~ Carl Solomon - Inferno [I]
~ Radu N. Fârtatu - Verdele de Grozăveşti
~ Puiu Sima - Despre Orbi
~ Adrian Suciu - Tîrla şi sexul capitalist
~ Dan Pandici - O zi într-o viaţă
~ Karel Cispic - O noapte din viaţa lui Norbert

Inferno
[I]

de Carl Solomon

29 aprilie 2008

Se naşte un geniu mare în fiecare secol –unul în filozofie, unul în poezie, unul în dramaturgie. Secolul 20 a fost uimitor de darnic (şi în final răzbunător) cu România, dăruindu-i acesteia două laturi ale triunghiului etern, Cioran şi Ionesco. Tristeţea mă cuprinde la gândul că ambii au sfârşit în Franţa, ţară pe care o urăsc, dar care trebuie cucerită.

Ce insipidă a fost denumirea de teatru critic dată de Sartre autorilor care au fundamentat teatrul absurd. Începând cu Ionesco şi Beckett din anii ’50 în teatru este prezentă nu o critică, ci o lucidă caracterizare a relaţiilor umane. Ce n-a fost exploatat în opera lui Beckett, Pinter ori Albee este sfârşitul acestor relaţii umane. (În La cantatrice chauve surprindem tema eternei întoarceri a suferinţei umane, ce va face carieră în absolut toata literatură absurdă.) Cu alte cuvinte, vom suferi etern de acelaşi Rău (superficialitatea limbajului, impotenţa raţiunii, mizeria măştii ce astupă esenţa originară), dar se face simţită o anumită speranţă în ceea ce priveşte viitorul, tocmai prin nerostirea ei.

Eternitatea acestui Rău, cu care ne-am putea obişnui, nu este pusă sub semnul întrebării. Dar dacă acest Rău va exploda, va dispărea într-un neant atroce, care ar face sclavi din toţi, pervertind omenirea la o religie anti-umană, suicidă, metaforă vie a voinţei de moarte... Mi-e teamă că acest Rău presupune anihilarea totală a conştiinţei, presupune genocidul frumuseţii, exterminarea visului. Răul acesta accidental şi aparent indiferent e primul pas spre iad.

Comunicarea umană este un cimitir.

Am să dau teatrului absurd scrierea ce se va autonega (inner nihilism) şi va trimite la Cântăreaţa cheală până la un punct. Spun până la un punct, pentru ca voi pătrunde prin mesajul pesimist în realitatea ultimă, de care beneficiază absurdul şi voi parcurge abisuri încă neexplorate. Voi aduce colapsul universal pe scenă, voi demonstra că Suferinţa e atotputernică. Cartea mea, Nervi, va fi in gândire ceea ce va fi piesa Marea în teatrul absurd. Zâmbetul colapsului etern.

N-am întâlnit şi nu voi întâlni niciodată pe cineva care m-ar înteţege. Sunt atâtea suflete sugrumate în inima mea, atâtea singurătăţi transmutate în melancolia mea, căci pare că m-ar fi născut Pesimismul însuşi.

Niciodată până la mine starea de renegat nu s-a potrivit cuiva cu adevărat. Renegat de întreaga lume. Lumea este anti-reprezentarea mea. Legatura cu această lume, ce seamănă a fum de ţigară, este încă Negaţia. Negaţia se naşte din sine însăşi, se autoperpetuează şi se reneagă.

Antologiile sunt Bibliile celor leneşi.

20 mai

Există oare ceva anume care mă ţine în viaţă?

Sunt nişte fire invizibile care mă sugrumă la marginea abisului, care nu mă lasă să fac saltul. În afară de cărţi (a citi este o evadare dar şi o voluptate) cunosc plăcerea poeziei şi a teatrului. Să fie doar atât? Fragilitatea însăşi mă apără de disperarea cea mai sumbră. Mai sunt lumânările, muzica şi ploaia...

Altceva nimic (triunghiul vieţii mele Eu-Dumnezeu-Diavol ţinând de poezie) şi totuşi mă agăţ de viaţă cu patima unui decrepit bătrân.

Nietzsche spunea într-un aforism că geniul n-are de-a face cu societatea, e izvorât din esenţă, are dimensiuni interioare. Nu e sigur, îmi pot imagina un geniu care să înflorească din non-conformism, ca o reacţie la un mediu viciat.

Toate-s vechi şi triste toate.

22 mai

Beethoven şi Coriolan! Simţi cum floarea neagră a suferinţei e înfiptă şi cultivată –pe rând- în toate alter-egourile tale.

1 iunie

O furie de-a mea v-ar îngropa pe toţi în balele nimicului, un singur suflu de-al meu v-ar doborî în esenţa vidului, un pumn de-al meu v-ar descompune în mii şi mii de particule de lavă...

3 iunie

Să asculţi cum începe să-i bată inima soarelui, să vezi cum noaptea încearcă să dea înapoi, să simţi cum se înfiripează din nimic o nouă dimineaţă de vară, să ai certitudinea că rândunele ciripesc doar pentru a nu trâmbiţa, când ai toate acestea în faţa ochiilor, totul se schimbă...Vidul ţi-e noul prieten şi toţi în afara ta, virginii, cei care au dormit în noaptea aceasta, s-au banalizat prin repetare...Ţi-a mai rămas un singur inamic, tu însuţi...

Cioran – arta de a te contrazice la începutul şi finele unui aforism şi de a avea de doua ori dreptate.

4 iunie

Ecstasy

Merită să trăieşti pentru nonconformismul acelor seri de vară când Dumnezeu se miră de creaţia sa şi se înfurie.

Merită să trăieşti pentru vântul care despică ploaia şi ne cheamă pe toţi la revolta împotriva Impostorului.

Merită să trăieşti pentru Beethoven şi pentru Furtună...

9 iunie

Majoritatea lectorilor lui Kafka şi Beckett vorbesc despre dificultatea şi chiar despre plictiseala la care ai fi supus, citindu-i. Plictiseală? Dar la Kafka nici un cuvânt nu e în plus, fiecare frază te arde prin perfecţiunea ei.

Tocmai mă delectez cu un volum de antume (Verdictul şi Metamorfoza sunt combinaţii bizare de absurd şi tragic, ridicol şi funest, fantastic şi banal, dar peste tot geniu, geniu pur) şi exact la un an după descoperirea Castelului, pasiunea pentru K. renaşte.

22 iunie

Sunt în mijlocul Nopţii de Sânziene şi plouă. Mărunt, prea mărunt. Prima săptămână de vacanţă am petrecut-o la muncă, tata mi-a găsit o slujbă la un atelier. E foarte greu, şapte ore de muncă fizică prost-plătită, dar am un mare avantaj: plictiseală a fost rănită adânc.

2 august

Ne-ai făcut mici, să pari uriaş în contrast cu noi, Doamne, dar iată că unii au crescut şi nu te mai zăresc prin colb... (Explicaţia oricărui demonism este teama de a fi banal, explicaţia şi totodată banalitatea sa.)

Bach – resemnare şi regret

Mozart – acceptare cu graţie

Beethoven – furie născută din luciditate

Starea normală a muritorului este divagaţia în iraţional, cu alte cuvinte mania fără limite.

Verdele de Grozăveşti

de Radu N. Fârtatu

Avea ochii ca de izmă bătrână. Nuanţele lor stranii îmi sunt astăzi la fel de familiare ca cele ale frunzelor mentei pe care o culegeam în copilărie. Întâia mea lecţie vegetală; prima plantă şi poate primul lucru de care îmi amintesc, copil fiind în fiecare dimineaţă îmi căutam singur frunzele pentru ceai prin spatele curţii bunicilor. Acolo, între arsura urzicilor şi roua prefăcută în tufe de mentă am deprins conştiinţa de sine, de acolo am primele amintiri. Şi ele au rămas tot timpul colorate cu acelaşi verde; însă acum, în rarele ocazii în care îmi readuc în minte acele vagi şi terbile aventuri ale conştiinţei de sine, ele au nuanţe ce-mi sunt într-atât de îndepărtate şi totodată atât de precise încât le identific cu tot ce-i profund. Aşa erau ochii ei în penumbra holurilor joase de cămin. În lumina soarelui însă păreau aproape galbeni, ireali, o ciudată alternanţă de nisip şi apă, ca şi cum pentru acea privire cele zece mii de ani în care marea Saharei s-a transformat în deşert ar fi însemnat doar o fracţiune de secundă.

O chema Gabi, dar numele mi s-a părut ridicol faţă de tot ceea ce ar fi putut însemna ea aşa că ( în sinea mea, de cele mai multe ori) i-am spus Gabriela. Ne-am cunoscut mai demult… n-aş putea să spun cu precizie când, nu sunt deloc în măsură să împart durata, nici pe cea scurtă nici pe cea lungă. Ştiu doar că după atâţia ani ea a fost singura femeie la care gândurile mi se întorceau într-una, singura fiinţă după care un nu ştiu ce animal străin din sufletul meu pornea să urle la orice oră din zi sau noapte. Dacă nu sunt foarte bun navigator printre stâncile sau pietricelele timpului, e probabil din cauza acestui verde…N-am idei precise despre ultimii ani din viaţa mea, uneori mi se pare curios că mai am chiar şi rapsodice clipe de conştiinţă, acum însă îmi pare c-o ştiu demult. Oricum, sigur e că nu mă interesează deloc ce concluzii se pot trage din aceste rânduri; prin firea lucrurilor acestea sunt cele mai libere pagini pe care le-am scris până acum şi asta mi-e de-ajuns.

Ne-am cunoscut în cameră la R. Căminul A., a patra sau a cincea cameră pe dreapta, parter. O zi târzie de primăvară. Terminasem de redactat un proiect ( nu ştiu dacă l-am mai şi predat ) ce-l începusem conştiincios încă din a doua sau a treia zi a anului; acum aveam deodată chef de-o bere, de lume multă în jur, de-o sporovăială uşoară şi de acel murmur familiar al mulţimii. Venisem cu doi muguri dintr-un verde de care nu mai încercasem niciodată, era mai mult de un gram acolo, şi hotărâsem ca doar după ce-l terminăm să ieşim pe băncile dintre cămine, la o bere sau ceva de genul acesta...

În câteva momente ne şi grupasem, băieţii mă aşteptau : eu, R., şi încă doi studenţi gruzini ce-au terminat chiar anul acesta facultatea. Nu le reţin numele exact; de acea parte a Mării Negre încă sunt răspândite numele mitologice astfel că pe amândoi îi chema la fel; fie Herakli, fie Perseu. La un moment dat a trecut şi Vladu Cărbureanu pe acolo, dar nu mai pot fi atât de sigur. De multe ori apare un soi de tăcere, de linişte între fumătorii de iarbă atunci când se prepară bong-ul sau ţigara, între acele momente imprecise de răgaz sau nerăbdare R. a avut ideea s-o invităm şi pe ea. În general , eu sunt împotriva necunoscuţilor şi mai ales a necunoscutelor, nu-i greu să vă daţi seama de ce. Ziua aceea cu soare îmi venise însă cu un uşor puseu de generozitate, de efuziune, nu mai ieşisem demult şi dusesem în sfârşit ceva până la capăt, ceva din ceea ce era „ cu adevărat important”, etc. Stăteam aşadar în dubii când unul din gruzini a remarcat înţelept că o fată singură între patru băieţi necunoscuţi şi în acea stare de conştiinţă alterată nu s-ar fi simţit chiar bine, ar fi devenit timidă, anxioasă sau ceva de genul acesta. I-am dat imediat dreptate. Bunul meu camarad R. insistă; era vorba de o fată interesantă, foarte inteligentă şi pătrunzătoare.. O tipă mai specială. Am dat din umeri. Văzusem oameni dintre cei mai elevaţi şi mai spirituali devenind paranoici şi ridicoli după nici două fumuri de skunk. Mi-era însă clar că vechiul meu prieten avea un plan ori măcar un fragment de vis legat de fata asta , şi poate că în fond ştia el ce spune. „ Invit-o mă , dacă ţii neapărat, da să ştii că noi nu vă mai aşteptăm..”. I-am făcut complice cu ochiul atunci când tocmai închidea în grabă uşa după el. Zâmbeam amuzat. În sinea mea bănuiam că respectiva fată ‚ spirituală şi drăguţă’ n-avea să vină oricum, pe de altă parte intuiam cu uşurinţă că în sufletul amicului R. mai era şi altceva înafara de acea generozitate spontană... Lumea asta e făcută în fond din pretexte, cel puţin asta îţi vine în minte atunci când te uiţi la ce vorbim de obicei unul cu altul. Imediat înainte de fum m-am dus până la budele din capul holului, dup-aceea aveam să încuiem uşa şi micţiunea mi s-ar fi amânat nedefinit.

Perimetrele urbane cu cele mai scârboase bude sunt căminele studenţeşti- asta se ştie demult, însă aş paria cu oricine că micul campus al Grozăveştiului e singurul care poate lăsa traume olfactive chiar şi celui mai nesimţitor dintre noi. Când m-am întors dinspre haznale uşa galbenă a camerei pe care cineva scrisese în ruseşte cu chirilice„totul e aici” era încuiată. „Să vezi că ăştia au început fără mine!”mi-a venit în fugă gândul meschin. Când am intrat m-am lămurit de la o privire. Oaspetele nostru ajunsese...şi era mult mai frumoasă decât mă aşteptam. Se aşezase deja pe unul din paturi şi deşi o vedeam acum doar la chip, asta nu însemna că… Îmbrăcase nişte blugi deschişi, subţiri, deşi nu eram încă în plină vară, iar bluza aceea fină şi delicată, desfăcută lejer la gât rima corespunzător cu ochii de-un verde calm. Şi în acest punct următor al privirii, în acest moment al atenţiei mi s-a înecat cu totul iritarea, furia incipientă. N-am cunoscut priviri care să hipnotizeze, nu numai din partea oamenilor dar nici măcar a nefericitei vipere de munte care m-a muşcat pe la zece ani. Nici măcar a ei. Ce-am aflat însă chiar atunci şi ce pot spune şi acum despre privirea Gabrielei e doar asta: te amuţea. Privirea ei nu aprindea pasiuni, nu te făcea nici măcar s-o simpatizezi, probabil ţi s-ar fi părut chiar falsă; într-atât era de ireală. N-am întâlnit niciodată o astfel de căutătură. Nimic poruncitor, amar , amabil, sarcastic sau dureros în acei ochi; o privire goală şi în fond inexpresivă, însă care te risipea pe nemărginirea de dincolo. Ca şi cum uitându-te în ochii cuiva ai vedea întotdeauna o câmpie imensă pe care nu creşte decât mentă.

