Mioriţa: pro vs. contra

iQ666

Încercând să cuprindem cât mai multe sensuri şi interpretări am reuşit să propunem o întrebare care i-a descumpănit poate pe mulţi dintre cei interesaţi de subiect. Chiar şi în aceste condiţii am primit câteva răspunsuri pe care le-am reprodus mai jos. Ulterior, la sugestia domnului Mihai Vârghişanu, am contactat redacţia revistei "Timpul", gazdă în numerele 4 şi 5 din acest an a unei anchete mai cuprinzătoare având ca subiect mitologia românească azi. Prin amabilitatea domnului Şerban Axinte puteţi citi în EgoPHobia şi câteva din răspunsurile anchetei "Timpul". Mulţumiri: Mihai Vârghişanu, Şerban Axinte & Timpul, ro-filosofia@yahoogroups.com, agonia.ro şi celor care au avut bunăvoinţa să ne răspundă.

Consideraţi că "Mioriţa" trebuie studiată în şcoală?

Anibal Parlescu: Ce-aveţi dom'le cu Mioriţa? Cum să n-o mai studieze copiii noştri, vreţi să-şi uite de tot limba şi poporul? Să nu afle despre caracteristica de bază a neamului nostru, pasivitatea în faţa sorţii? Dacă, prin absurd, n-o moşteneşte din familie, cum altfel să-i fie implementată?

Cătălina Vieru: Deşi la vremea respectivă, 'Mioriţa' mi s-a părut o pierdere de timp (eram clasa a 8-a), părerea mea s-a schimbat între timp. Mioriţa este o baladă populară reprezentativă pentru ţara noastră, are peste 1000 de variante de formulare şi este tradusă în cel puţin 5 limbi. Cred că este o adevărată comoară folclorică şi da, cred că este un lucru benefic pentru tineri sa o studieze în şcoli.

Roxana Niculae: "Mioriţa este muma poporului român. Ea vine de departe şi a mers împreună cu noi în toate veacurile. Mioriţa ne-a călăuzit prin puterea sufletească a păstorilor. Ea răspunde la cea mai mare întrebare: Ce sunt viaţa şi moartea." Concluzia fiind că este bine să se studieze şi de aici înainte.

Mihai S.: Mioriţa... hm, nu am cuvinte, mă mănâncă sub limbă urât de tot numai când aud cuvântul...

Luiza Stoicescu: Da, tre' studiată... este legătura copilului sau adolescentului de acum, cu cercel în nas şi nădragii în vine, sau -altfel-cu ochii roşii de nopţile pe internet sau de altceva, sau-altfel- a adolescentului obişnuit de astăzi, cu un alt eu al lui; da, pentru că nevenind de la autorul Xulescu, ar putea veni de la stră-stră-ul lui, care acum două sute de veri, împreună cu suraţii lui făceau un fel de karaoke... da pentru că nu putem curma destinul Mioriţei(!) închizând-o în paginile unei cărţi pe care arereori cineva o va mai deschide; da pentru că nu vor fi mai deştepţi copiii noştri fără ea

Axel Lenn: Prezenţa "capodoperei" populare în curicula şcolara nu e problematica în sine (ilustreaza magistral o periferie hâda), ci prin maniera "culta" în care e prezentata, sau mai bine zis, bagata pe gât: extraordinara ţurcana carpato-danubiano-pontica şi reverberaţiile ei în spaţilitatea şi spiritualitatea noastra. Daca tot este considerata reprezentativa pentru un neam de miorari, atunci gasesc normal sa se spuna lucrurilor pe nume... doua treimi din naţie are apucaturi criminale încât intra şi oile în panica şi, în cea mai pura traire antropolatrica prind glas sa avertizeze cea din urma treime care, contrar oricarei norme psihofiziologice, sta senina la taiere - probabil de dragul de a fi bocita creştineşte. Iata un alt laitmotiv naţional, jelania nu vine de la daci şi romani asta e sigur, e doar parte a vocaţiei noastre creştin moralizatoare (îmi amintesc o discuţie particulara în care am amintit oaia, o discuţie despre bancurile pe care unii le spun despre alţii în Românica). Nu stiu cum ramâne cu trestia însa, în maneaua asta ancestrala capul se pleaca tocmai sa-l taie sabia.Şi nu am priceput de ce atât de supranaturala oaie nu se metamorfozeaza în altceva mai providenţial sa-şi salveze stapânul. Cum prinsese grai în loc sa scrie mesaje S.O.S. din cacareze putea sa prinda şi altceva, din moment ce vorbea nu era chiar cretina sa-i pice greu fisele. Însa, o oaie vorbitoare, singura din turma înca (restul de ţurcane nu sunt apte nici de galerie) poate "sugereaza" un diagnostic medico-legal...
Oricum, neamului de miorari îi lipseşte acut şutul undeva încât, cu o sforţare apocaliptica, sa suceasca gâtul Mioriţei... Urmeaza, în ordine, jupuirea, tranşarea şi tochitura la foc de foc din toate trestiile ţarii. Apoi plantam stejari în loc...

