brusc într-un alt mediu, ostil, al naturii dezlănţuite ("eu pătrundeam prin visul lor aspru şi netemător / ca un cuţit / păşeam înainte liber în acea vreme în stihia de dinainte de prima zăpadă"). Toate astea sunt dinamitate de Liviu în prima parte a poemului prin sugestia bahică, prin trimiterea în al treilea plan, cel al perspectivei şi logicii beţivului. De aici lectorul se găseşte în plin tărâm al incertitudinii pentru că planurile sunt lăsate deliberat într-o relaţie de nedeterminare: "mă gândeam cu tremurul acela al beţivilor / pe nesfârşitele drumuri fără nume / gândeam doar că sunt sau că este (doar una din cele două, clătinat cum / eram în amintirea nenumăratelor pahare de vin şi de ţuică băute)". A doua parte a poemului trasează coordonatele ultimului plan de perspectivă din grupaj, perspectiva cuţitului-falus, omnipotent şi neiertător: "cuţitul meu vechi, însă, era precis în lumina lunii / mai viu ca oricând / în moartea aceea a lui, tânără [...]". Desigur, nu pot să nu remarc aici versurile discutabile, balastul, indulgenţa poetului faţă de propriile texte, cum s-ar spune: "o bunică / transcendentală pieptănându-şi dinţii cu mişcări largi"; "prin cerul ei îmblănit prin părul negru ca pana corbului /
ea însăşi un corb fastuos ce te privea obsedant din toate fotografiile de pe pereţi"; "apărând ca o statuie antică cu un umar prăvălit / sub povara grea a invizibilului". De observat aici şi jenanta cacofonie.
Al doilea este un poem de dragoste foarte graţios, foarte bine scris, care întăreşte semnificaţia falică a cuţitului, un poem vizual, grav-duios: "scris în trupul unei iubite /
de cuţitul meu obosit"; "ea îşi aduce aminte de el / nu cuţitul meu verde din bucătărie / nici reveria lui inuman-licenţioasă"; "ci de marele prinţ blond de pe baleniera norvegă /
violând misterele nopţii cu falusul său de fier". De reproşat aici nu este decât sugestia textuală din debutul poemului, un procedeu tehnic perimat la care s-a renunţat de ceva vreme: "altădată am recunoscut un poem întreg".
Grupajul continuă cu al treilea poem, poem care pe mine nu m-a convins deloc. Mi s-a părut a fi doar vorbărie goală, în termeni semi-filosofici, despre dihotomia (ad-hoc creată de poet) nimic mic - nimic mare. Totul presărat cu ironii, desigur. Este cel mai ludic poem din grupaj şi, din păcate, şi cel mai "vorbăreţ". Pare că poetul vrea să ascundă sterilitatea de fond a poemului aducând şi aruncând cuvinte pe foaie: "tăcerea infinitelor spaţii lăuntrice"; "cuţitul mi-era tată de multă vreme din vremea când nimicul mă înghesuia / din toate părţile iar mama ca un filosof lătra la el / într-o limbă moartă"; "pe atunci am inventat un nimic mic cu care ieşeam în oraş"; "cu buzunarele pline de monede tot cu nimic mic se chemă că sunt"; şamd. Singura parte care convinge este începutul poemului, început care punea bazele unui alt fel de viziune - însă Liviu a dorit, probabil, o întoarcere la 180 de grade: "ar trebui să vă mai spun ceva despre cuţitul meu obosit / despre singurătatea lui de tată dormind într-o / femelă nesfârşită / penis captivus înconjurat de un lichid amniotic erotic"
"Cuţitul meu obosit" se încheie cu un foarte frumos poem melancolic, de sfârşit de ev şi, deşi sună cam ciudat, este "poemul post-coital" al grupajului. Aici se sfarşesc toate planurile, într-o tristeţe plăcută, într-o moleşeală foarte bine indusă de Liviu. Se regăseşte în chiar ultimele versuri o reminiscenţă m. ivănesciană, o declaraţie subtilă de fidelitate din partea lui Liviu: "te uiţi apoi cum cade dumnezeu cu o pâlnie în gură şi îţi vine să strigi"; "şi sufli peste el aburi ca să îţi recunoşti chipul pătat de oboseală şi tristeţe"; "chipul tău dintotdeauna cel adevarat ca o efigie pe o veche monedă străină / pe care n-ai da-o nici unui cerşetor / (decât poate inima ta iefină, ruginită, în trei părţi)"
În încheiere trebuie să mai spun că grupajul poate fi citit în oricare dintre cele patru tipuri de logica, a realităţii, a visului, e intoxicării alcoolice şi erotică. Iar asta e o dovadă de stăpânire a tehnicii şi a mijloacelor poetice absolut admirabilă. Per total, "Cuţitul meu obosit" se constituie într-un grupaj de poeme foarte bun, foarte interesant - grupaj care pune bazele recunoaşterii lui Liviu Dascălu şi în alte medii culturale, nu numai cele virtuale.