Nu părea deranjată de fumul şi mirosul dubios din camera lui R. Aici orice obiect picat, răsturnat sau trântit rămâne în aceeaşi poziţie pentru câteva săptămâni, de exemplu;până la următorul şut. Printr-un colţ zăcea un bidon mare cu suc, în aceeaşi poziţie încă de la ziua de naştere a lui R. De atunci nimeni nu mai fusese interesat de acel suc natural de fructe de culoare roz. Semiîntunericul făce însă din acel haos un spaţiu acceptabil, dacă nu oarecum misterios... M-am aşezat pe celălalt pat pe care nu se mai afla decât salteaua goală. Ne-am fost prezentaţi; părea foarte timidă chiar şi înainte de a începe treaba. Ciudat, abia după ce-am dat roată aproape două bonguri a început şi ea să întrebe şi să răspundă la una sau alta. Cu cei neexperimentaţi se întâmplă invers de obicei şi devin tăcuţi sau de-a dreptul muţi la câteva minute după. Îi şi înţeleg, se rostesc în general replici mult mai infantile sau mai stupide decât ai fi înclinat să crezi. Nici măcar nu trăgea adânc în plămâni, mi mult pufăia. Mi se părea mai inhibată cu fiecare moment, îşi schimba într-una locul şi deşi privirea i se fixase undeva pe peretele din spatele meu gâtul îi şerpuia când într-o parte când într-alta. După ce-am terminat materialul georgienii, băieţi oarecum tradiţionalişti şi curtenitori, se apucară să-i arate Gabrielei nişte filmuleţe pe youtube. Chestii interesante sau mai puţin, desene animate cu origini psihedelice sau videoclipuri. Nu reuşesc niciodată să extrag o idee mai acătării din imagini, una care să-mi rămână, s-o fixez ca un înţeles important. Devin atent mai ales la mirosuri şi la cuvinte, cred că pur şi simplu sunt mai sensibil la acestea decât la orice altceva. Ca şi ceilalţi, ea părea răpită sau era suficient de politicoasă încât să se prefacă interesată . Naiba mai ştie , nu-i mai urmăream şi nu-i mai percepeam deloc, materialul fusese neaşteptat de bun, ceva ce rar mai găseşti în zilele astea. Aşteptam să-i descopăr efectele, ramificaţiile, savorile. Nu pot să spun că mă fixasem cu firele gândului într-un punct anume (cei care descriu aşa ceva de obicei fabulează) însă tot ce reuşeam să percep în jur sau în mine apărea înviorat de un grad superior de sensibilitate. Nu neapărat mai clar,ci mai desluşit.

Pe un nu ştiu care moment târziu m-am concentrat asupra ritmului vocal a celor din jur; dintre toţi era singura care avea un glas liniştit, expresiv, melodios. Şi în norul acesta greu al nostru în care poţi să nu mai vezi sau să nu mai auzi pe oricine după dorinţă eu nu mai ascultam decât glasul ei. Nu m-am obosit să despart acea curgere melodioasă în cuvinte sau altfel de semnificaţii, dealtfel ea zice totul în foarte puţine cuvinte. De o vreme încolo, după ce ideile tuturor demaraseră în cele mai divergente direcţii, atunci când tot ce făcea ca vociferările noastre să semene a dsicuţie era evidenta complicitate şi supraînţelegere, simpatie dintre sufletele noastre-era evident că fata nu se mai simţea în largul său. De altfel a şi plecat fără prea multe politeţuri, aşa deodată- după o timp care mie mi s-a părut brusc a fi de numărat în minute. Aici jos în cameră eu cu ea aproape că nu ne adresasem nici un cuvânt exceptând numele. Date fiind circumstanţele, sunt convins că pe al său îl uitasem după aceste câteva minute. Aşa se întâmplă că pe uşa aceea care se închidea peste sau înspre „tot” am ieşit cu alte imagini şi alte melodii în cap. Georgienii stăruiseră să-mi arate pe acelaşi site nişte videoclipuri ale unei rusoaice de pe acolo, o artistă celebră pe nume Friske. Pe ecranul monitorului de 15’’se fâţâia au aplomb o femeie frumoasă şi nu tocmai tânără care reuşea ( prin acel nu ştiu ce) să treacă dincolo de kitsch. Nu înţelegeam totuşi ce era atât de interesant acolo dar aşteptam politicos finalul. Cântăreaţa în costumaţii de scenă mi se lipise de centrul atenţiei şi memoria imediată în ciuda voinţei şi mă curăţam cu greu de acele ritmuri şi cuvinte slave. Asta mă făcea nervos fără să-mi dau seama din ce pricină. Probabil scurta apariţie a acestei Gabriela pe care în acele momente nici măcar nu-mi mai aminteam cum o cheamă mă impresionase suficient pentru o seară, consumase dintr-un foc rezervele mele de simpatie.

Din tot restul de material care mai rămăsese făcusem un joint cu gând să-l fumăm pe aleile acelea înguste şi ferite dintre căminele D şi E, acolo nu sunt bănci sau terase, aşadar nici priviri curioase. În răstimp unul dintre gruzini învăţase primul său cuvânt în limba română. Acum îl repeta încontinuu, ca un disc blocat pe acelaşi interval de sunet. Era „ fata” sau „ femeia”, o singură expresie din jurul său îl interesase până acum . „ Băieţi, hai să ne grăbim puţin că mai încolo am o treabă până la Obor”. „ Fata?” „ Exact , Ierakli , fata..”.Aveam ce-i drept un drum de făcut, dar nu la o oră precisă. Puteam să mă duc şi cu ultimul metrou; mie îmi stătea mai degrabă gândul la o bere, se făcuse aproape vară şi nu apucasem să lenevesc măcar la una din terase . Plăcere complexă, care presupune aici în campus şi desueta arta a privitului şi contemplaţiei a frumoaselor ce se duc. Nu că privirile înţepenite pe buza trotuarelor atunci când pulpele se dezvelesc pentru mângâierea timidă a primăverii ar fi rare; nu asta vreau să spun, ci că sunt chiar rarissime privirile cunoscătoare, contemplative, cele în care nu ghiceşti urmă de libido, de slăbiciune, de mizerie masculină. De aceea nu mă aşez decât într-o anume dispoziţie mentală şi sufletească, altminteri dacă am timp de pierdut prefer să alerg.

De undeva din spatele căminului s-au materializat ca printr-o vrajă şi alţi amatori de vise, totalmente necunoscuţi mie - simţiseră şi ei probabil că aveam ceva. Ne-am plimbat pe alei, eram acum vreo zece. Nu le mai ştiu numele exact, mulţi nu erau din ţară şi cred că au terminat acest an. Formam un grup mare, fără să facem ceva anume, fără să discutăm ceva anume.Dădeam poate de bănuit, dar nu ne păsa prea mult. Ştiu însă bine că în astfel de stări spiritul de turmă sau de imitaţie a omului îţi poate juca feste, aşa că m-am aşezat de unul singur la o masă liberă fără să mai fiu atent la ce fac ceilalţi. Până aveau să se hotărască pentru una sau alta putea trece o oră sau mai mult , timp în care am fi sta cu toţii inutili şi nemişcaţi ca nişte statui umane privind fie băncile sau frunzişul pleznind viguros pe ramuri fie ecranele luminoase ale telefoanelor. Ştiţi, verdele ne face întotdeauna mai contemplativi…

Ne-am adunat până la urmă cu toţii în acel loc, beam în tăcere, prima bere mi se părea teribil de rece şi avea un gust foarte metalic. După a doua nu mai aveam nici un ban. „ Mă duc până-n cameră să mai aduc ceva” i-am spus încet lui R. care şi el se lăsase pierdut(subtil) în filmul cu tinere femei (destul de urâte) care se derula fără pauze în faţa noastră. „Păi mai ai ? De ce n-ai zis aşa?”. Mi-a luat ceva vreme până să înţeleg la ce se referă. Nu sunt un om prompt în gânduri, nu mai vorbesc de prezenţă de spirit, poate am mai spus-o. „Aaa mai am mă, da’ cu aia trebuie să mă duc la Obor, s-o dau... Eu nu mai am nici un ban la mine, mă duc până în cameră să mai iau”. Părerea lui era că n-avea sens să mai urc până sus, la Titi se lăsa iar cu chef şi am fi putut merge până acolo să mai bem ceva. Titi, aflam şi eu atunci despre el, era unu’ de anul doi de la limbi străine care dădea chefuri mai în fiecare seară. Erau mai mult nişte băute prelungite, seci, în care un grup predominant masculin schimba opinii în forma celor mai obositoare şi simpliste şabloane verbale auzit de aceşti pereţi de la şedinţele de partid încoace. La acel gen de petreceri eşuate în beţii se mai nimereau şi câteva studente, de obicei în primii ani dar impunând prin urâţenie, fetele considerau de competenţa lor să anime atmosfera printr-o mare apetenţă pentru discuţii abstracte. Observând în timp uşurinţa cu care aceste esthetically-challanged cădeau în braţele unor pletoşi mult mai beţi ca ele ( iar în ochii lor şi ceva mai inculţi ori lipsiţi de spirit, căci aceste fiinţe cred că suma calităţilor fizice şi morale ale fiecărui partener e bine să fie egale) – ai fi spus că pasiunea pentru dialectică şi aceste replici agresive sunt la rândul lor nişte pretexte, vă asigur însă că nu e chiar aşa. Dacă nu mă credeţi pe cuvânt, vedeţi mai departe. „La Titi” se impusese ca un soi de brand, de simbol;toţi ştiau de petrecerile acelea şi se subînţelegea degrabă că p-acolo era mai tot timpul de băut. Fiind considerat o legendă vie a campusului R. era mai mereu invitat la acest Titi. De data asta urma să mergem împreună… Ce mai aveam prin buzunare ne ajungea cam de-o bere la pet.

Am luat de la chioşc o sticlă de doi litri ce nu apucase să se răcească şi am urcat la etajul doi. Uşa unei camere de la jumătatea culoarului era dată de perete, dinăuntru se auzea nici prea tare nici prea încet un soi de folk întărit cu chitări electrice. Pe cimentul holului erau aşezaţi doar câţiva. Trei tipi care păreau deja beţi, o fată plinuţă şi care avusese proasta inspiraţie să îmbrace în acea zi o ie albă şi impecabil de curată, apoi Titi, gazda, care deşi amfitrionul atâtor evenimente tocmai încerca să convingă pe cei din jur că el nu se îmbăta niciodată .. Şi ea. Nu mă aşteptam , încadrată de acei doi pletoşi ce sprijineau peretele, aşezată în fund sau pe vine, chiar ea: Gabriela. De stat eu n-aveam loc decât în faţa celei îmbrăcate în alb. M-am prezentat aproape neauzit de nimeni şi de-aici am început şi eu să sprijin cu aceeaşi importanţă peretele. R. se ocupa de ustensilele următoarei etape, căni de plastic răsfolosite şi câteva cuburi de gheaţă. Doar gazda rămăsese în picioare, povestea cum fusese părăsit de iubita sa imediat ce ajunseseră fiecare studenţi iar de atunci el nu făcea decât să bea; fără a se putea îmbăta. Nu-i mai păsa de-atunci de nimic. O vreme , am tăcut cu capul aplecat spre telefon, veşnicul meu pretext pentru tăcere, dar înfiorat fără doar şi poate. Fără o anume pricină. Aveam să-i zic ceva lui Titi, nu reţin ce, trebuia probabil să-l întreb de nu ştiu care profesor căci gazda nimerise la aceeaşi secţie ca mine ; română-portugheză. Trebuia să fie mai bine informat. Dar deşi stătea în spatele meu la nici jumătate de metru, chiar în cadrul uşii, se făcea că el aparţine unei alte lumi, nu ăsteia. Am renunţat la orice discuţie.

Habar n-am ce o făcea pe cea din faţa mea să-mi vorbească într-una, avea un nume deosebit, frumos;.mi-l spusese imediat ce mă aşezasem în faţa ei , adăugase că e studentă la filozofie iar apoi parcă mai schimbasem câteva replici. Platitudini cu siguranţă, căci iată, nu peste multă vreme nu mai reţineam nimic din firul vorbei înafara numelui acela muzical cu care grăsuţa se prezentase dar care în acest moment nu-mi răsare in minte. Reperele timpului le pierdusem, desigur, şi doar cel care se scursese acolo, pe holul acela în care pe lângă uşile trântite cu zgomot se scurgeau mirosuri stătute mi se părea că l-aş fi putut descrie în zile. La răstimpuri aveam senzaţia scurtă că sunt trântit pe o plajă iar betonul rece se îmblânzea într-un nisip calduţ. Nu trăiam o halucinaţie, iarba asta nu e LSD, ci mă concentram într-o senzaţie ca pe o poartă de a înţelege situaţia, de a ieşi pe un alt drum de percepţie decât cel prin care structurăm , categorisim de obicei o astfel de împrejurare.. Iată-i ; femeia plinuţă cu ochi inteligenţi din faţa mea şi care mă privea cu-n interes făţiş, cei doi beţivi din stânga care povesteau parcă de secole acelei frumoase cu suflet verde, bunul meu prieten R. care se aşezase pe undeva în poziţia lotusului şi se lăsase( doar el) purtat de gânduri de mare amplitudine …

Pacea cu cimentul tare al holului n-a durat o veşnicie, de la o vreme îmi tot schimbam poziţia şi aşa am devenit mai atent la vorbăria celei din faţa mea. O fată cu iniţiative, iată ; abia trece în anul doi şi în câte proiecte sau programe poate fi implicată. În mod normal, energia şi capacitatea de acţiune a oamenilor mă impresionează, probabil e la mijloc un complex. Atunci însă.. Dacă la început îi răspundeam monosilabic acum vorbăria ei mă furase fără să-mi dau seama. Aşa se întâmplă. un material bun te aruncă într-o stare contemplativă deosebită, privilegiată, pe care dacă nu ştii s-o gestionezi te poţi trezi zgâindu-te la un banal poster sau la cine ştie ce film stupid. Acum era unul din aceste cazuri nefericite, ajunsesem la un soi de empatie, de comunicare fatică cu fata în cămaşă de in alb. Unul din acele momente când îţi zici „ da’ nu-i chiar proastă gagica asta..”. sau „să nu ne lăsăm purtaţi de prejudecăţi”…

M-am smuls. Cu greu dar brusc, dintr-o dată. L-am luat pe R. cu mine până jos, să facem următorul transport. Doar bere. Îmi dădusem seama deşi cam târziu, că noi doi eram singurii treji de acolo. Drumul a durat probabil foarte mult. Sau discuţia următoare a fost mai apăsată ca de obicei:

_ Ce părere ai? mă întrebase el de cum ieşisem în lumina albă a zilei.