iQ666: Închipuiţi-vă o scenă pe care doi indivizi dansează îmbrăcaţi în ciobani, iar un al treilea urlă-n microfon: mioriţă laie, laie bucălaie. În faţa lor publicul îi repetă extaziat cuvintele încercând să imite dansul celor doi... Nu mi-a plăcut "Mioriţa" pentru că trebuia învăţată pe de rost, atacă Ardealul şi nici nu se termină concret. L-au ucis ăialalţi pe ciobanul ortoman? N-au tăiat apoi şi oaia? Dacă totul s-a desfăşurat conform planului cum a reacţionat mama ciobanului când i s-a adresat oaia?

Pavel Dumbravă: Văd Mioriţa ca un amestec eterogen de prostie, violenţă, zoofilie, ficţiune, istorie şi românism. Iar peste toate e concluzia logică pe care-o poate trage orice elev: minţiţi-vă părinţii!

Sinn Iulius: Da, Mioriţa trebuie studiată în şcoli... până şi poezia are o istorie a ei, că doar nu ne-am apucat să scriem poezie direct din anul 2000. Tâmpenie mi se pare să obligi elevii să o memoreze (deşi nu e grea); de asemenea tâmpitele asocieri cu spiritul poetic al românului n-ar mai trebui servite cu linguriţa având la îndemână acest text. De fapt treaba asta e valabilă pentru toate textele... accentul trebuie mutat de pe criticile literare ale lui Manolescu, Ibrăileanu, Călinescu,... pe critica elevului... Dacă matematica o înveţi logic, spiritul creativ şi mijloacele de comunicare ţi le dezvolţi prin propria imaginaţie, propria sete de cunoaştere şi autodepăşire. Sau poţi să te limitezi la telenovele sau manele. Nimeni nu te obligă să atingi virtutea prin artă... sau cel puţin aşa ar trebui...

ANCHETA TIMPUL

Credeţi că mai este de actualitate si că se mai poate vorbi despre mitologia românească azi? Dacă da, mai are ea vreo importanţă? Ce importanţă mai are balada meşterului Manole? Aceste texte literare ar mai trebui studiate în şcoala elementară sau în liceu, sau e vorba de ceva complet inutil pentru cei care vor fi în curând cetăţeni ai Europei Unite? Sunt aceste "mituri fundamentale" un factor util în posibilele construcţii culturale ale viitorului apropiat? Sau lucrările artistice care vor fi scrise în viitor şi vor face referire la aceste mituri vor fi condamnate de la bun început la provicincialism şi demodare? Este referinţa la astfel de mituri un semn de naţionalism excesiv? Pe măsură ce societatea tradiţională românească se stinge şi anumite referinţe folclorice interesează tot mai puţin, pierdem ceva preţios - sau scăpăm de un balast întreţinut artificial vreme de decenii?

Adina Kenereş: Întrebările sînt teribile. Putem mătura cu ele situaţia întregului patrimoniu cultural românesc. Un răspuns simplu şi brutal la chestiune ar fi : sîntem nuli în gestionarea patrimoniului şi în repertorierea zonelor sale încă neatinse, sîntem slabi în abordarea lui modernă, neiniţiaţi în prezentarea pieselor sale într-un mod interesant pentru ţară şi pentru cei străini de ea, şi sîntem iarăşi nuli în valorificarea generală şi comercială a ziselor piese. Excepţiile sint rarisime şi izolate. Orice formă de disperare în faţa acestei situaţii e binevenită. Soluţiile ample sînt însă inabordabile în actualul climat ticăloşit : scumpe şi de durată, ele presupun multă investiţie în competenţe şi multă muncă cinstită. Cum ştiţi, aceste lucruri nu plac, aşa că e preferabil să ne facem că nu ştim despre ce e vorba, cum le şi stă bine unor intelectuali.