-------------
click pentru a citi poezia comentată în acest articol, "Cuţitul meu obosit" de Liviu Dascălu

Corespondenţa la poştă

Matei Burlacu

Când conducerea redacţiei mi-a propus preluarea acestei noi rubrici am fost încântat şi am acceptat fără să stau pe gânduri. După cum v-aţi dat seama deja, este vorba de "Poşta redacţiei". Însă ce caută Burlacu acolo? vă veţi întreba voi. Şi pe bună dreptate, doar individul scrie despre cărţi proaste şi foarte proaste, vânează veleitarii, "distruge vise" (aşa îmi zicea, cu tristeţe, cineva). Răspunsul e unul simplu. Egophobia nu este o revistă convenţional-conformistă, Egophobia nu este "puta triste" a vreunui mahăr literar auto-proclamat, nu este spaţiul în care ţuţerii vreunui director de revistă să-şi publice creaţiunile impotente, hilare şi, în definitiv, dezgustătoare. Nefiind, deci, Egophobia, o astfel de revistă, nici "Poşta redacţiei" nu va fi astfel. În această rubrică eu voi face praf toate textele respinse în unanimitate de pricepuţii şi talentaţii redactori de la poezie şi proză. Nu voi avea milă, nu voi avea delicateţe şi, mai ales, nu voi încuraja pe nici unul dintre ei să scrie. Ba dimpotrivă. Preambulul fiind săvârşit, vă invit să participaţi la "petrecerea burlacului", să citiţi aici micile mele execuţii publice (literare, desigur) şi, de ce nu, să mai şi râdeţi. Aşadar, să purcedem!
Constantin Liculescu crede că poezia e un ghiveci în care poate să arunce ingrediente dintre cele mai "exotice". Să luăm, spre exemplu, primele versuri din poemul "Moartea... ca pretext", o fantezie necro-filo-logică: "Am murit / Şi nici nu ştiu că sunt mort; / O mână aruncă peste trupul meu nisip; / Şi nu aruncă nimeni pământ, şi nu aruncă nimeni vin, / Şi nu mă pun în raclă; / Parcă, dacă mă îngroapă în nisip, / Sunt mai viu decât am fost;". Poetul este mort, dar nu ştie că e mort. Asta nu-l împiedică, totuşi, să scrie că e mort. Dar, stai, un pic mai încolo scrie că e mai viu decât a fost. Cu alte cuvinte nu ştie, până la urmă, dacă e mort sau nu. Logic, nu? Sigur, în pasta asta mult prea întinsă el mai aruncă şi taţi, mame, iubite, roze, spini şi alte bazaconii însă întrebarea principală rămâne. Este moartea, aşa, un pretext al vieţii sau nu cumva este un pretext al morţii? Să spunem, deci, că poemul ăsta e despre un mort incert, chinuit de marile întrebări ale omenirii. Şi daca tot am zis despre aspectul necro-filo al poveştii, iată şi versurile: "singur şi fără de mine, îmi sărut / mireasa şi închid ochii mistuiţi de / tristeţea unui trecut şi plăcerea / unui nou început.". Poezia lui Liculescu suferă de: preţiozităţi cronice, neştiinţă în ceea ce priveşte tehnica, lipsă de imaginaţie, lipsă de talent. În cele ce urmează voi da exemple de versuri care nu mai au nevoie de nici un comentariu, versuri extrase din vasta colecţie de texte pe care ne-a trimis-o: "de ziceai că eşti într-un salon cu raci fierţi!"; "să nu se răstoarne vinul în sus... / Bunicul zâmbea întins în raclă şi parcă-mi zicea: / aşa e vinul la noi... trebuie să-l ţii în jos..."; "Uită-te atent la Tavan: / circular, / întreit, / cu ochi de pisică, / cu minte de erudit, / cu suflet de / poet, / cu privire ageră de diamant / şlefuit de raza lui Ra!"; "atât de mult geam, / prea geam, prea fumuriu geam, / prea opac geam, încât / pe ochi mi-am pus ochelari de protecţie / împotriva geamului! / Oare cum m-am putut gemui atâta timp,". Titlurile poemelor nu mai au nici o importanţă.
După ce ne-am "gemuit" atât de mult, să trecem la Raul Huluban şi la gemetele sale. Toate poemele pe care ni le-a trimis stau între două coordonate: femeile şi limbajul preţios versus fluturi, iarbă, îngeri, fluturi şi mătăsuri. Raul nu are probleme cu tehnica ci, din pacate, cu imaginarul, tipul de discurs, temele predilecte, exprimarea şi discernământul critic. Dar ce contează astea pentru poetul nostru care, fiind român, aşa s-a născut şi, dacă el simte, nimic nu mai contează. Nu? Versuri no comment: "ştii cum e după o asemenea iarnă în care toţi aşteaptă fluturi visători prin iarba verde / la mine în stomac persistă mirosul cariat al sfârşitului de iarnă"; "tatăl meu a semnat pentru ca visele mele să nu mai existe"; "poate investiţia spitalului în termopane este un succes"; "nu-l mai strigă ca pe-un înger pe lume sunt deja prea mulţi"; "îţi procuri doza de putere pentru a mai fi o zi sclav"; "pânâ şi sternul îţi geme ar vrea să uite"; şi tot aşa.