_ Despre? Adică despre care dintre ăia de acolo?

_.....

_ Aaa, stai puţin…

Mi-am amintit cum mă făcuse atent încă de la început că aveam să cunosc o fată deosebită. Evident, evident.. pentru mine însă trecuseră de atunci mai multe zile şi mai multe greutăţi şi uşurări decât are cineva într-o săptămână.

_ Proastă, îi zic. Părerea adică, despre părere zic.. Ea nu arată rău, frumuşică fata, da’ de ce pizda măsii acum se face că nu ne bagă în seamă? A fumat cu noi, şi acum că am ieşit la suprafaţă, de două ore nici nu ne vede nici.. Nu am vanităţi, mai ales în starea asta, da mi se pare ostentativ.. Atitudinea asta e forţată mă!! Asta se aşteaptă acum să facem şi noi pe galanţii sau libidinoşii, să-i intrăm în suită sau măcar să ne băgăm în seamă .. chiar şi peste capul ălorlalţi!

_ Eeeeee.. chiar aşa?? se miră R. Ce-i drept , e greu să urmăreşti gândul unuia în acea stare, chiar şi când o împărtăşeşti. Am căutat într-un fel să fac totul mai clar, tot ce era în mintea mea, dar fără să mai apelez la speculaţii:

_ Ţie ţi se pare că îi suntem indiferenţi? Sau neinteresanţi? Dacă da, aminteşte-ţi te rog de cum vorbea şi cum se fâţia mai înainte, nu cu mult!

Probabil exageram. Ce-i drept, nu prea fuseserăm băgaţi în seamă mai de nimeni de când venisem, cu excepţia previzibilă a fetei în costumaţie ţărănească. Dar n-aveam în fond de ce să mă supăr, era cât se poate de normal ca într-un grup restrâns de oameni care au băut toată ziua împreună să nu te integrezi chiar aşa, dintr-o dată. Mai ales dacă i-ai cunoscut d-abia atunci, nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să stai trântit pe ciment să le înţelegi postura, mimica şi gesturile iar de aici eventual să încerci a le descifra urletele şi mormăielile. Cel puţin aşa credeam eu în acele momente, dar am prevenit deja că eram victima facilă a oricărui fel de exagerare. Ce să mai , noi eram fumaţi iar ei nu, asta pe mine mă făcea să fiu mai alert si mai critic, deşi în aparenta mai tolerant sau îngăduitor de fapt mă aruncam pe firul oricărei furii pe făgaşul oricărui gând polemic; n-as fi putut suporta totuşi ca un oarecare sa-si toarne rătăcirile in acest burete poros care-mi tine loc si de suflet si de cap. Chestiune de estetică.

Odată întors la partea mea de zid am revăzut-o pe Gabriela ca şi cum atunci ar fi fost întâia oară; cu aceeaşi inocenţă, cu aceeaşi sensibilitate. Cercetând-o curios ca şi cum în scurtul răstimp în care urcasem treptele uitasem totul despre ea. Acum ea era o fată cu ochii înroşiţi de la alcool şi umerii cam firavi, faţa albă părul negru şi zburlit pe alocuri rămăseseră singurele indicii ce-mi aminteau de fata dinainte. Era beată,dar trebuie să mărturisesc asta acum: Gabriela e singura fiinţă de sex frumos pe care această stare a extazului bahic n-o urâţeşte defel. Singura mea interlocutoare şi amică dinn acel context, studenta la filozofie mă aştepta în acelaşi loc. Ciudat, acum o ştiam după alt nume- îi spuneam Florina. Desigur, n-o chema aşa. Se apropiase de mine din ce în ce mai mult, astfel că atunci când cineva trecea pe culoar Florina trebuia să se ridice puţin în picioare. Odată aşezată la loc pufnea cu un soi de dispreţ în urma celor ce se îndepărtau şi apoi reluam discuţia la care ,deşi nu pot să-mi explic cum, participam din toată inima. Cumva eram dezamăgit de atitudinea Gabrielei, cum naiba de putea să vorbească despre tâmpeniile acelea de atâta vreme cu ceilalţi doi? Cu toată dreptatea aş putea fi bănuit de o gelozie incipientă chiarr din acele momente. Să nu fiu înţeles greşit, dacă ar fi fost asemeni lor, sau chiar o femeie vulgară eu aş fi fost de-a dreptul încântat , prefer femeile vulgare şi cât mai puţin elevate. Nu pentru că, aşa cum susţin unii, te fac să te simţi superior, ci pentru că au mult mai puţine posibilităţi de a-şi rata feminitatea.

Cu timpul, efectele berii se altoiseră, înfloriseră şi se pliaseră în mod fericit pe cele ale ierbii fiarelor. Pentru cei ce se pricep, ca efect materialul acesta e mai mult cu şi pe high decât pe stoned. Şi îşi merită acest titlu pe care îl acord teribil de rar, de „iarbă a fiarelor”. Îmi place atât de mult această expresie; deşi abia o folosesc în lumea asta ce se vrea cu tot dinadinsul un labirint ori ceva prea complex. Cert e că pentru mine luciditatea şi exaltarea, precizia şi intuiţia, melancolia şi extazul nu mai se întâlniseră niciodată atât de pe de-ntregul, atât de deplin ca la acea adunare spontană de la Titi. Demult nu mai căutasem să experimentez astfel de stări prin stimuli; încercările premeditate sunt dezamăgitoare atunci când nu te mulţumeşti cu jumătăţi de măsură. Nu e doar asta ci şi întâmplarea- banala, simpla, huiduita întâmplare. La urma urmei cine s-ar fi aşteptat ca exact acum şi în acest loc…această bere ieftină şi caldă inserându-se exact în acele zone ale sensibilităţii sau augmentând chiar acele instrumente ale intelectului pe care altminteri verdele meu preferat le amuţea, le inhiba. Acum însăşi acea uşoară nelinişte ce te pândeşte după ce pierzi orice idee a timpului, chiar şi asta se transformase într-un triumf al spiritului, era parte a unei stări totale, armonioase, inegalabile. O conştiinţă furioasă şi totodată calmă, vitală şi totuşi precisă, Un freamăt ce împreuna trupul cu sufletul laolaltă alungând orice era iluzie şi inutilitate, în care orice posesie a prezentului se clădea pe întreg edificiul de amintiri al unui om; nu cunosc o substanţă sau o reţetă de stări care să-ţi confere o asemenea preeminenţă, alonjă asupra existenţei. Ciudat e că până la această zi eu credeam că o astfel de reţetă sau substanţă există, că un stimulent dinafară , cactus sau frunză, alcool sau sămânţă de mac îţi poate oferi nu doar o momentană şi iluzorie exaltare ci chiar acea înţelegere . La care iată; ajunsesem..

Dintr-un alt unghi vorbind îmi pierdusem totodată orice urmă de orgoliu ,mă simţeam umil şi egalizat, seamăn al celor doi din jurul meu- mă întreb dacă poate nu chiar convingerea asta a făcut posibil totul. Nu pot nici măcar intui ce se întâmpla atunci , însă reţin acceptarea aia totală, venită nu din spirit de toleranţă ci dintr-o umilitate a fiinţei mele; simţeam în mine o nimicnicie, o prăbuşire pe care probabil n-am s-o cunosc vreodată şi căreia nu-i găsesc nici acum o pricină rezonabilă. Sentimentul acesta ce mă anula şi mă egaliza între ceilalţi condamnă totodată la relocaţie, la redefinire. De parcă mi-aş fi pierdut conturul personalităţii, de parcă tot ce mă individualiza se ştersese şi m-am fi luat în cioburi de jos, de parcă aş fi încercat conştient-responsabil,însă fără panică sau grabă, să mă creez dintr-o replică sau două.

Dintr-un junkie dezabuzat mă trezisem cel mai dezinvolt , mai precis şi pasionat interlocutor. Nu mă simţisem niciodată atât de aberant. Niciodată atât de exact. Pe când abia începeam să realizez mai întâi unde eram, polemizam cel mai probabil despre ideea sexualităţii în artă. Subiectul în sine mă interesa câtuşi de puţin. Aveam convingerea brută şi primitivă a ceea ce am de făcut, mintea mi se mişca cu instinctul univoc al unui vierme, ştiam fără dubiu traseul drumului meu prin fruct, fiecare cuvânt ceea ce aveam să spun strălucea în faţa mea cu aceeaşi exuberantă fatalitate a păcatului primar. Şi mă lăsam purtat. Acum cred că asta e totul, a găsi valul, ceasul, unda şi a te lăsa purtat. Asta, şi apoi cuvântul..

Cuvântul, el era forma cea mai înaltă de existenţă a celor ore, Şi totuşi acum când scriu despre aceste lucruri nu sunt în stare să renasc strălucirea celor ce se puneau atunci, forţa şi prospeţimea lor; apoi sunt prea loial momentului ca să-l refac pentr-o minciună mai simplă, mai eficientă mai pasionantă. Desigur, cred în cuvânt, şi o să vedeţi imediat de ce, însă nu cred în reconstrucţii. Şi deşi acum e clar că nu m-am apucat să umplu aproape 7-8 pagini din nostalgii sau din iluzia unei recuperări a momentului, mă apasă cu tandreţe o întrebare. dacă „acum” e „acolo” ?

Aşadar: cu un oarecare aplomb se vorbea despre sexualitate în artă. Grăsuţa, care între timp îmi devenise vag simpatică, era genul tipic de entuziast. Vorbea pătrunsă de importanţa fiecărui proiect de grup la care participa. După a doua venire la etaj aproape că nu-i mai dădusem nici o atenţie; aceeaşi lungă, plictisitoare înşiruire de comisii, ligi, snobisme, grupuri de acţiune, ecologisme, false jemanfichisme , toate nuanţele de heirupisme; prostii. Dar unul din aceste grupuri de acţiune şi eventual reflecţie se intitula „ Teatre în amfiteatre”,

_ Superb, superbă sonoritate…am şoptit cuprins de un entuziasm subit şi aproape inexplicabil.

_ Nu-i aşa? se aprinse Florina. Sub geamul subţire al ochelarilor ochii ei negri , rotunzi străluceau. Mă gândesc şi la o piesa care o s-o jucăm...reluă ea o idee ce ameninţa să se transforme într-o altă tornadă verbală.

_ Tu joci teatru ? am întrerupt-o pe bondoacă cu acelaşi soi de mirare respectuoasă.

_ Aaaaaa, eu nu, eu doar am scris piesa.. mă corectă la fel de voioasă. Mi-a povestit pe scurt despre ce era vorba. Intriga mă depăşise ca o gâză bâzâind pe deasupra capului, însă ceva, acel ceva îmi reţinu toată atenţia. Punctul culminant al reprezentaţiei urma să fie dat de un act sexual jucat „real” ; avea să se întâmple pe catedra amfiteatrului. La fiecare reprezentaţie. Un el şi o ea. Nud sau..?? Nud, evident. Altfel, care e ideea? Aici m-am aprins. Am lăsat-o pe fata în alb să continue acele detalii picante însă banale şi previzibile; îmi povestea de exemplu ce urmau să facă cei doi, îi şi găsise pe actori, era un cuplu , ambii colegi de grupă cu ea. Fără să vreau, îi împrumutasem gestul acela de a da din cap atent. Mă gândeam, mă adunam cu totul în câteva cuvinte. Sunete , pronunţii, vibraţii ale corzilor vocale. Când aveam să vorbesc din nou deja n-o mai făceam nici pentru nici către ea.

În timpul acesta Gabriela se ridicase în genunchi şi se vedea că nu-i mai asculta pe cei doi. Nici măcar nu îmi părea straniu ori nepoliticos că vorbeam cu ea în timp ce mă uitam fix prin geamul subţire la punctele neutre şi indiferente ce-mi erau ochii celeilalte Nu mă interesa s-o conving pe bondoacă de o idee simplă precum că erotismul brut nu e suficient pentru a da valoare şi rost unei creaţii artistice, teatru , film, nuvelă. Am nişte dubii în ce priveşte muzica, nu m-am oprit însă asupra lor. De aici însă pornisem şi chiar de la început încercam să vorbesc mai degrabă convingător decât precis; în cuvânt rar şi simplu. Cu fiecare sunet simţeam cum se aprinde privirea acelei vipere cu sânge cald din stânga mea. Cu fiecare clipă deveneam mai expresiv, mai precis, mai sincer, de parcă de vorbele acelea mi-ar fi depins fericirea, ori parcă doar aşa aş fi putut împiedica saltul fatal al unui şarpe ce-mi dansa în faţă.