E, cert, mai raţional şi mai util să înşir aici cîteva gînduri mărunte în chip de răspunsuri punctuale :

- Mitologia românească a fost şi va fi veşnic actuală. « Figurile » ei de adîncime sînt vehiculate chiar de limbă, « figurile » textului sînt peste tot, ecouri tari sau slabe ale fondului comun de imagini. Faptele şi protagoniştii tuturor creaţiilor autentice comunică fără pauză cu subterana mitologică. E, de altfel, ceea ce le dă măreţie şi « armonicele », deosebindu-le de tricotajele textuale de duzină. Mai toate cărţile străine bune pe care le citiţi sînt « mitologice », chiar dacă pe ele nu scrie aşa ceva. Conştientul şi subconştientul cultural se descurcă singure. De fapt, problema e : dacă peste acest joc de oglinzi nu se poate trece, poate sau merită el să fie jucat de-a dreptul cu elementele originare ? Da, dar e un joc exigent şi riscant : bara încercării se pune foarte sus, ca la orice abordare de temă gigantică, iar şansele de a trece pe sub bară sînt mari ; trebuie să ştii carte şi să ai talentul de a pipăi cu mîna goală arhetipul în cotidianul lui de azi, pentru ca apoi să livrezi experienţa în forme impresionante şi inteligibile. Nu e chiar puţin lucru !

- Arta care se creează azi - vorbim de cea care atîrnă la cîntar - nu e arta nimănui. E greu de găsit un personaj mai antiglobalizare decît artistul ! Toate comunităţile culturale lucide rezistă, în fond, la globalizare. ďn Europa, anii 'ă0 - cei ai primului asalt masiv al relativizării naţionale - au însemnat o explozie a valorilor regionale... în aşteptarea introducerii monedei unice ! Chiar şi azi, dacă vorbim despre cărţi, sînt rare editurile regionale din ţările mari ale continentului care să aibă probleme de supravieţuire. Ele exploatează valori locale, declinîndu-le în mii de chipuri care flatează deopotrivă nevoia localnicilor de a se şti « cumva » şi plăcerea turiştilor de a şti că au mers « undeva ». Datele identitare, în formele lor pregnante, livrate atrăgător sînt chiar fondul de comerţ cel mai sigur al oficinelor culturale din lumea întreagă.

- Povestea lui Manole e o constelaţie majoră de atitudini şi relaţii pentru definirea spaţiului nostru şi a celui balcanic, sud-est european, căruia îi aparţine. Are, poate, semnificaţia unei inimi pentru organismul acestei regiuni. Păcat că lipsesc luminile care să ne spună, cu vocea vremurilor noastre, cine sîntem, după grila baladei. Pe cîtă vreme întruchipările experienţei omeneşti în habitaturi care nasc patimi şi fac victime au devenit şi devin constant bunuri de reflecţie şi contemplare în alte culturi, deşi au ponderi mult mai mici sau sînt simple anecdote istorice. Gîndiţi-vă, de pildă, la povestea castelului Vaux-le-Vicomte, care e agăţată în eternitate de poala Versailles-ului. Fouquet, marele ministru de Finanţe care a construit Vaux-le-Vicomte deturnînd bani publici, a sfîrşit în puşcarie, dar Ludovic al XIV-lea, care l-a azvîrlit acolo, umilit şi furios, nu s-a dat înapoi de la a pune la treaba aceeaşi echipă de arhitecţi şi grădinari pentru a-şi desăvîrşi reşedinţă regală... Pe tivul acestei poveşti, în care au fost încurcaţi Vatel, La Fontaine şi Moličre, s-au ţesut mii de pagini, sute de aluzii picturale şi spectacole de tot soiul, iar « dezbaterea » publică e departe de-a se fi încheiat. Să ne mai întrebăm despre rostul mitologiei galice în faţa lui Asterix ? E limpede că regăsim ecourile basmelor celtice şi germane, ca şi folclorul urban timpuriu, în literatura anglo-saxonă a istoriilor de groază, cu sau fără stafii, aşa cum şi literatura cavalerească răsună, secole de-a rîndul, de la Shakespeare la Woodstock şi pînă la... Shakespeare in Love.

