Bărăgan

Adrian Ioniţă

Cred că aveam 20 de ani cînd, într-o zi fierbinte şi prăfoasă, am nimerit într-un sat din Bărăgan. Un fel de călătorie de studiu etnografic, excursie de documentare, ceva de genul asta, nu mai ţin minte precis. Singurele imagini care mi-au ramas au fost acelea ale unei arhitecturi repetabile, case cu acoperişuri căzute la nivelul ierbii ca nişte versante în plan înclinat şi curţi primitoare în care erau plasate sobe de lut înalte cu aripi protectoare împotriva vântului.

Satul avea o mână de case căzute sub un colb permanent; o făină groasă acoperind totul cu uniformitatea unei ninsori în care nu puteai găsi nici măcar urma unui pas omenesc. În mijlocul aşezării era o răspântie de drumuri marcată de un căuc imens de piatră care aş fi putut jura că arăta ca o lucrare ieşită de sub dalta lui Brâncuşi. Avea o toartă care purta urmele unui exerciţiu repetat, probabil locul în care cândva erau legate hăţurile cailor aduşi să se adape. Într-adevăr, căucul era o fântână. Goală, părăsită, secată, un vestigiu fantomatic într-un loc uitat de lume.

M-am rezemat de marginea ei privind absent în adânc. Un ţăran cu barba ţepoasă şi aspră, cu dinţii mari şi galbeni, s-a apropiat de mine ca o nălucă materializată din praf. "E fântâna lui Ioniţă" a spus, privindu-mă cu ochi sfredelitori. "Ioniţă zis Sufletul". "Îhm", am îngânat într-o doară. Un sentiment ciudat de culpabilitate şi cunoştinţă de cauză mă făcea să tac şi să aştept. Ţăranul nu părea nici el grăbit să continue conversaţia. Seara căzuse peste noi şi luna ne privea de pe cer mirată de această scenă încremenită...

Când am deschis ochii, singurul lucru pe care puteam să-l desluşesc era albul lăptos al pereţilor, al cearşafurilor, al canturilor de la ferestre, al uşii, al patului cazon şi al bandajelor de la încheieturile mâinilor. M-am ridicat pe marginea patului şi am stat un timp, încercând să îmi amintesc ce s-a întâmplat. Totul în jurul meu părea să aibă o materialitate de cauciuc. Sângele îmi curgea prin vene ca o materie smântânoasă. Puteam să-i aud până şi sunetul cu care se freca de artere. Noptiera de tablă degaja un miros puternic de cloroform şi de medicamente. În primul sertar era ceasul Pobeda pe care l-am primit de la tata când am împlinit 12 ani. În sertarul de jos mi-am găsit pantalonii.

M-am îmbrăcat cu mişcări încete. Cămaşa îmi atârna pe patul de vis-à-vis de unde un copil mă privea în tăcere. Am lăsat-o acolo şi am ieşit din cameră desculţ, plutind printre coridoarele spitalului...

Ajuns în faţa clădirii, am închis ochii şi am încercat să îmi pregătesc mental un fel de justificare. Până în centrul Bucureştiului se pare că am trecut ca o stafie pe care nimeni nu vroia să o disturbe. Controlorul de tren şi şoferul autobuzului m-au ocolit cu privirile, nimeni nu era intrigat sau mirat, totul în jurul meu părea o conspiraţie tacită. Ştefan a deschis uşa înclinând uşor capul spre stânga. Ne-am privit în tăcere cu acea curiozitate a unor oameni care se văd pentru prima dată. După un timp care a durat o veşnicie, a împins uşa larg în spatele său şi m-a strâns în braţe. O lacrimă fierbinte mi-a opărit obrazul şi a cazut încet pe umărul său. Cu un oftat uşor, mi-a şoptit la ureche:
"Ai făcut-o şi pe asta..."

falocinisme

Paul Belce

Acţiunea se desfăşoară în personalul de Teiuş. Eroul nostru arăta cam şifonat când îşi făcu apariţia în compartiment. Era mahmur după beţia cruntă de ieri, petele de noroi de pe haine i se închegaseră.
Knut îşi propti ţeasta de metalul rece al ferestrei şi începu să privească amuzat ploaia de neutroni din imediata vecinătate a ochilor săi. Knut credea cu tărie că starea sa specială de mahmureală îi amplifică simţurile. Încercă să rememoreze întâmplările minunate din noaptea precedentă şi mai ales întâlnirea cu ţiganul nazist Marcel, când un moş fusese introdus cu forţa într-un frigider Coca-Cola. Iată cum s-au desfăşurat lucrurile:
Marcel şi Knut opresc pentru alimentare într-o speluncă din gară. În timp ce-şi beau berile, lui Marcel îi cade portofelul din buzunar. Un moşulică securist îl atenţionează de faptul petrecut. Urmează câteva sudalme groaznice, Marcel părăseşte masa cu beri şi pe Knut, îl ia pe moş de piept şi-l târăşte în spatele frigiderului, de unde acţiunea nu mai poate fi urmărită. Bastonul moşului zboară, concomitent se aude o serie de lovituri seci şi înfundate, cu trosnete de oase şi pleoscăieli. Knut priveşte încântat cum frigiderul din faţa se balansează ameninţător la impactul cu moşul. Apoi Marcel fuge afară de teama poliţiei. Knut iese şi el, îşi recuperează prietenul şi decid să continuie discuţia într-un bar din subsolul gării.
Eroul nostru nu îşi aminteşte prea bine următoarele ore, din cauza pâclei groase aşternute peste privire şi a atenţiei corodate de alcoale. Reţine totuşi imaginea unei hârtii galbene pe care stă scris un nr. de telefon din Spania, în timp ce Marcel îl lămureşte că e nr. nevestei sale infidele. Se jură apoi c-o s-o caute pe nenorocită şi nu o va omorî, doar îi va tăia degetele mâinii drepte, ca să împlinească legea ţigănească. Să-i urăm succes şi să ne despărţim de el.
Knut încearcă să-şi reia somnul de care avea atâta nevoie, dar la următoarea staţie se aşează lângă el o mămică şi trei copii hâzi. Aceştia încep să sughită, să se scălămbăie şi să desfăşoare un teatru prost. Natural, unul din ei îl împunge cu degetul, să vadă dacă doarme. Knut se întoarce posac pe cealaltă parte şi visează peisaje industriale, cu miros de carne arsă.
În Teiuş coboară să voteze (era ziua alegerilor), clătinându-se, slăbit şi palid. Îşi uită buletinul în secţie şi e nevoit să facă un drum în plus. La întoarcere nu nimereşte acelaşi vagon, ci unul plin cu (din nefericire) femei. Dar să nu anticipăm.
Pe Knut nu-l mai putea impresiona nimic; cu o noapte înainte îşi sugrumase un prieten într-un joc amical şi fusese la rândul său sugrumat până când, obosit de băutură, îşi pierduse răsuflarea.
Îşi întoarse privirea către vecinele sale. Una din ele, şi imbecilă şi urâtă, împachetase o pungă cu ouă între haine;întreg bagajul era plin cu o zeamă gălbuie. De pe locul celeilalte vecine se auzea un glăscior subţirel venind de la, cum a putut constata răsucindu-şi gâtul, o grăsană întinsă pe două locuri.Cotcodăceala şi ţiuitul celularelor nu mai conteneau, de parcă hoaştele alea complotau să distrugă ce mai rămăsese din sănătatea şi aşa şubrezită de băutură a lui Knut.