Îi auzeam din când în când cuvintele dezaprobatoare: negaţii scurte şi abia rostite. Nu lăsam însă loc pentru întrebări; ştiam că astfel fie totul s-ar fi transformat într-una din acele discuţii sterile la care am asistat de-atâtea ori fie aş fi eşuat într-un verbiaj, într-o divagaţie schizoidă. O ignoram pe Gabriela sau mă prefăceam foarte bine. Cel din stânga ei, îl vedeam cu coada ochiului, picase cu bărbia în piept şi mormăia ceva ce semăna a cântec de mahala,.Mă oprisem la poezia persanilor, ca cea mai erotică rostire ce i-a fost dată graiului uman. Evident, ilustram o distincţie între erotism şi sexualitate. Recitam ceva din Rumi ca să descriu acel act simplu, banal ce-l cunoaşte oricine dintr-un filmuleţ prost de internet. Cu fiecare clipă , în mintea mea şi în a celorlalţi contrastul acela dintre coitul banal, întâmplător şi metaforele arhaice ale vechilor poeţi se adâncea pentru a se anula în explozii.. De cuvinte. Cruzimea imaginilor carnale se stingea sub rima decadentă, şi sub oboseala nobilă a mânii lui Khayyam, împreunările brute, primare, înlănţuirile sălbatice pe care le visam cu voce tare se întrupau înmiresmate , înnobilate de praful veacurilor . Trăiam o furie ce n-o mai cunoscusem, împotriva pereţilor înguşti ai căminului, izbucnise ceva în mine împotriva spaţiilor şi liniilor meschine ale destinelor pe care le văd în jur, mă simţeam cât se poate de acut condamnat la aceeaşi meschinărie... Mă durea totul. Iar ceea ce spuneam atunci era totodată ( şi asta nu să fi ştiut-o cineva) expresia acestei revolte. Nu cunosc nimic mai exploziv, mai radical, nu ştiu nici astăzi altă formă mai rafinată de autenticitate virilă, de terorism prin sinceritate decât această fugă hedonistă în grădini de trandafiri şi pe câmpuri de lalele roşii ca sânul de iubită; dansul printre ciorchini şi pahare dintr-un Shiraz vechi de aproape o mie de ani, îmbrăţişarea febrilă cu acele şoapte din tine ce încă mai cresc. Curajul, actul decisiv care corespunde apăsatului pe buton e doar unul: întoarcerea. A-ţi readuce privirea spre lume înseamnă cel puţin a dărma sau a crăpa măcar câteva din bibelourile ce-ţi erau odată dragi. Nu ştiam atunci însă ce efect au exploziile din mine, din cuvinte, din tăceri. Aflam c-o voluptate nebună privirea aceea ce n-o pot asemui decât cu a unei vipere îndrăgostite de o piatră caldă înfigându-se mai adânc în tâmpla mea stângă, simţeam acel verde neîmblânzit şi de nespus curgându-mi în vene şi fremătând oase cu fiecare cuvânt pe care îl rosteam. Ce frumoasă potrivire că nu ne-am aflat faţă în faţă, că nu ne puteam nici măcar privi. Privirea ei m-ar fi amuţit ca de obicei. Aş fi fost un mut. Desigur, ce se întâmplase acolo era pentru mine o experienţă aproape erotică, voluptatea acelor vorbe îmi luase minţile. Dar am tăcut, n-am mai adăugat nimic peste un moment, o vorbă oarecare. Orice altceva ar fost verbiaj, gratuitate, probabil repetare…

Dacă voi mai trăi un astfel de moment mi-ar plăcea ca după aceea să pot tăcea o vreme, să mă pot abţine de la orice interacţiune pentru o perioadă indefinită, un an să zicem…Căci orice ar mai putea fi rostit mai apoi ţi se pare şters, banal, inutil, după acest fel de zbor orice vorbă ţi se pare un târâş ruşinos, umilitor. Revenind; înălţarea mea nu fusese mai eficientă ca cea a lui Icar. La fel ca şi aripile de şindrilă acest caz Verdele de Grozăveşti fixat, consolidat sau nu cu bere, deşi ‚it might get you high” nu te poate menţine prea mult ad astra.

Îmi dădeam seama că mă apropii de punctul culminant al peroraţiei mele, era fatal ca logica acelui suiş paroxistic să pretindă şi un sfârşit. Care? De unde? Căci pe acesta nu-l mai alegeam eu …O parte din mine doar asculta; înspre piscul cel mai înalt al acestor ascensiuni cuvintele se întrupau de la sine, ţâşneau parcă de dincolo de mine ca în delirul unui profet de tare demult; însă nu eram oracolul sau instrumentul unei alte voci căci totul mi se lega, fiecare sunet , gest, respiraţie asculta de o necesitate superioară, o lege proprie ce atunci şi doar atunci ne era aceeaşi. Inspiraţie, moment de graţie, beţie, tranfigurare, blah, nici unul dintre astea şi cele din acest gen nu spune cu adevărat ce-am trăit atunci. Acum, vedeţi-le! Sunt doar cuvinte…Aşadar, finalul! Cea din faţa mea mă urmărise tot timpul cu o atenţie concentrată, cerebrală; citeam în ochii ei inteligenţi un soi de aprobare, părea că ascultă o prelegere elevată la care e politicos să înclini in când în când din cap sau că joacă într-un film mut. Pe Gabriela nu mai mă străduiam s-o privesc nici măcar cu coada ochiului, o aveam sub ochiul minţii, o recream în cuvânt. Părea poate că rămăsesem la nurii de mult pierduţi ai hetairelor şi cântăreţelor persane, însă despre gâtul, coapsele şi sânii ei vorbeam.. Când m-am întors; pentru întâia dată în seara aceea cu capul spre Gabriela- dezvelisem, mângâiasem, alintasem, străbătusem , adorasem mai tot ceea ce era de iubit la ea. Negaţiile ei vehemente la început deveniseră cu timpul mai slabe iar acum încetaseră. Mă privea însă revoltată, cu ochii ieşiţi din orbite de o furie fără seamăn. Nu mai erau fulgere verzi şi aurii, ci doar furie oarbă. Vorbeam despre cel mai ascuns organ al anatomiei feminine; ţesutul uman cu cele mai multe şi mai pure implicaţii metafizice. Cel căruia epoca noastră i-a pierdut metafora şi i-a uitat cântarea, preferându-le echivalări cu organul masculin, disecţii fade sau dubioase tehnici ale plăcerii. Nu mai ştiu în ce cuvinte cântam acea realitate ultimă, principiu palpabil al feminităţii.

_Nnnnu! În ultima ei negaţie părea că nu mi se adresează, privirea ei devenise goală, sticloasă, absolut inexpresivă. Acel „nu” era lipsit de orice spirit de contradicţie, sau aşa cred; a sunat parcă ca o mărturisire. Ca o abdicare. Ca un geamăt. Nu eram din păcate foarte atent, în aceeaşi clipă eu rosteam ultimul meu cuvânt (pe care de aceea cred că-l şi reţin). „Roz”.

S-a lăsat apoi o tăcere de efect. Aproape jalnică. Succesul acesta dubios mă stânjenea. Tăcerea de acum a celor din jur îi făcea în cele din urmă prezenţi; îmi amintea de existenţa lor. Începeam să reaud şi muzica; acelaşi folk. Şi totuşi, prima care a zis ceva a fost ea, Gabriela, cea care nu-mi adresase până atunci decât un singur cuvânt. A spus: „mă fuţi?”.

Aproape imediat nu mă mai privi în ochi, smucindu-şi capul într-o parte părul negru îi năvăli pe ochi. M-am lăsat pe cotul stâng cât am putu, eram aproape culcat pe beton însă oricât încercam nu puteam să-i prind din nou privirea. Aveam nevoie să mai aud încă odată întrebarea sau să să-mi fie confirmată de ochi ei.

Nu ştiu cât a durat apoi tăcerea.. Nu sunt un bun cunoscător al timpului. Îmi simţeam deodată gâtul foarte uscat, am pus la gură un bidon de acela de plastic plin cu bere proastă şi nu i-am mai dat drumul de la gură. Mă pierdusem. Caldă şi cu gust de detergent industrial berea sugera otrava, trebuia însă să mă agăţ de ceva. Când am pus sticla jos unul dintre moldoveni, cel care nu adormise, mă întrebă ceva; nu-l puteam auzi sau pricepe în nici un fel. Priveam năucit în jur cu capul golit de orice gând. Aşteptam clipa următoare , cea care ar fi trebuit să dezlege cumva şarada aceea a Gabrielei. Un „ glumesc bineînţeles” sau un „ da, ai auzit bine”, un zâmbet batjocoritor sau unul tandru, o privire dispreţuitoare sau una vulgar-lascivă, orice indiciu ar ucis orice urmă de echivoc, m-ar fi lămurit totalmente. Într-un fel sau altul. Un „Da” sau un „Nu” se diferenţiau prea puţin, pentru mine ea era doar ceva mai specială decât orice altă fată frumoasă. Dar nu mai venea nici un semn, nici o dezlegare, nici măcar un gest . Sau poate eu eram prea slăbit sau prea nepriceput să caut un indiciu. În acest răstimp mă îndrăgosteam.

Acest Grozăveşti e un campus mic şi înghesuit ca un cătun. Evident că ne-am revăzut. De fiecare dată când ne întâlneam îmi zâmbea într-un fel nici formal nici cald. Insinuant. Rece. Insuportabil. De parcă mi-ar fi repetat într-alt fel exact aceea întrebare. Atunci pe holul etajului doi zâmbetul ar fi avut sens, semnul acesta ar fi însemnat totul. Acum era o repetare-mult mai puţin impresionantă, a momentului iniţial. O cochetărie morbidă: în aceste ocazii pe care eu le căutam cu tot dinadinsul Gabriela nu făcea nimic pentru a continua într-un fel discuţia, ba din contră, după acest zâmbet deveneam inexistent pentru ea. M-am suspectat de schizofrenie, atâta fum şi experimente cu labirintul dintre minte şi suflet îmi lăsaseră probabil urme. Nu poţi rezista prea mult cu cineva bănuindu-l în mod serios de tulburări sau deviaţii, chiar şi când e vorba de tine însuţi. Perioada aceasta întunecată a durat doar câteva zile. Apoi m-am decis să nu mă mai gândesc în nici un fel la ziua aceea de la care pornise totul, să mi-o şterg pur şi simplu din minte. Nu prea am reuşit. Şi să aştept. Asta mi-a ieşit mai bine. Pe Gabriela o simţeam cu mult înainte de a se apropia. Stăteam mai toată ziua pe una din băncile de fier de unde poţi vedea pe oricine când se duce sau când se întoarce. Iar dacă locuieşte în campus pe acest cineva îl poţi vedea chiar de câteva ori într-o zi. Făcusem rost şi de numărul ei,i-am trimis câteva mesaje nesemnate. O strofă din Khayyam şi încă unul mai puţin inspirat. Dacă şi-a dat seama vreodată de la cine era nu mi-a arătat-o în nici un fel. O percepeam, îi intuiam silueta de la distanţă; era mai tot timpul singură, îmbrăcată la fel; blugi bleu şi bluza aceea vernil de lână subţire. În zilele acelea trecând cu pasul mai grăbit ca altădată crengile pomilor şi frunzişul se făcuseră întunecate, nu peste mul timp aveau să fie decolorate de praful verii numai pe trupul ei şi în minţile mele verdele crud al primăverii refuza să se maturizeze. Căldura ce apărea în valuri neaşteptate mă golea de orice energie sau interes, mi se părea totul insuportabil şi monoton, atmosfera campusului îmi zgâria fiecare nerv. De cum se făcea seară şi campusul se aglomera, intram destul de repede în cameră. Prea multe, lucruri şi oameni, care m-ar fi înstrăinat de ale mele. Nu mai ieşeam pe nicăieri, şi nici de examene nu m-am ocupat prea mult. Vechiul meu fel de viaţă mi se părea şi el cam monoton. Nimic nu se mai compara cu acel verde. Ziua mi-o petreceam cât e de lungă fie pe-o bancă din faţa căminului, fie prin vreo bibliotecă. Nu să citesc, căci abia întorceam zece file de dimineaţă până la închidere, mai mult să stau singur. De multe ori fumam ceva cu unul dintre Ierakli şi jucam şah pe bancă , aşa , să mai omorâm timpul. Fumaţi fiind, partidele durau cu zilele . Se mai întâmpla uneori ca Gabriela să treacă pe lângă noi şi celălalt îmi sesiza lipsa de concentrare, sau mai bine zis apariţia ei. Apare această incontrolabilă empatie între cei care fumează, ce vreţi.. Înţelegând direcţia şi persistenţa privirii mele caucazianul râdea deodată, cu sinceritate. Ochii săi negri străluceau pe faţa nerasă când mă întreba:

_ Fata ? Da?

_ Fata mă Ierakli, fata..

Şi cât de rece ne salutam eu cu ea! Sau mai degrabă aş spune că eu o salutam pe la început. Verdele îngheţat al privirii anula efectul zâmbetului , cu timpul şi acesta îmi părea unul e circumstanţă. Abia în câteva dăţi a mai adăugat şi ceva ca o şoaptă. De două ori am auzit un „bună”. Ce penibil mi-a părut acest deja vu, se făcea că mă întorc la punctul iniţial. De atunci mi-e clar că nu mi-a rămas altceva de făcut decât să aştept pe băncile din campusul acesta celebru care de la o vreme îmi pare atât de ostil. Ce? Acelaşi semn. O altfel de privire. Un gest oarecare. Un pas ezitând în ciuda voinţei. O strângere de mână. Sau pur şi simplu o vorbă verde-n faţă. Nu sunt atât de stângaci, nepriceput sau încăpăţânat să cred că Gabriela ar fi putut repeta o invitaţie precum cea de-atunci. Sau că ar fi putut veni cu cine ştie ce alt gen de mărturisire totală. Dar asta făcea situaţia şi mai interesantă: cochetăria, flirtul oricât de nevinovat, flecăreala banală - toate astea erau improbabile, prohibite. Semnul aşteptat nu putea fi mai superficial mai puţin angajant decât prima ei întrebare. Flirtul acela exasperant, căci supravieţuia totuşi o urmă de cochetărie în mersul ei şi se ghicea provocarea din atitudinea mea, acel statuquo nu putea fi depăşit decât printr-o şarjă, printr-un act de curaj. Şi tocmai asta mă făcea curios dacă nu de-a dreptul obsedat , exact acest ceva ce ar fi putut, ar fi trebuit să vină din partea ei.. Ceream prea mult? Curajul? Desigur, e-o virtute atât de nefeminină, dar nu chiar de aceasta dăduse ea dovadă atunci când îmi vorbise prima oară şi chiar dacă nici cele mai impresionante calităţi nu te pot face să iubeşti un om, nu curajul fusese ceea ce alături de hipnotismul privirii ei o ridicase deasupra mulţimii fetelor drăguţe, mă obligase s-o privesc ca pe ceva mai sus de toate celelalte?