- Cînd mă gîndesc la ce se întîmplă cu « motivele literare », cum le ziceţi, în şcoală, mi se ridică tensiunea. Din păcate, din umanul univers al şcolii - cu ministerul ei anchilozat, cu cadrele ei sleite de nonsensul servil al statutului, cu groaznicele ei manuale şi cerinţe -, nu se poate face tabula rasa. Copiii vor fi încă multă vreme condamnaţi să înghită în silă, pe nemestecate şi la vîrste nepotrivite, hipercalorica masă de gală a mitologiei naţionale. Pe care o vor urî mai departe cu spor - lucru firesc. Culmea e - şi aici ! - că tocmai gesturile care par să salvgardeze valorile naţionale sînt cele care le provincializează mai dihai, care le ridiculizează şi le compromit definitiv.

- Aş zice că se stinge acum acut nu societatea tradiţională românească, ci falsa icoană a tradiţiei, cea confecţionată de regimul comunist. Iar în spaţiile rămase goale « se bagă » din plin periferie. E ieftin, ochios, rapid şi bănos. Acţionează ferm o vastă, proastă, insolentă, obedientă şi egoistă alianţă a istoriei recente cu oligarhia prezentă, două « forţe » de aceeaşi sorginte şi la fel de iresponsabile. Va trece şi asta, dar va dura.Şi se va sfîrşi dezastruos. ďntre timp, străinii vor continua să ne fotografieze, să ne înregistreze şi să ne prelucreze particularismele în studiourile lor gata globalizate, obţinînd produse de masă, care, iată, deja se vînd foarte bine. Nu-i vorbă, venim şi noi din urmă, capitalizînd cîte un leu pe cîte o manea mai reuşită...

Mihai Vârghişanu: Cine nu are mituri, să-şi cumpere!

Îndemnul de mai sus are iz retro-bombastic, aşa că mă grăbesc să vin cu unele amănunte care, cred eu, pot conta în aşezarea pe suport logic a dezbaterii iniţiate de revista "Timpul".