Următorul pe lista de respinşi a fost Andrei Gheonea care ne-a trimis un singur poem, dar ce poem! Cu muze, cu cimitire în care stau oameni goi (de data asta vii), cu flori, mătăsuri, lascivităţi şi sunete de orgă. Dar, din păcate, "muza sa neagră fără faţă" îl părăseşte înainte să o consume. În rest, ceaţă, ca să parafrazez un binecunoscut cântec. Nu mai dau exemple din text pentru că, aşa cum ne spune şi autorul, ar fi "Urât, urât, urât!".
Vedeta rubricii este, incontestabil, dom' Cozma Grigore. El vine cu un discurs naţionalist-extremist, cu o mândrie patriotică aproape orgasmică şi cu o mare, gigantescă neştiinţă într-ale literaturii şi limbii române. Exemplele se impun: "Romaneste m-am nascut / Si romaneste am zis "Mama!" / Romaneste am crescut / Si romaneste mi-am dat seama // Romaneste au vorbit / Parintii mei inrtuna / Romaneste voi vorbi / Si azi, si maine, totdeauna // Romaneste vad in jur / Si romaneste voi trai / Romaneste cred in Domnul / Si romaneste voi muri!" - "Romaneste". Lipsa diacriticelor şi greşelile de tastare îi aparţin autorului, n-am de gând să-l corectez. Versuri extrase la întamplare din creaţia domnului Cozma Grigore: "E usor sa fii roman / Daca esti la tine acasa / In casa ta nu esti strain / Cand cu romanii stai la masa"; "Tu cand spuneai ca esti roman / Chiar de aveai vecin tigan / Pe mine ma-nvatau sa spun / In rusa ca sunt "moldovean" // Vom fi oare noi de vina / Ca suntem tara straina? / De ce privesti urat la mine / Doar sunt roman la fel ca tine!"; "Basarabie strabuna, / Amarata si nebuna / De al veacului urgii, / Unde-s fiii tai voinici?". Se pare că veleitarul nostru numai asta are în gând - şi nimic altceva. Să-l lăsăm în pace şi să trecem mai departe.
Am ajuns la Andrei Sava, un alt versificator plin de incertitudini. Iată cum îşi începe el primul poem: "Ma uit in oglinda , ma privesc, / Ma uit la umbra-mi...ma priveste, / Ma uit in oglinda...ma priveste, / Intorc capul spre umbra si...ma privesc. / Care sunt eu? ma intreb, / Oi fi eu oare umbra din oglinda / Sau oglinda din umbra? / Sparg oglinda , calc umbra / Si ma intreb de ce nu...!? / ba da!acum sparg umbra , calc oglinda / si-a mai ramas doar umbra.". Spaţiul rubricii ar fi complet irosit cu alte exemple din gramada de texte pe care ne-a trimis-o, rămâne de spus ca n-are deloc talent, tehnică, idei, originalitate şi intuiţie textuală. Pe scurt, n-ar trebui să mai scrie. Dacă nu poate să nu mai scrie atunci măcar să nu mai încerce să publice, îl va scuti de traume şi deziluzii viitoare. Sfat marca Burlacu.
Ultimele poeme respinse de redacţia Egophobia aparţin domnişoarei Monique Dincă. Ea se complace într-o poezie evanescentă, plină de clişee şi platitudini (ca să nu mai vorbim de greselile gramaticale şi de ortografie). Câteva exemple: "Sub piele aduna-ti iubitul,- / Un cer imi sopteste, / Nedemacheat de cuvintele / Din care, se vor naste pruncii."; "Pierd mereu cate-o parte din mine, / Ma leganam intr-o zi intr-un ciob / Fara doua petale din inima mea. // In alta zi vantul imi zbura inspre mare, / Doua degete ale unui gand / Ori piciorul meu drept / Nu-l cunostea pe cel stang,"; "In ochii tai s-a evaporat timpul, / Si-l vad dezbracat de secunde, / Fara ancora de la gatul cerului, / Asa razlet, mai razlet decat tine, iubite,". Nu sunt prea multe de spus despre astfel de texte, poate doar ca sunt departe de literatură. Monique are probleme şi cu tehnica, printre altele.
În încheiere un sfat: puneţi diacritice la textele pe care ni le trimiteţi altfel nici nu le citim! Burlacu out.
@matei_burlacu@yahoo.com