În fond, nici acum nu-nţeleg prea bine cum singura propoziţie clară şi articulată pe care mi-a adresat-o fata asta zdruncinase totul în mine, îmi prefăcuse sufletul într-un arc încordat la maxim. Ştiu însă că orice ar fi urmat între mine şi Gabriela ar fi însemnat destindere totală, explozie, Împlinirea.

Până acum tentativele mele de însingurare n-au fost niciodată. totale. Nici măcar în perioada verde. Chiar în vremea când o aşteptam zi de zi pe bancă au existat şi alte femei. Într-una din zile a venit la mine în cameră Brânduşa , una din cele mai frumoase femei pe care le-am văzut în toţi anii de când stau în Grozăveşti. Înaltă, subţire, cu o graţie în mişcări ce te putea fascina atunci când o urmăreai prea mult cu privirile. Sânii o idee cam mici. Venise să cumpere ceva, nu aflase probabil că nu mai ţin demult material la mine. Când o remarcasem prima oară, prin toamnă, îmi plăcuse, însă cu timpul îmi devenise indiferentă. Lipsise probabil acel declic, cine ştie.. Acum însă nu ştiu ce mi se întâmpla. I-am indicat să se aşeze pe patul de lână mine iar apoi am început să mă deschei la pantaloni.

_Ce-i asta?

_ Vezi bine!

Râdea. Scrâşneam. Lipsa de stinghereală din ochii Brânduşei mă blocase, dezinvoltura şi senzualitatea grea a tonului ei mă scoteau însă din minţi. A mai spus ceva în continuare dar n-o mai auzeam. Îmi venea să-mi plâng de milă chiar acolo, şi toată furia , toată tristeţea mi se topeau deodată într-o umilinţă atât de vie ,de puternică, de-un fel cum nu mai trăisem niciodată. Probabil că n-aş fi avut niciodată puterea de a mă imagina într-atât de ridicol şi neputincios, aşezat pe scaun şi cu pantalonii în vine, cu mâinile căutând febril pe masă ceva fără nici un rost. A insistat să mă masturbeze cu mâna stângă. N-aş fi reacţionat în nici un fel nici dacă m-ar fi scuipat în faţă, ar fi urlat şi ar fi chemat apoi tot căminul. Antebraţul ei stâng era urâţit pe toată lungimea de-o cicatrice imensă , ca şi cum şi-ar fi ars într-un accident toată partea de pe interior a mânii. Erau tăieturi. O încercare de sinucidere adolescentină. Acel braţ stâng, mi-a mărturisit Brânduşa ceva mai încolo, era pentru ea ca un organ străin, ceva ce în acelaşi timp făcea parte din ea şi o îngrozea totodată. La început mi se păruse infantilă sau nevrotică insistenţa ei de a-şi descrie aceea tentativă oricui aproape imediat după ce-i făcea cunoştinţa. Îţi arăta antebraţul acela cu un gen straniu de inocenţă şi candoare , ca a unui copil sau a unui nebun. Nu s-a dezbrăcat decât până la brâu; nici nu ştiu de ce a făcut-o. Eram în acelaşi loc, deasupra palmelor mele monitorul pocni şi se făcu apoi negru cu un zgomot stupid. Îi priveam sânii egali, sfârcurile roz se întăriseră şi invitau mângâieri. Nu-mi plac sânii mici, dar asta nu mai era valabil atunci. Mi se păreau a fi cele mai stranii ţesuturi umane. Două păsări ce le descoperi într-o iarnă cruntă aproape îngheţate pe pervaz. Două vietăţi umflate de tristeţe sau lacrimi.

Apoi nu m-am mai uitat decât la braţul ei; întrezăream osul fin şi delicat acoperit de pielea acea chinuită, de acea mărturie vie a cine ştie cărei dureri de copil sau de femeie. Pielea acea cu cratere, şanţuri, înroşită şi încreţită pe alocuri, crestată ca după capriciul zeilor tineri şi răi. Vederea ţesutului acela zdrobit iremediabil îmi făcea bine . Îmi dădea o nu ştiu ce satisfacţie murdară. Când am terminat faţa îmi ardea cu lacrimi. Nu ştiu mai multe momente despre acel moment ciudat. Privirea mi se fixase de linoleumul pe care căzură albe şi proaspete două picături. Restul era pe antebraţul ei. Când am ridicat capul am văzut-o pe Brânduşa privind fascinată peste relieful accidentat al antebraţului stâng ce acum strălucea de la secreţiile amândurora.

Am devenit foarte buni prieteni eu cu fata asta. Cum nu aveam nici un material la mine, am dat o fugă până undeva şi i-am făcut rost. Zilele următoare ne-am vizitat, am stat mult de vorbă, am fumat şi de dragul ei am băut chiar acea îngrozitoare bere neagră pe care nu pot s-o suport. Din acel moment însă, trupurile nu ni s-au mai atins în nici un fel.

Brânduşa avea o poveste misterioasă cu un necunoscut de care se ferea să vorbească. Îl bănuiam pe Cărbureanu dar putea fi la fel de bine o himeră a sufletului ei. Iar eu aşteptam pe altcineva. Vara aproape sosită, Gabriela începuse să iasă tot mai mult. Se aşeza la terasa din faţa căminului însoţită mai mereu de cei doi moldoveni pe care îi cunoscusem atunci la chef. Mai apărea din când în când şi Titi sau R.; ăştia mă invitau de fiecare dată şi pe mine să vin. Se simţeau jigniţi la început de refuzurile mele. Apoi probabil au înţeles şi n-au mai insistat. Cât de surprinzător era s-o observ pe Gabriela între ceilalţi, părea o persoană extrem de volubilă, gesticula, zâmbea. De departe, am încercat să aflu amănunte de la R. Nu-i un lucru de cinste, dar nu puteam rezista curiozităţii. El nu reţinuse prea bine despre ce vorbea fata în verde, însă i se părea foarte inteligentă. Vorbea bine, „ adică normal”, mi-a precizat prietenul meu, ba după câteva beri vorbea chiar tare. Şi atunci de ce în mintea mea ea fusese până atunci o fiinţă alcătuită din tăceri semnificative?

Şi-apoi mi-am amintit… Fusese demult, în excursia aceea inutil prelungită care pentru pretenţioşi se numeşte „experienţă Erasmus” . La sfârşitul celei de-a treia luni de când mă aflam în Olanda mă întorceam din capitală în micul orăşel universitar în care studiam. Terminasem în mare parte iniţierea de bază în ale ierburilor, haschului, ciupercilor, etc. Aflasem în mod empiric diferenţa dintre halucinogene şi amfetamnine, ştiam foarte bine nuanţele dintre high şi stoned, de unde se scot la lumina conştiinţei demoni şi zâne, cum se prepară… Dar nu e locul aici. În prima petrecere de regăsire, una stropită cu multe beri călugăreşti, din acelea ferecate în sticle pentru o a treia fermentaţie, m-am nimerit într-un pub studenţesc în care nu mai ajunsesem niciodată. Mai precis, eram în faţa localului. Părea foarte târziu, colegii mei îţi trântiseră bicicletele în neorânduială şi intraseră înăuntru. Dar cei mai mulţi dispăruseră într-o parte sau alta. Atunci nici eu nu mai eram chiar treaz, de altfel după acea noapte mi-am amânat indefinit orice gen de relaţie mai serioasă cu alcoolul. Rămăsesem postat în faţa uşii, aşteptând probabil pe cineva să mă ia de mână şi să mă care înăuntru. Acel cineva a apărut într-un târziu la braţ cu două d-re blonde. Frumoase, cu acei ochi albaştri şi lucizi ai nordicilor, cu trupul viguros… Prezentări:

_ My name is

Habar n-am dacă eram într-atât e pleznit de nu mai ştiam cum mă cheamă sau dacă vorbeam foarte greu. N-am apucat să termin această propoziţie simplă.

_ Do you want to sleep with me?

Răspunsul, nu foarte complicat, pe care aş fi vrut să-l dau acestei întrebări mi-a venit în minte abia după ce toată lumea intrase cu râsete şi hărmălaie în bar. Deşi era evident băută, vocea olandezei tremurase atunci, asta-mi era evident. Şi-am aşteptat-o să se întoarcă tocmai datorită acestei nuanţe, din cauza acelui fior din voce. Aburii grei ai berii băteau în retragere. Am rămas acolo până dimineaţă, necunoscuta nu s-a mai întors. Nici eu n-am mai intrat. Când s-a luminat m-am târât înspre casă şi cu fiecare pas mi se făcea mai rău. Mă prăbuşeam aproape la fiecare colţ, nu cred c-am fost vreodată mai neputincios. Această întâmplare veche strivită până la invizibil într-o firidă a minţii mele se întindea în faţă acum pictată în culori vii , nelipsită chiar de-un oarecare pitoresc. Analogia însă mă făcea să mă simt teribil de jalnic şi nefericit. În cazul Gabrielei trebuia să fac ceva. A doua zi, după foarte multă vreme, am băut din nou. Aplicat, tenace, cu disperare.

Hotărâsem ca de data asta s-o aştept eu la terasă. Şi imediat ce avea să se aşeze la masă să merg acolo şi s-o sărut între toţi prietenii ei. Fără o vorbă. Ca un răspuns. Acesta ar fi fost semnul meu. La urma urmei, mă gândeam, încă din acea primă seară atât eu cât şi ea fuseserăm condamnaţi la muţenie. Şi de ce nu am fi putut astăzi vorbi, dialoga doar noi, dincolo de ceilalţi? Nu este această veselie a grupurilor de pe terase cea mai falsă notă, cel mai sec şi plictisitor ritual al primăverilor bucureştene? Nu cumva această veselie generalizată şi de comandă reduce energiile şi inspiraţiile la veşnicele divagaţii bahice şi bârfe cotidiene, Nu această măruntă euforie alienează tot ce-ar fi fost altminteri tumult, trăire riscantă şi personală a marilor provocări din partea naturii, sângelui, hormonilor? Da, cel mai bine era s-o iau de mână şi să nu mai plec de-acolo fără ea.

M-am aşezat la terasă dis de dimineaţă. La terasă mai era un singur consumator, tot singur: Vladu Cărbureanu. Pe omul acesta nu prea l-am înghiţit niciodată, mi separeu genul de filfizon preţios la care până şi simplitatea pare îndelung căutată. Se dorea idolul absolut al celuilalt sex şi totodată un soi de artist; genul acesta de hibrizi mă scot din sărite. Fusesem însă bun prieten cu Nectarie, fratele său mai mare. Erau fraţi doar după tată şi asta se vedea de la o poştă…Mama lui Vladu e costumieră pe la nu ştiu ce teatru şi aşa se face că pozele sale de intelectual priapic,boem rafinat ori seducător absolut erau întărite de tot felul de cămăşi şi eşarfe din cele mai fistichii. În ziua aceea nu mai aveam nici o urmă de antipatie faţă de el. Ceea ce se întâmpla cu mine atunci anula totul, trecea peste orice chestiuni de gust ori capricii, şi poate peste orice altceva. Simţeam în plus nevoia de sta aproape de un seamăn uman , de oricare. Şi-apoi, lui Vladu îi apreciam inteligenţa, calitate destul de rară în mica noastră lume. Răutatea lui, cinismul acela de duzină, toate astea îmi făceau bine în aceea zi în care jucam totul. Am băut vreo două cafele. Puţin după prânz mi s-a părut că o zăresc din spate în capătul aleii, ca şi cum ar fi plecat. Foarte bine, dacă ea era şi o pierdusem ar fi trebui ca măcar spre seară se întoarcă. Ne-am luat câte un sandwich apoi am început să bem vin. Nu vorbeam prea mult cu celălalt, probabil şi el le avea pe ale sale. Înainte ca măcar să terminăm primul pahar de vin Vladu m-a întrebat ceva care m-a străpuns adânc şi m-a adus pe culmile furiei. E singura replică pe care o mai reţin din acea zi lungă. Nu i-am răspuns , cel puţin nu imediat. Deşi sincer vorbind aveam un chef teribil să-l pleznesc. Probabil aflase sau simţea,cum era el vulpe bătrână şi hărşită în astfel de lucruri; ştia ce se întâmpla cu mine şi fata asta cu ochi de izmă sălbatică mă fascina aşa cum nu mi se întâmplase demult cu nimeni. Ştia cine şi de ce mă obseda. Iar dacă ar fi fost prea simplu sau grosolan să-i stâlcesc zâmbetul acela insinuant şi încrezător cu vreun pumn aş fi putut doar să-i povestesc ce făcusem cu Brânduşa o zi mai înainte; ştiam că avea o mare slăbiciune pentru ea.ca dealtfel în mai fiecare an pentru cea mai frumoasă femeie a campusului. Îl dispreţuiesc totuşi prea mult pentru a-i răspunde în vreun fel. Am băut însă tăcuţi din acelaşi vin până târziu. Pe seară luminile din campus se aprinseseră slabe şi neîmperecheate, încă puteam desluşi trecătorii deşi o ceaţă deasă mi se lăsa din când în când peste privire. Pe Gabriela n-o văzusem trecând şi nici la terasă nu oborâse. Vroiam să mă ridic ultimul de la masă, am stat acolo până când lumina albastră a dimineţii o acoperea pe cea a reclamei luminoase de pe Carrefour. După a zecea sticlă de vin nici eu nici Vladu nu mai aveam bani la noi. Dar nu plecă, ca şi cum ar fi fost un soi de înfruntare sau de provocare în acea întâlnire mută. Oare ştia până-ntr-acolo? Aerul răcoros al dimineţii ne găsise probabil pe amândoi extrem de trişti, de lucizi şi tăcuţi. Iubirile ne erau reci, la fel şi urile. Nu mai aveam decât ţigări. I-am spus atunci totul. Vorbeam la fel de clar şi poate la fel de expresiv , de convingător ca şi în urmă cu aproximativ o lună. Numai că într-un cu totul alt sens. Pe-atunci trăiam un vis şi-n acelaşi timp îl puneam în cuvinte. Visam acea vibraţie între vocale şi consoane şi încercam să dobor aceste trăiri în faşa acelei fate cu ochii verzi ca izma. Aşa cum alţii îşi comunică sublimul sufletului lor într-o operă ulterioară eu am vrut să-l înfăţişez exact în acel moment şi în acele cuvinte în care mi se arătase. Însă acum îmi povesteam o durere. Şi ca în celălalt gen de euforie, cuvintele adânceau trăirea dincolo de limita suportabilului. În orele acelea Cărbureanu nu mi-a adresat nici un cuvânt. Nici unul nu reuşea să iasă din neîmblânzirea sa tăcută; aşteptam fiecare capitularea celuilalt. Ca două animale înfometate la fel de puternice care pândesc cu toată fiinţa lor primul semn de slăbiciune a celuilalt. După miezul nopţii nici mie nu îmi mai părea că vorbesc cu el ci spre mine însumi. Abia la plecare i-am zis ceva. Răspunsul la acea întrebare, pentru care într-un fel ar trebui să-i fiu recunoscător. Mă ridicasem de la masă şi stăteam sprijinit cu o mână de masă. Nu mai eram ameţit însă privirea mi se pierduse cu totul în acele fantasmagorii verzi şi galbene ce-mi jucau până în fundul capului.