În gama de instincte deconspirate de cercetători ca fiind inseparabile firii umane se află unele mai aparte, strâns legate de convieţuire la scara socialului, anume cele zise moral, cultural şi religios. Atât de aparte încât unii nu ezită să le conteste ca instincte.
Primul de pe lista noastră îl avertizează pe om că în sinea ar exista un fel de spirit al dreptăţii, la care trebuie să-şi raporteze faptele/atitudinile. Acesta îl "împinge" să identifice regulile unei anume conduite - s-o numim morala înăscută -, să i se supună, să ceară şi altora din spaţii proxime să o respecte.
Al doilea îi procură "mania culturii": totdeauna simte nevoia irepresibilă de a împărtăşi urmaşilor/neiniţiaţilor o parte din cunoştintele acumulate - le cultivă spunem (NB: noţiunea cultură, cu carieră in istorie, derivă din agri-cultura Romei antice, trecută prin filiera cultura animi - Cicero). Prin natura sa omul e o fiinţă culturală.
Al treilea, controversat, îi dă omului înclinarea spre devoţiune pentru forţe/cauze divine greu explicabile, înclinare inutil negată de ateii din toate timpurile. Atenţie, omul e religios nu numai în postura de mistic, ci şi când îşi dedică toată energia spirituală unei cauze devenită scop existenţial - creaţia artistică, de ex.
După M. Eliade, numitul Homo Religiosus se călauzeşte în orice moment al existenţei sale mult mai mult pe credinţe, decat pe cunostinţe (ca Homo Sapiens = ştiutorul).
Altfel spus, omul are aceste predispozitii/pulsiuni genetice - confirmate de antropologi - care identifică nevoi sufleteşti reale şi cer satisfacţie - "chinuie", adică! E de reţinut că "tarele" umane amintite aici sunt date, nu dobândite prin exerciţiu spiritual. Ele ţin mai mult de sufletul (= simţirea) omului decât de spiritul (= intelectul) său.
Paradoxal, aceste instincte însumate îl fac pe om să creadă în ceva, el capătă credinţe - cuvânt cheie. Paradoxal sau nu, din momentul în care începe să creadă în ceva, oricât de nebulos, fantasmagoric - spuneţi-i cum doriţi - omul devine Om.
Astfel "ros" pe dinăuntru, omul nostru normal că inventă reguli de comportare, ritualuri, modele sociale de eroi, zei, "poveşti şi doine, ghicitori, eresuri" sau, cum spune sociologul - mituri, tradiţii, servindu-se din plin de imaginaţie şi... instinctul frumosului.
Creaţii oarecum spontane, acestea sunt un fel de reazem pentru sufletul său mereu bombardat de stimuli exteriori. Ele apar sub imperiul stărilor emoţionale, cele mai multe inexplicabile, omul trăind de-a lungul vieţii cufundat în emoţii precum stelele în cer ori peştele în apă...
Ce spune antropologul? Că în ultimii 150000 (şi ceva) de ani structura sufletească a omului a rămas sensibil neschimbată. Deşi dus de vârtejul progresului tehnologic - produs de credinţa sa în mai bine - pe o linie sever raţională, rece, de rigoare logică, el continuă să fie animat de aceleaşi sentimente fundamentale, omeneşti. Practic, sufletul său e o constantă în timp. Se pare că şi peste 1...0 (şi ceva) de ani mama, tatăl, copilul, adultul, vor fi animaţi de aceleaşi sentimente ca oricând.Şi că va fi aceeaşi nevoie de "reazeme" chiar dacă în haine noi, unele reciclate, mai mult sau mai puţin expresive sau TV/PC/IT&C picturizate.
Morala: nu putem scăpa de mituri - (se) ţin de suflet! Deşi şi ele se nasc şi mor; dar, dispărând unele apar altele.
"În lupta sa veşnică împotriva raţiunii, sentimentul niciodată n-a fost învins!"proclama - şi cum să-l contrazicem? - Gustave Le Bon în "Psihologia mulţimilor".
"În tot ce este sentiment: religie, politică, morală, afecţiuni, antipatii etc, oamenii cei mai eminenţi nu depăşesc decât foarte rar nivelul indivizilor obişnuiţi. Între un matematician celebru şi cizmarul său poate exista un abis sub raport intelectual, dar din punctul de vedere al caracterului şi credinţelor deosebirea este nulă sau foarte neînsemnată"(idem).
Ce ne facem însă cu evolutioniştii, p(r)ostmoderniştii, liberschimbiştii şi alţi xxl...iştii din Colentina, din Bronnx, sau de aiurea, cărora li s-a năzărit că nimic nu mai e "valabil", că avem alt suflet acum, c-a apărut "omul nou", că trăim (ei, adică) oricum un fel de ai/bureală culturală planetară? Aşa o fi, nu zic ba, dar sufletul ăsta nu vrea să "evolueze".Şi mai şi dăinuie, la o adică! Iar cu xxl...iştii ce să facem, au şi ei miturile lor.
În plus "Tradiţiile reprezintă ideile, trebuinţele, sentimentele din trecut. Ele constituie sinteza rasei umane...Adevăraţii conducători de popoare sunt tradiţiile acestora...popoarele nu-şi schimbă uşor decat formele exterioare. Fără tradiţii, adică fără suflet naţional, nici o civilizaţie nu este posibilă." (idem).
Nici chiar în virtuala şi global săteasca "Europă Unită", am adăuga noi.

"Timpul" vine acum cu o anchetă despre valabilitatea actuală a mitologiei româneşti, sugerând, şopârliceşte, că - în lume fiind mituri bune şi mituri rele -ale românilor sunt cam subţiri, perimate. Poate, dar miturile apar impredictibil, instinctual, n-ai ce le face - ele sunt! Nu cred c-ar trebui s-avem complexe faţă de miturile Vestului.
Altfel, privind la miturile altor naţii, pus în pielea unui mit din cele în anchetă aici, aş zice - fercheş - ca un celebru parior: "Când mă analizez, mă detest, dar când mă compar, mă liniştesc!" (Pascal).
De fapt, zic eu, uzanţele în întreţinerea miturilor contează. Ele nu stau undeva suspendate, se cultivă în tradiţii, unde intervine şi intelectul. Care intelect, când este, poate crea o bună selecţie/promovare/valorificare/ benefică societăţii, ca şi o ştergere/combatere în cazul celor nocive.
Desigur, pe undeva trebuie să intervină şi şcoala cu o bine gândită discriminare pozitivă, cu tentă naţională, în ciuda ipocriziei miturilor gen "x...x correct".
Pentru că - Oops! - omul-copil e bântuit de un teribil instinct al imitării (caprei vecinului). Psihologia socială spune că â0% din obişnuinţele/mentalitatea/ comportamentul tânărului se capătă prin imitaţie.

Cât despre arta cu tendinţe la mituri, naţionalism ş.a. - treaba ei! Oricum, de cand lumea, sufletul împarte lucrările artistice în două, indiferent la critici: potrivite (bune) şi nepotrivite cu el.
Atrag însă atenţia asupra pleiadei de scriitori sud-americani contemporani din care, unii, exploatând de minune mituri locale, au explodat literalmente piaţa cărţii încântând sufletele obosite de ...miturile consumismului american. "Spilul" îl dă aici culoarea, diferenţa pe post de exotic, aerisit, original.

În fapt, miturile/tradiţiile pot face diferenţa în cursul "individuaţiei" - cum zice Jung - viitoare a românului în câmp european (de tip Babel), dându-i identitate, personalitate, distincţie.
Parcă-l aud pe "controlorul" de la Bruxelles: "Cine nu are mituri, să-şi cumpere!"

Mircea Pricăjan: Despre mitologia urbană şi Contele Dracula

Am crescut învăluit în mituri. Aşa creştem cu toţii. La vârsta copilăriei, până şi părinţii sunt un mit. Cam tot ce nu putem diseca folosind scalpelul logicii aruncăm în gelatina mitologicului, acolo unde totul se îmbâcseşte şi capătă un soi de noimă informă.

Nu ştiu în ce măsură miturile deja masticate în destule opere literare (Meşterul Manole, de pildă, Mioriţa, Mănăstirea Argeşului şi cam tot la ce vă poate zbura gândul) nu ştiu, deci, în ce măsura ar mai putea fi acestea regurgitate literar. Ele au trăit în vremea lor aşa cum trăiesc miturile în popor, au fost apoi preluate de scriitori cu greutate şi răstălmăcite "pe înţelesul" omului cultivat şi, după impresia mea, acolo s-au poticnit. Ar fi o încercare sortită din start eşecului să încercăm a le mai ridica de braţ şi scoate la paradă pe bulevard. Poartă mult prea strident ecoul vocii scriitorilor care le-au folosit. Sau - apelând la un limbaj mai puţin ortodox - "miturile fundamentale ale românilor" au fost deja posedate de alţii: a le "încăleca" din nou nu cred că ne-ar mai oferi nici o satisfacţie.

Ce e de făcut, atunci? Cum nu totul stă sub lumina limpede a soarelui, avem nevoie de stroboscopul mitului ca să alunge umbrele. O soluţie ar fi ceea ce occidentalii numesc mitologie urbană. Mituri noi, deci, istorisiri cu tâlc despre întâmplări înfricoşătoare, comice sau pur şi simplu de viaţă (la oraş). În mare, acestea pot exprima aceleaşi idei ca şi-n povestea domnului şef de şantier Manole ori a blajinei oiţe cu grai premonitoriu Mioriţa. Esenţa-i aceeaşi, în definitiv, şi doar forma se schimbă.

Pe de altă parte, mă gândesc că sunt, totuşi, destule mituri vechi care ne aparţin de drept şi pe care nu le-am folosit (mai) niciodată. Mitul lui Dracula, de exemplu. Un cadou pe care Bram Stoker ni l-a făcut şi pe care l-am refuzat cu ţâfnă vreme de atâţia ani. Vă închipuiţi ce trecere ar avea un roman despre Contele Dracula scris de un român (de preferinţă din Transilvania, chiar din jurul Sighişoarei dacă se poate)? Ce căutare ar avea pe piaţa occidentală!Şi nici nu cred c-ar fi absolut necesar să fie scris foarte bine. Parcă şi văd reclama: "The True Story of Dracula as told by one of His blood kin! It'll make your blood curl!" Succes garantat. Sau mitul moroiului - avem o întreagă panoplie de poveşti populare cu moroi.

Încercaţi să aduceţi la zi măcar aceste două mituri vechi, să le plasaţi într-un oraş transilvan, în mijlocul forfotei cotidiene, cu mafii locale, concerte rock şi hip-hop, afacerişti veroşi etc., mai aduceţi în scenă şi un turist rătăcit (de preferinţă american), rămas fără paşaport (i l-a furat un ţigănuş pe când vizita ştiu eu ce obiectiv turistic) şi cred că aveţi deja o reţetă pentru o carte onestă. Cu puţin talent, o carte chiar de recomandat amicilor la o bere.