_M-ai întrebat cât pot să mă umilesc pentru o femeie…Îţi răspund acum. Nu prea mult, până la a o iubi.

Pe alee nu mai era nimeni, se auzeau doar aşchiile, cristalele de urlet ale vrăbiilor Părea că în acele coroane pe care strălucea roua ar fi început o petrecere turbată. Pentru mine se sfârşise. Atât am de spus.

M.

Cu ţigara stingându-se într-o mână inspectorul-şef Augustin deschise cu zgomot un sertar al biroului şi aruncă expert cele opt file scrise îngrijit pe-o parte şi pe alta. Acela era fişierul său secret; cele mai interesante declaraţii şi procese verbale ale Secţiei Treisprezece – Grozăveşti din ultimii doi ani. Adică de când era el şef de secţie. Unele dintre acestea aveau nici jumătate de pagină pe când altele aveau până la cinzeci. Unele erau remarcabile prin nota lor de absurd despre care inspectorul-şef declara că „ n-ar fi atins-o nici bagheta marelui Kafka” . Altele erau valoroase prin stupizenia autorilor iar altele prin valoarea lor literară şi „profund umană”. Inspectorul Augustin n-avea de gând să la publice, era prea leneş pentru asta, însă urmaşul său în funcţie ar fi descoperit în acel sertar din dreapta biroului o comoară nepreţuită. Şi-apoi mai era şi satisfacţia personală, acele file scrise de mână îi păreau mai instructive şi mai pe gustul său decât majoritate cărţilor pe care le citise. Şi cu mult mai frumoase în comparaţie cu celelalte hârtii, cele pe care le introducea zilnic în dosare speciale. Desigur, acestea erau cele cu adevărat importante, căci reprezentau mai toată munca sa de fiecare zi.

Tânărul care peste nici trei minute veni escortat de doi subordonaţi şi se aşeză pe scaun de cealaltă parte a biroului acea aproximativ aceeaşi vârstă ca a inspectorului-şef. Poate cu trei-patru ani mai puţin. Şi se cunoşteau; după durata acestei cunoştinţe şi vârsta tânără a celor doi ai fi fost înclinat să spui că sunt prieteni. Doar lipsa de expresie a celui ce îţi aprindea a nu ştiu câta ţigară ar fi descurajat asemenea concluzii. Cel din faţa lui privea absent prin geamul cu gratii; chiar dacă era o secţie de poliţie gratiile erau identice cu cele de la toate camerele de parter din campusul Grozăveşti. Avea părul creţ până aproape de umeri, părea voinic însă neîngrijit nici în privinţa vestimentaţiei nici a siluetei. Cu zâmbetul acela absent şi privirea sa vagă ar fi putut părea cam stupid

_ Ai scris , nu glumă..

_ Am scris , ce să-i faci… oftă celălalt. Faţa îi rămăsese împietrită şi doar trupul solid îi răsufla adânc şi greu de parcă ar fi săvârşit un efort fizic. Era de undeva de la ţară , ai săi îl ţinuseră prin facultăţi ceva ani , însă chiar dacă terminase vreo două şi mai lucrase pe ici pe acolo tipul nu plecase niciodată in campus. Pe acest Mache, altădată poreclit Machitoru’, Augustin îl ştia de când fusese promovat şef de secţie; era prin capul liste lor cu „ posibili traficanţi de droguri uşoare”. Bănuială era mai mult o certitudine, însă nu fusese probată niciodată. Mulţi dintre clienţii cei vechi; scandalagii, dealeri. Bişniţari sau pur şi simplu ghinionişti îi deveniseră cu timpul aproape dragi. Dintre aceştia acum nu mai erau în campus decât câţiva. Se crease între aceşti oameni o relaţie specială. Alta decât cu cei care se alegeau cu dosare penale şi la fel de diferită de cea cu greii locali, patronii de stabilimente sau traficanţii arabi.

Din partea lui Mache nu se aştepta la nici un fel de raport; ba chiar se mirase când apucase foile şi se puse de scris. Îl trimisese în camera din spate. Avea să iasă o captura frumoasă, ori pentru fişierul secret ori pentru băieţii de la patrulă.

_ N-ai scris ce ţi-am cerut eu să scrii, făcu bărbatul mai în vârstă.

Apoi tăcu o vreme fără a-şi schimba expresia rece şi plictisită. Îi deveni clar totuşi că nu mai avea de primit nici un răspuns. Se ridică şi cu paşi egali, ameninţători făcu înconjurul încăperii. Pantofii scârţiiau plăcut, parchetul gemea, numai de-afară printre gratiile subţiri se strecurau alandala ţipetele unei veri abia sosite. Să-i spună ăstuia ceea ce-ar fi vrut poate să ştie despre acea tânără Gabriela nuştiucum? Lasă-l.. nici el nu spusese prea multe despre ceea ce-l interesa pe el, de pildă despre Cărbunăreanu ăsta.

_ Mă, dacă ajungeai pe mâna lu’ nea Aristotel de la paişpe naiba îţi mai dădea drumul. Da uite că io-s tânăr şi vă-nţeleg şi pe voi..

Ah, cât de puţin ne minţim anchilozările şi neputinţele subite atunci când vorbim la plural despre cei puţin mai tineri… Şi Augustin cunoştea acest lucru foarte bine. Ieşiră împreună, aproape umăr în umăr prin minuscula sală de primire. De fapt, cu excepţia biroului, camerele secţiei fuseseră iniţial destinate cazării studenţilor. Înainte de prag Augustin îl trase aproape de braţ pe companionul său:

_ Pentru asta să ştii că aştept un serviciu din partea ta. Îi spuse la ureche.

_ Eu doar asta am avut de spus , să nu-mi cereţi…

Inspectorul îl împinse uşor într-o parte şi-l privi cu seriozitate;

_ Ce naiba mă, nu d-alea vreau eu de la tine, ci altceva..

_ Ce să vreţi de la mine?

_ Las’ că ştii tu!! Ştii... Ajunseseră în pragul de lumină orbitoare al uşii. Soarele ce bătea aproape perpendicular pe intrarea secţiei îi făcu pe amândoi să închidă ochii. Dându-şi seama că celălalt îşi tot scormonea zadarnic mintea după un alt indiciu inspectorul şopti printre inelele de păr negru:

_Verde mă, verde de Grozăveşti să-ni aduci!

Rămas singur în pragul uşii Augustin mai avu un scurt moment de regret. Trebuia poate să-i fi smuls celuilalt un angajament. Pe uşa acea păşise un om frânt. Cu acele oase esenţiale ale voinţei zdrobite într-un mod mai eficient şi mai drastic decât ar fi reuşit-o orice interogatoriu din istoria instituţiei în care lucra. Dar aflase îndeajuns. Câştigase oricum…Se mulţumi să privească lung acel mers de om ce-a fost odată puternic pierzându-se sub frunzişul verde sub care ceilalţi studenţi strânşi pe bănci ciripeau ca nişte vrăbii mai mari.

Despre Orbi

de Puiu Sima

Am citit raportul despre orbi; impresia cu care am rămas după această lectură e oarecum confuză. Nu ştiu de ce confuză, sau poate ştiu, era multă fantezie aş numi-o eu, deşi specialiştii poate au cu totul altă părere. E şi firesc, de aia sunt specialişti. L-am citit cu interes şi pentru că sunt orb, şi pentru că m-a interesat să văd cum tratează un scriitor adevărat problema orbilor. Ce propoziţii seci, nici măcar fraze nu sunt, dar mai am totuşi pănă să ajung la cuprins, la conţinut adică.

Mai fac totuşi o menţiune şi apoi încep să încep, că am bătut câmpii destul; ceea ce voi scrie aici sunt păreri personale, păreri dobândite în cursul câtorva ani traiţi în neştiinţa luminii, în nevederea pomilor, a florilor, a altor ochi, a fetelor şi în genere a tot ce mă-nconjoară, nevedere despre care nimeni nu-mi poate explica nimic, pentru că nu are cum să o facă. Poţi explica unui surd ce e acela un sunet? unui surd din naştere? e absurd să încerci; cu siguranţa va fi un eşec; părerile aşadar sunt personale şi nu am pretenţia că sunt universal valabile.

Când ne naştem începem să percepem lumea, cu auzul, cu vazul, cu mirosul, pipăitul, simţuri pe care nu le realizăm ca simţuri decât când începem să învăţăm despre ele; "uite vezi?" ni se spune. îţi place? vezi? e roşie! e albastră; vezi? mereu vezi? vezi? vezi? ceva mai rar folosim auzi? de regulă spunem ai auzit, şi asta când ne adresăm cuiva şi dorim fie să subliniem ce-am spus, fie când se produce un zgomot şi nu suntem siguri dacă şi cel de lângă noi l-a auzit. Dar, iar bat câmpii.

"a avut o miningită!"

"cum? şi de la o meningită?"

"da, acuma are nervii atrofiaţi, şi din cauza asta; am fost la Iaşi, acuma trebuie să mă duc cu iel la doctoru Radian la Bacău."

"Du-te săracu' du-te! mai e şi Olteanu! la el ai fost?"

"Nu, am zis că o să mă duc şi la iel, da a fost bonlav mititelu, a fost răcit şi."

Discuţiile astea mi-au rămas cumva în minte, în suflet poate, le auzeam invariabil de câte ori ajungeam cu mama mea pe undeva. Lumea-mi dădea mere, nuci, mi-aduc aminte că o cucoană cum îi spunea mama, mi-a spart multe nuci odată şi am mâncat; voiam să sparg şi eu, şi nu m-a lăsat, "lasă că-ţi dau eu, că tu-ţi dai cu ciocanu peste mâini". De ce oare? mă-ntrebam eu; de ce eu îmi dau cu ciocanu şi cucoana asta nu-şi dă? nu întrebam mereu ce mă-ntrebam, nu ştiu de ce, cred că şi atunci realizam că mama nu-mi poate răspunde aşa încât eu să şi-nţeleg răspunsul ei.

Mergeam prin casă, şi mă loveam de uşă, apoi de scaun, de perete, de multe mă loveam; tata îmi spunea că "ţine şi tu mânuţele-ntinse tăticule, să ştii pe unde să mergi, să nu te mai loveşti!" dacă mă loveam tare, se lovea şi el de ceva, şi se văita ca mine; pfuuuu! uite şi io m-am lovit futu-i maica mă-sii! sau, bătea uşa, sau peretele de care mă lovisem, cum facem noi oamenii mari în naivitatea noastră, crezând că le face plăcere copiilor şi că astfel pe ei îi doare mai puţin. Nu cred că e aşa. Mă suiam pe scaun la-ntrerupător şi mă jucam; erau întrerupătoare vechi, cu două faze, nu plate cum sunt azi, erau două butoane de care dădeai în sus şi în jos; mă jucam şi nu percepeam nici o schimbare; pentru mine nu se-ntâmpla nimic, şi atunci se năştea în mintea mea intrebarea: de ce? cine şi de ce a pus întrerupătorul ăla acolo? nimeni nu-mi explica, poate că nici nu avea cum să-mi explice că de acolo se aprinde lumina; asta ar fi nascut o altă serie de-ntrebări. Tot tata a găsit o soluţie după mintea lui, a cumpărat două întrerupătoare pe care mi le-a montat pe uşa, zicându-mi că mi le pune acolo "ca să nu te mai urci pe scaun taticule, uite! vezi? ţac! ţac! ţac!"

Am plecat cu trenul la Iaşi; doamne, am şi acum în cap drumu ăla, la "pat-vagon" cum zicea mama, am drumul în cap spun, pentru că mi-a rămas într-un fel ciudat în minte, ca şi cum aş fi intrat pe o uşă în Iaşi, ca şi cum ai trece dintr-o cameră în alta. Trebuie să-l operaţi doamnă, să vedem. Nu vede! Nu vede! nu vede? nu vede???? nu, nu vede mititelu' a avut o miningită.

Cine! eu nu văd? cum adică nu văd?

Cel mai inteligent răspuns care-l primeam, aproape savant, era:

Nu vezi cu ochii!

Oboseam, sau mă plictiseam să-ntreb. Eu eram ca şi cornelia, ca cocoiu, ăsta era fratele corneliei pe care habar n-am cum îl chema, ştiu doar că eu îi spuneam cocoiu! cum naiba l-o fi chemând? ce-or mai face oamenii ăia acum? în fine, nu contează.

Deseori o auzeam pe mama plângând, plângea, plângea la geam şi plângea: 'de ce băiatu' meu! Nu putea să fie şi el că toţi copiii... Să se joace şi iel cu iei doamne....