Mituri, într-o literatură vie, se nasc cu aproape fiece carte apărută pe piaţă. Nu cred că stă nimeni să plănuiască reabilitarea cutărui şi cutărui mit "de importanţă strategică" pentru "fiinţa naţională". Mitul ţine de capacitatea noastră de-a ne lăsa furaţi de text şi de povestea pe care acesta ne-o aduce în faţa ochilor minţii. Aceasta e-o lecţie pe care cred că încă o avem de învăţat. Nu poţi face mit dintr-o chestiunea superficial-ironică, dintr-o schiţă caricaturală. Din acest punct de vedere, nenea Iancu - chiar dacă multă lumea spune că ne-a prins cel mai bine-n cuvinte - nu cred că ne va putea niciodată reprezenta la nivel... mitologic.

O ultimă consideraţie. Expresia literară a unui mit (adică a unei credinţe) nu poate decât să ne recomande şi este cu atât mai important să dăm naştere - pe cale naturală, dacă se poate, dacă nu: merge deocamdată şi prin cezariană - unor mituri locale actuale, "credibile", lizibile, cu cât Europa (şi Occidentul, în general) s-a cam săturat de propriile ei mituri. Ar vrea puţin exotism. Iar noi avem din-acesta cu toptanul. Să vrem doar să ne lepădăm de lestul a ceea ce avem impresia că ne caracterizează (ca formă) şi să ne folosim mai cu încredere "ciudăţeniile" curente. Care, dacă tot e să fim sinceri, sunt cu mici variaţii aceleaşi de când lumea.

Florin Lăzărescu: Mitul sincronismului - o obsesie fundamentală

După terminarea facultăţii, am fost o vreme de un semestru profesor la ţară. Nimic mai anapoda decît să-i predai unui copil din generală - care a intrat la oră cu zece minute mai tîrziu "pentru că a plecat tata la tîrg şi-a trebuit să dau calul la apă" - metafora. Să-i explici frumuseţea unui "cuibar rotit de ape" şi, eventual, să-l convingi că merită să vină mai des la şcoală. Sau să-i ţii un discurs despre estetica basmului şi să-i dai ca temă pentru acasă lupta dintre bine şi rău în Greuceanu. Păi, omul acela avea probleme existenţiale legate de secetă şi de faptul că nu mai creşte porumbul "nici dacă plouă cu lapte dulce". Ce să-i spui tu de alegorie? În schimb, chiar ciulea urechile la poveşti. Dacă ştiai să-i faci o poveste din mitul Meşterului Manole, era în stare să aibă o părere despre ea. Nu şi-o exprima în termeni savanţi, dar, cel puţin, arăta interes. Avea o părere. Mai păstra de la străbunii săi o urmă de gîndire mitică. Aceasta îi asigura receptarea oricărei poveşti, fie ea fantastică ori reală. Pe de altă parte, nu-mi închipui că e mai uşor să predai metafora sau estetica basmului unui elev din Ferentari şi nici măcar unuia de la liceul "Jean Monet". Am însă convingerea că oricine poate fi "păcălit" cu o poveste.Şi dacă toate miturile au la bază poveşti, nu văd cum s-ar putea învechi acestea, cum ar putea deveni inactuale. Se pot schimba datele generale, dar nucleul rămîne, oferind oricînd posibilitatea de a fi reactualizat.Şcoala nu face altceva decît să clişeizeze tot ce este mai viu în artă. N-are rost să căutăm relevanţa miturilor pornind de la frustrările stîrnite de un sistem educaţional depăşit. Abia în acest punct ne putem pune problema modului în care intrăm în Europa. ~nsă n-are nici o legătură cu arta, cu creaţia. E o altă poveste.
Nu miturile noastre fundamentale ne împiedică integrarea în lumea civilizată şi ieşirea din provincialismul cultural. Se poate şi fără ele, dar, nici dacă le avem, nu cred că ne strică. Depinde cum şi la ce le foloseşti. Dacă e să vorbim de provincialism, încă mai luptăm cu ideea preconcepută că tema abordată te face maestru, că dacă am trăi la Paris am fi geniali. Mulţi nu s-au vindecat de obsesia asta "fundamentală" a sincronismului cu Occidentul care, în timp ce noi ne tot străduim să-l prindem din urmă, nu se oboseşte să ne aştepte, ba chiar are neruşinarea de a-şi vedea de drum cu un ritm mult mai iute decît al nostru. După mine, un scriitor care mimează postmodernismul e mai provincial decît unul care ar încerca să construiască un roman ce recuperează nuclee narative din folclorul românesc. Pe ce criterii am putea stabili că în următorii ani nu vom citi un roman românesc de succes, care are la bază mitul Meşterului Manole? Sînt tentat să cred că e aproape imposibil. Teoretic. Practic, în artă, ca şi în fotbal, se poate orice. E de ajuns să mă gîndesc ce a reuşit să facă un regizor precum Emir Kusturica remodelînd un motiv popular la care noi strîmbăm din nas: moartea ca o nuntă.Şi cît de bine l-a folosit pentru a-şi defini o stilistică personală. Sau, venind cumva mai la suprafaţa culturii, am mai multă stimă pentru băieţii de la Zdub şi Zdob, care şi-a creat o identitate autentică pe filon popular, decît pentru cîntăreţii români iubitori de latino.
Construcţiile culturale româneşti se vor face cu o nouă legislaţie în domeniu, cu proiecte gîndite de profesionişti, cu artişti sadea şi, foarte important, cu mulţi bani. Deocamdată cultura noastră pare îngropată, ca Ana lui Manole, la baza unor construcţii de maximă prioritate, care, în ciuda acestui sacrificiu, se dărîmă peste noapte.