Hmm.... Destul de patetică istorioara asta, dar poate că nu găsesc eu termenii potriviţi pentru a o povesti altfel, sau poate nu poate fi povestită altfel decât aşa cum am perceput-o eu atunci, şi cum o pot reda cu mintea şi cu memoria mea de acum. prea goală totuşi viaţa unui orb, chiar dacă în aparenţă ea poate fi umplută cu tot felul de ocupaţii.

"uite tăticule, ăsta e radiu! învârteşti de ăsta şi cântă! auzi? cănd îi dai drumu, astepţi şi tu să se-ncălzească, şi cântă". Sau, "puiuţu! vino să vorbeşti cu Fane la telefon!" şi eu mă duceam foarte fericit şi vorbeam cu Fane la telefon.

Citind toate astea, e greu să şi-nţelegi ce simte un copil care nu vede, şi care nici măcar nu ştie, la vârsta aia nu are cum să ştie, nu poate întelege că nu vede! nu poate şti ce-i lipseşte! el aude, şi crede că toată lumea din jurul lui e ca el; nici nu-i poate explica nimeni nimic, nu doar pentru că nu se poate neapărat explica, ci şi pentru că e dureros să-i explici unui copil neîntregul lui.

Înainte să doarmă, hmm.... şi acum cred că face la fel, tata citea sportu', eu auzeam foşnetul ziarului, el îmi spunea că citeşte, eu ceream un ziar şi citeam şi eu; puneam mâna să văd cum îl ţine el, îl ţineam şi eu la fel, şi ziceam că "şi io citesc! citeşte tăticule!" doamne, ce greu trebuie să-i fi căzut atunci...

Mergeam pe tricicletă şi mă opream în garduleţul din faţa casei; tricicleta se oprea, şi eu nu-nţelegeam de ce Cocoiu nu face la fel, de ce Cornelia nu face aşa. Mergeam prin casă şi am dat peste mama mea care călca rufe, călca pe jos, doamne că săraci am mai fost, nici acum nu mi-e ruşine, m-am împiedicat de ea şi mi-am rupt mâna.

Cred că e suficient atât pentru a-şi face cineva o imagine despre prima mea copilărie, goală şi lipsită de fericirile şi bucuriile pe care alţi copii le pot avea, dar din fericire eu nu realizam atunci toate astea.

"Trebuie să-l duci la Buzău, acolo e o şcoală specială pentru ei! du-l să facă acolo. Au şi grădiniţă."

Parcă ieri a fost... "ce e aia Buzău?" e un oraş tăticule, o să mergi acolo la şcoală; răspundea tata; Ancuţa, asta era sora mea, ea o să meargă la Olteniţa, şi ea! ce! crezi că ea o să stea acasă? avea tatăl meu un fel de a explica faptul că nu doar eu sufăr, era-n stare să-mi spună că şi Cornelia, şi Cocoiu se duc dracu ştie pe unde să facă şcoala sau grădiniţa, dacă mă loveam eu se lovea şi el, dacă mă bătea vreun copil el îl bătea... poate că asta era calea, poate că ar fi trebuit să-mi explice, dar ce să-mi explice? şi mai ales cum? E greu şi pentru părinţii unui orb cred, e greu să ştii ce să faci, şi cum anume trebuie să te porţi cu copilul tău.

Acum, nu ştiu dacă să şterg tot ce-am scris, sau să continui... nota rămâne aceeaşi, cenuşie, e greu să-i adaugi până şi o notă de umor, e greu pentru că toate astea le-am trăit, e greu şi acum când mi le-amintesc, darămite atunci când eu le trăiam toate astea din plin şi cu tot sufletul, doar poate o notă de sarcasm, dar nu prea-mi arde acum de asta...

"Îl lăsaţi aici doamnă, are tot ce trebuie, îi dăm haine, mâncare, sunt şi alţi copii ca el...."

"Eu nu rămân aici! eu vreau acasă!"

"Nu te lasă mămica ta aici", îmi spunea...

Şi deodată am strigat-o pe mama, şi nu mai era, nu mai răspundea...

Am plâns ţin minte, am plâns pănă seara şi mi-aduc aminte că mă gândeam că după ce mă scol din somn am să plâng din nou, şi am să plâng aşa mereu, pănă vine mama, că ea trebuie să mă audă...

Nu ştiam să fac nimic singur; nimic! aveam o tovaraşă educatoare, Bratosin se numea, doamne, o aud şi acum, o voce cavernoasă, rece, goală, dură, sau poate aşa am rămas cu ea în minte.

"îmi dai să mănânc?"

"aici nu vorbeşti cu tu!" când vorbeşti cu mine, întrebi dacă îmi daţi să mănânc, şi spui dumneavoastră îmi daţi....

"uniforma o dai jos şi o pui pe umeraş, la masă mâncati doar când e ora de masă, trebuie să mâncaţi tot din farfurie", farfurie care erau de fapt nişte castroane de tablă, eram singur acolo, şi mergeam la masă şi făceam un fel de trenuleţ, ne ţineam unii de umerii celorlalţi, şi ne făceau jocuri, adică, ne puneau o papuşă mecanică să meargă pe o masă, flic-flac, flic-flac, se auzea, dar nu aveam voie să punem mâna pe ea, şi eu nu-nţelegeam la ce dracu trebuie să mă bucur? flic-flac, flic-flac.... În fine......

ne puneau poveşti la pickup, doamne câtă fericire simţeam atunci, atât de mult îmi plăceau poveştile, aş fi vrut să fiu şi eu ca Ţugulea, ca Făt-frumos, că ăsta şi acum mi-ar plăcea, dar sunt ceva diferenţe între noi slavă domnului, mă transportam în lumea aia şi uitam că nu văd, că mama şi tata m-au lăsat acolo, ştiam că odată ajuns acasă am să vreau şi eu pickup cu plăci, am vrut şi am şi avut, şi îmi umpleam viaţa aşa, ascultând şi reascultând poveşti....

Deschideţi urechea bine,

Să vedem ghiceşti, ori ba!

Cine te-o striga pe nume,

De ghiceşti, ne-om bucura!

Aţi jucat vreodată jocu asta? aaa.... Nu ştiaţi? e un joc; un joc pe care-l jucam la Buzău, pentru că noi trebuia să ne formăm auzul, şi după ce cântau toţi aberaţia asta, unu te striga pe nume şi tu trebuia să spui cine te-a strigat.

Am punctat suficient poate copilăria, prima copilărie, deşi trec peste multe aspecte, trec pentru că ele, aspectele adică ar părea că se repetă, deşi pentru mine toate au avut unicitatea lor, toate m-au marcat mai mult sau mai puţin. Ideea mea care aş vrea să rămâna după aproape trei pagini, e că un copil orb e un copil care nu realizează ce i se-ntâmplă, ce anume-i lipseşte, pentru că eu consider că nu i se poate explica. Am repetat remarca aceasta, am repetat-o intenţionat, am vrut să subliniez de fapt prin repetiţia aproape obositoare poate, drama copilului orb, dramă care îl urmăreşte pe copilul orb şi când devine adult, o dramă a întunericului, un întuneric pe care în aparenţă poate fi stăpân, el orbul, întunericul fiind singurul poate peste care poate stăpâni...

Am mers apoi la o operaţie, să-mi facă Boieraş operaţie la ochi, să pot vedea. Atunci m-am luminat eu cât de cât, mi-aduc aminte parcă ieri a fost.

De ce mergem la spital? întrebam eu. Nu mă doare nimic. Mergem să te faci bine mamă, să te operezi la ochişori, poate dă bunu Dumnezeu să vezi şi tu mamă.

Răspunsul l-am primit într-un fel de la un doctor, am să-l amintesc aici, pentru că răspunsul asta a pus oarecum ordine în mintea mea, am să-l redau aşa cum mi-l amintesc.

"Uite cum e; tu nu vezi!"

"Cum adică nu văd?"

Atunci, omu ăla a luat nişte doape cred, a luat ceva pe care mi le-a băgat în urechi.

"Stai cuminte", îmi spunea cu blândeţe; nu-ţi fac nimic rău.

Mi-a băgat doapele alea-n urechi, apoi, după ce le-a scos, m-a-ntrebat.

"Mai auzeai ceva?"

"Nuuu!"

Am zis eu.

E! aşa ai tu ceva pe ochişori, de aia nu vezi. Şi domnu doctor, o să te opereze, să dea la o parte ce ai pe ochişori, să poţi şi tu să vezi. Să mă vezi pe mine, să mă vezi fără să pui mâna pe mine....

A urmat operaţia, mi-aduc aminte că după operaţie m-au dus într-o cameră unde au făcut întuneric, să îmi scoată mie pansamentul de la ochi, să nu mă supere lumina pe care ei erau siguri că eu am să o văd. Dar, nu a fost să fie, nici nu mai ştiu dacă au fost sau nu dezamagiţi, ştiu doar că erau mulţi în cameră, ştiu că mama iar a plâns, şi a plâns, şi era necăjită că băiatu iei nu vede şi stă printre străini Doamne....

Toate se leagă între ele cumva, toate, chiar dacă ţie cel ce le citeşti îti pot părea stupide.... Şi cu asta termin cu prima copilarie, trăgând concluzia că în opinia mea, un copil orb, e un copil căruia nu i se poate explica ce-i lipseşte, un copil care traieşte în drama iluziei că el e ca şi ceilalţi copii, discuţiile dese pe care le aude despre el făcându-l să-şi pună anumite întrebări, întrebari la care e foarte greu să primească un răspuns. Cred că niciodată nu voi reuşi să-l ajut, să-l determin pe un văzător să poată întelege asta, să poată trăi măcar pe jumătate o asemenea dramă sufletească...

Cei ce văd asimilează imaginea, ei nu o realizează pe bucăţi, o asimilează în ansamblul ei, intră-ntr-o casă, văd direct covorul, perdeaua, servanta, vitrina, fotoliile, măsuţa, televizorul, geamul, nu ca noi, noi luăm cunoştinţă cu ele pe rând, întâi cu covorul, apoi încet încet, cu toate obiectele din camera respectivă, pe măsură ce ne plimbăm prin ea şi explorăm cu mâinile fiecare obiect ce se găseşte în incinta cu pricina; perdeaua, "ia uite ce perdea are nenea Tică, nu e ca a noastră tati, e mai mare"; sau "de ce nu avem şi noi fotolii că nenea Sandu?" sau, "tanti Mioara nu are scaune ca ale noastre". Menţionez că noi aveam nişte scaune din fier forjat, şi o masă de asemenea din fier forjat, să dea bine probabil... diferenţa nu o putem face decât treptat, nu ca cei care văd, şi iau imaginea dintr-un flash, dintr-o singură privire ei ştiu, ei sunt obişnuiţi că nu toate lucrurile sunt la fel.

Una dintre confuziile aproape amuzante pe care am făcut-o la un anumit moment dat, "uite tăticule, când mergi pe tricicletă te ţii cu mânuţele de coarne! de amândouă!" mergeam la ţară, acolo erau animale, oamenii aveau curţi cu garduri, dar nu toată lumea avea la fel, unii aveau garduri de lemn, altii de fier, dar, erau oameni care aveau animale; mi-a fost întotdeauna teamă de ele, nu ştiu exact de ce; poate pentru că nu le vedeam şi nu ştiam de unde vin; naiba ştie. "te ţii cu mânuţele de coarne, tăticule!" Cati, verişoara mea, avea vacă. Ne aducea lapte, mie-mi aducea, "să bea Puiuţu" a zis mama, "că iel ie slab!", "nu ştiu ce-a avut vaca azi, că când am muls-o m-a-mpuns cu coarnele!" deci, şi vaca are coarne!

Mă scărpinam în cur, sau în alte părţi, şi mi se spunea: "ia mana mă d-acolo! nu-i frumos!" luam, menţionez că şi azi mai fac asta, luam câte o poziţie hmm... meditativă, stăteam cu mâna la ochi, într-un fel ciudat. Policele împins bine-n ochiu drept, şi palma oblic peste frunte; acum asta e poziţia mea de meditaţie. La Buzău mulţi stăteam ba cu capu-ntr-o parte, ba cocoşaţi, ba cu mâna-n ochi, mulţi orbi au cred şi azi obiceiul ăsta, ne scobeam în nas, eu cel puţin, fără să realizez că nu e frumos, că nu dă bine pentru ţinută. Nimeni, decât târziu s-au introdus în programa şcolară, ore care să ne înveţe despre ţinută; se numeau "corectare!" pe mine mi-amintesc că mă puneau să merg cu o minge medicinală pe cap, nu ştiu ce dracu voiau să corecteze în felul ăsta, probabil că ţineam capu-ntr-o parte, şi în felul ăsta voiau să....

Radioul a făcut parte din viaţa mea, radioul, piese de teatru, mi-aduc aminte cu nostalgie aproape de piese că Inez de Castro, Zăpadă-n toiul verii, Ion, şi multe altele pe care şi azi le reascult cu plăcere, în amintirea că "p-asta am ascultat-o în clasă, sau pe astalaltă-n dormitor la Buzău"... copiii nu se jucau cu mine, sau dacă o făceau aveau un fel de a se juca; ieşeam în faţa blocului, acolo era o alee mărginită de gard de-o parte şi de cealaltă; ei legau de exemplu o sârmă de ambele garduleţe, "vine Puiuţu!" eu mă-mpiedicam şi cădeam de pildă, ei râdeau şi uneori cred că râdeam şi eu, doar doar se vor juca şi altceva.

Încet încet încolţea în sufletul meu un fel de răutate, de dorinţă de a mă răzbuna pe toată lumea asta rea. "nu eşti decât un nenorocit! nu eşti bun de nimic!" sau "pune mâna şi mănâncă, după ce că eşti aşa, mai eşti şi slab!" să mă joc singur... da, singur, să mă lase toţi copiii în pace, de ce râd de mine? de ce râd ei dacă eu cad şi mă lovesc? de ce râd dacă mă lovesc de stâlp? ce e de râs? menţionez că şi acum mai sunt oameni pe care-i amuză copios asta. Să mă joc singur.... Să mă joc de-a radioul! da.... De-a radioul.... Şi încet încet, mă retrăgeam într-o cameră, singur încercam să fiu, şi... "toc, toc, toc, toc, toc, toc ... a fost ora douăsprezece! Buletin de ştiri! Tovarăşul Nicolae Ceauşescu...". Sau "... aici Bucureşti România, este ora zece şi trei zeci de minute; revista şlagărelor...".