Adina Hulubaş: A nu se mai vorbi despre mitologia unui popor, a nu mai constitui ea realitatea cea mai pregnantă a lui homo religiosus, ar însemna a consfinţi dispariţia acelui popor. Este deja evident faptul că nici nu poate fi vorba despre aşa ceva în cultura românească. Întrebarea în sine, cu meritul ei de a trezi un interes jurnalistic, este una intelectualistă şi vine din exteriorul unui sistem foarte bine definit şi coerent, contrar celui în care trăim la modul existenţialist. Antiteza se face deci, între viaţa petrecută în inima semnificaţiei magice şi cea golită de orice încărcătură sacră conştientă. Tiparul arhetipal se continuă însă mascat de scenarii moderne/ modernizate, iar orăşeanul îndeplineşte gesturile mai mult sau mai puţin rituale fără să ştie. Cu atît mai mult arta depinde, şi azi ca oricînd, de modelul primar pentru a se defini prin re-semantizare ori deconstrucţie.
Problema miturilor fundamentale clasificate de G. Călinescu nu este dacă mai sînt sau nu utile (cînd a fost cultura naţională utilă?), ci faptul că sînt studiate într-un mod unilateral, în continuarea unor idei limitate chiar şi la vremea la care au fost emise, şi ignoră o bibliografie fundamentală care le-ar face cu mult mai atractive pentru elevi, mai uşor de înţeles la dimensiunile lor reale. La dezavantajul felului în care sînt tratate în manuale se adaugă insuficienta pregătire a absolvenţilor de facultate dintr-un motiv general: programele şcolare acordă mult prea puţin spaţiu cursurilor de etnologie. Soluţia de rezolvare ar implica introducerea de ore de folclor din primii ani de şcoală, prin structuri de studiu avizate. Tonul peiorativ al majorităţii românilor atunci cînd se referă la simbolurile culturale proprii se hrăneşte, din păcate, dintr-o necunoaştere aproape totală.
Pelicanul sau babiţa ralierii economice a României versus cultura populară nu poate primi decît răspunsuri cu truisme. Societatea tradiţională nu se stinge, ea evoluează şi se retrage în enclavele unde "cultura de consum" nu ajunge să altereze formele străvechi. O operă de artă ce transsubstanţializează mituri "regionale" are toate şansele să se remarce şi să vorbească despre acea regiune mai bine şi mai "util" comercial decît orice strategie publicitară. De-a dreptul îngrijorător este, altminteri, complexul că atunci cînd realizezi că trăieşti într-un spaţiu bogat spiritual şi o afirmi, te aşezi într-un dezavantaj politic. Iar la rădăcina acestui complex găsim din nou, rînjind, ignoranţa.
Unicitatea românescă a formei folclorice, căci numeroase semnificaţii simbolice ne alătură ca popor imaginarului universal, este cea mai sigură carte de vizită a noastră, dacă ştim să o înmînăm.Şi cred că avem această putere, trebuie doar să ne amintim cine sîntem. Să îi întrebăm pe cei ce ştiu.