M-am jucat mult de-a radioul... îmi plăcea, nu-mi putea strica nimeni jocul ăsta... era un joc prostesc poate, un joc de copil singur, şi ştiam să-l joc, ştiam să mă joc, doar radioul a făcut multă vreme parte din viaţa mea. Ştiam că nu mă pot juca leapşea, prinselea, v-ati acunselea, asta mă mai jucam uneori cu Ancuţa, sora mea.... Trist, al naibii de trist.

Am crescut, am devenit ... nu, nu am devenit, sună prea pretenţios, am ajuns adolescent. Există oare un bărbat care să nu-şi amintească de prima labă? mă cam îndoiesc... Dumnezeiesc era când aveai când şi cum să tragi o labă, să te gândeşti la Veronica, Mariana, sau la vreo altă fată care începea să-ţi placă, să te atragă şi altfel decât pănă acum. Veronica, una dintre frumuseţile clasei, o fată frumoasă şi azi, dar nu asta contează, era cum să explic, era aşa... era într-un fel, nu avea nici un defect; tot ce facea ea, când vorbea ea, când râdea ea mai ales, când plângea, a plâns şi am împăcat-o eu, a vrut să o împac când a tras Teophil mocheta cu ea şi şi-a rupt mâna, când voia să-i dau ceva.... Ştiţi fiorul acela când eşti îndrăgostit? ceva pe care-l simţi cumva în stomac? şi Veronica a vrut să o sărut într-o zi, şi am sărutat-o, o ţineam în braţe, era slăbuţă şi era cea mai frumoasă din lume, nu mai erau fete ca ea, şi i-am cumpărat prăjitură, şi am vrut să-i spun că eu o iubesc mult, dar ea nu a vrut să mă asculte, mi-a spus să-i scriu, i-am scris, aş da orice să mai am bileţelul acela scris în braille, şi când o sărutam ea nu vorbea, nu spunea nimic, se lăsa doar moale în mâinile mele care tremurau

... şi am mers în biblioteca şcolii amândoi într-o seara, şi acolo ne-am sărutat, am uitat de mine, nu ştiu dacă şi ea de ea, ne strigau supraveghetoarele de noapte să mergem în dormitoare şi noi de-abia le-auzeam, era Ninel internat la infirmerie şi ne-a văzut că am intrat în bibliotecă, şi ne-a bătut în uşă, "duceţi-vă!" vă strigă tanti Ica! Infirmeria era lângă bibliotecă.... Ce scorpie şi tanti Ica asta.... Directoarea şcolii ne-a convocat a doua zi, făceam anatomie cu ea, ne-a dat 4 şi mie şi Veronicăi; mă-ntreb oare cât îşi mai aminteşte ea din toate astea.... Ea ce simtea.... Am suferit aproape fizic când am auzit că Veronica s-a sărutat şi cu Teophil, şi cu Manuel.... Manuel ăsta era un tip care mai vedea, avea un succes fantastic la fete, îl iubea Valentina, Veronica, toate-l iubeau.... Frumoasă adolescenţa una peste alta, trăită în înconştienţa nevederii, acolo toţi eram la fel şi nu ne loveam deloc de realitate, sau prea puţin, şi fie ne apărau părinţii, fie deformau ei realitatea cumva; "formează număru de telefon mai repede că mine!" sau "el ştie să umble mai bine ca mine bă Fane bă!" şi atunci eu credeam despre mine, îmi formam o părere despre cum formez eu numărul mai bine că tata, sau cum umblu eu nu ştiu unde mai bine ca el; şi ce deştept sunt eu; fac totuşi menţiunea că impresia asta nu m-a părăsit nici astăzi, dar mai şi glumesc un pic. "să facă liceul sanitar şi să se facă maseur! să-nveţi bine tăticule, să te faci maseur, să te duci şi tu la mare să lucrezi acolo, acolo vine străini tăticule şi-ti mai bagă şi ţie ceva-n buzunar!"

Şi l-am făcut, şi m-am făcut şi maseur, şi am lucrat şi la mare, dar asta e altă poveste....

Încet încet încolţise în sufletul meu de adolescent o dorinţă de a mă răzbuna pe cei din jur, pe mama pentru că m-a lasat la Buzău atâţia ani, liceul îl făceam deja la Bucuresti, pe tata că mă minţise că Anca face şcoala la Olteniţa, pe sora mea că şi ea mă minţise, şi atunci nu am vrut să fiu extern, şi la liceu deşi era în Bucureşti am vrut să stau tot la internat. Treptat am început să plec, să fug de acasă, de la liceu, lipseam chiar şi trei luni, mă duceam la Cluj sau la Arad, nu contează, dar să sufere şi ei, să vadă cum e să nu ştie de mine cum nici eu nu ştiam de ei. Doisprezece ani am stat la Buzău aproape, şi aproape că nici acum nu pot să nu-mi amintesc; câte bătăi.... Ne băteau cu pantoful, cu numărătoarea, cu ce apucau... câte frustrări se nasc în sufletul unui copil când e bătut, dar al unui copil orb, care nu se poate apăra în nici un fel....

Am mers la Arad să o revăd pe Veronica; după clasa a VIII-A, fetele au mers la liceu la Arad, iar baieţii la Bucuresti; doamne.... cât de distantă era Veronica; cât de îndepărtată.... M-a durut şi atunci şi aproape că simt şi acum durerea aia de suflet; cum e să te doară sufletul? când eşti adolescent şi iubirea, şi fericirea iubirii, şi nefericirea neiubirii dor; undeva în piept cred că doare nefericirea, iar fericirea doare cumva dulce în stomac parcă, în abdomen....

Ce frumos e... era ....

Manuel a futut-o pe Daniela! Cutare a futut-o pe cutăriţa! eu, eu nu futusem pe nimeni, şi Doamne tare aş mai fi futut şi eu ceva! noroc cu laba, dar parcă devenise insuficientă! la mine la bloc erau fete, se jucau sau vorbeau cu mine, dar.... Am avut un insucces fantastic şi constant la fete tot timpul liceului, ma gândeam că eu o să fiu că domnu Sasu, nu o să mă-nsor niciodată, că nu o să mă iubească nici o fată! în clasa a XI-A, ne-a preluat la dirigenţie unu Ispas despre care se povestea că e un om tare al dracului! Între mine şi omu ăsta a fost o dragoste la prima vedere cred, eram cel mai idiot din clasa aia, mă chema la el în cabinet şi stăteam ore-n şir de vorbă, şi-i spuneam eu că nu mă iubeşte Cristina, că am fost şi cu ea în oraş, dar nu a vrut nici sa mă pupe; Cristina era o fată care facea liceul la Electro-aparataj, pe care o cunoscusem la chioşcul de îngheţată, acceptase să-i iau o îngheţată şi... şi mai ieşise cu mine la plimbare probabil din curiozitate....

Ea vedea, Veronica devenise deja amintire, amintire urâtă, era o curvă, se pupase cu Teophil şi cu Manuel, şi eu o iubeam, şi ea de ce m-a lăsat să o sărut, ce! ea nu mă iubea? şi Cristina nu avea nici ea nici un defect, şi când râdea ea, când vorbea, când ... când ... dar asta nu voia să o sărut; de ce?

"cum de ce, bă! pentru că eşti orb!"

"păi şi eu ce vină am?"

"păi n-ai tu vină", zicea Ispas, "dar tu trebuie să o atragi pe fata asta cu ceva, cu o poveste, cu o vorbă frumoasă, cu ceva aşa încât ea să fie dispusă sa treacă peste faptul că eşti orb, bă! orb! dar pentru asta", spunea tot el, "pentru asta trebuie să citeşti, să citeşti mult, Puiule, să citeşti şi să ştii ce simte, cum simte o femeie, o fată, cum să faci ca ea să dorească să stea de vorba cu tine", şi stătea cu mine şi citeam împreună, el recitea, Cel mai iubit dintre pământeni, Moromeţii, şi ascultam muzică, şi eu ascultam Abba, Boney M, el asculta pentru că ascultam eu şi-i plăcea şi lui.... El a reuşit sa mă facă să-nţeleg că dacă eşti orb, nu eşti ca toţi ceilalţi, şi că doar prin dobândirea de cultură, de lectură, de minte, doar aşa te vei putea impune în faţa celorlalţi, doar aşa îi poţi determina să te accepte, doar aşa o voi putea face pe Cristina să se gândească la mine. Şi pe Cristina n-am făcut-o, într-o zi n-am mai găsit-o, ea era din provincie şi s-a dus la ea în oraş să facă liceul acolo. Mă duceam şi mă aşezam în genunchi şi mă rugam la Dumnezeu aşa cum credeam eu că trebuie să mă rog, "Doamne, dacă m-ai lasat orb ajută-mă să cunosc şi eu o fată frumoasă, să mă-nsor şi eu că o să rămân ca domnul Sasu ne-nsurat", precizez că domnul Sasu ăsta era un exemplu pentru mine, era necăsătorit, divorţat, nu ştiu exact, dar constituia un exemplu în sensul ăsta pentru mine. Începeam să plec, să păşesc în viaţă şi nu ştiam ce naiba o să se aleagă; deşi mascam asta cu ironii, cu umor, mă duceam la băut cu băieţii, eram cine eram sau cine mă credeam că eram, vedeam şi alţi orbi care aveau alte perspective, Nicu Olteanu de pildă, ăsta cânta foarte bine la chitară şi se adunau fetele în jurul lui să-l asculte cântând, pe Ispas ăsta îl idolatriza una dintre profesoarele din şcoală, erau şi orbi care nu spuneau nimic, răi, nesuferiţi, proşti, nu contează, şi aşa deja încep să mă repet, povestind şi iar povestind.

Relaţiile pe care le-am legat atunci nu au rezistat în timp, astăzi trei oameni au ramas într-un fel sau altul în viaţa mea de atunci, Edi cu care m-am înţeles bine încă din primele zile ale liceului, Costică cu care am o relaţie bună aş spune eu, şi, şi aici e aici, Veronica; fiecare dintre ei sunt în viaţa mea atâta cât sunt, nu aş şti să precizez exact cât sunt şi eu în viaţa lor şi sub ce formă, dar asta deja nu prea mai are legatură cu subiectul pe care mi l-am propus.

Ispas însă a fost lângă mine încă din 1988, şi, şi astăzi vorbeşte cu mine la fel, îmi arată, îmi explică, îmi dă să citesc, stă cu mine de câte ori am nevoie să stea.

Apoi lucrurile au început să se aşeze aş spune, să intre pe un făgaş mai mult sau mai puţin. Am terminat liceul de bine de rău, am lucrat ca maseur, Ceauşescu ăla în privinţa asta era omenos cel puţin, orbii aveau posturile de maseuri asigurate, aproape că era monopol pe meseria asta, unii erau profesori, alţii lucrau la perii, mături sau împletituri, nu contează deja povestea începe să se aplatizeze, am omis anumite amănunte pentru că nu au neaparat relevanţă în viaţa mea ca orb, viaţa pe care o preţuiesc acum, o preţuiesc nu pentru că se poate trăi şi aşa, o preţuiesc pentru ceea ce mi-a oferit, dar şi asta e altă discuţie deja. Una dintre piesele de teatru care mie mi-a revelat aproape anumite răspunsuri la întrebări care păreau fără răspuns, se numeşte "A cui e viaţa asta-n definitiv", şi o recomand oricui cu aplomb şi entuziasm, e poate cea mai frumoasă piesă de teatru pe care am ascultat-o vreodată.

Existenţa lui Dumnezeu mi se releva sau revela încet, încet, de la întâmplări banale, stupide poate, ca dă Doamne să am mâine şi eu bani să-mi cumpăr nu ştiu ce, până la rugi mai mult sau mai puţin deplasate, rugi care mi se-ndeplineau ca prin farmec. Am început să cunosc fete, să le vorbesc, să reuşesc să le creez dependenţa în a dori şi ele să vorbească cu mine, să devin meschin, să învaţ să nu preţuiesc oamenii cu una cu două, să dispreţuiesc chiar, să înşel, să profit, să abuzez, am văzut că se poate şi că obţii pe calea sau pe căile acestea anumite satisfacţii, am început să beau, să-mi calc sufletul în picioare, niciodată nu cred că am avut un suflet mare, poate că doar atunci când eram copil să fi văzut lucrurile cu candoarea şi cu inocenţa specifice vârstei, să nu mai preţuiesc, să spun că ce e asta Beethoven, sau ce e aialaltă, să fiu cât se poate de debusolat. Ce m-a adus acolo? Nu aş şti să spun exact; suma întâmplărilor poate, dezamăgirile, nereuşitele, deşi poate fi tot aia, felul în care mă priveau oamenii, "săracul ... şi nu e prost", sau "când semnezi condica pune degetul, că dacă nu vezi nu ai cum să semnezi", sau "un pateu, doi lei cincizeci. Lăsaţi că îl plătesc eu", spunea altcineva; "nu e nevoie spuneam eu", şi celălalt spunea "lasă mamă, zi bogdaproste, că am şi eu un văr sau un vecin orb"....

Toate astea spuse asa, povestite aşa dezlânat şi aparent fără şir, par poate stupide, nu mă pot pune în situaţia unui cititor să mă gândesc ce sentimente îi trezeşte. De aceea m-am şi abţinut să povestesc şi alte întâmplări, întâmplări care pe mine m-au marcat, mi-au marcat viaţa, existenţa, sufletul, începând din copilărie şi parcă nici acum nu se mai termină...

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să cunosc şi eu o fată, o fată sinceră, foarte foarte frumoasă, cuminte, un copil aproape, o fată extraordinară, o Ileana Cosânzeana din poveste, să fie domnişoară, să fie un nufăr, etc, şi Dumnezeu mi-a scos în calea vieţii mele o asemenea fată. Ne-am iubit frumos, atunci aşa am perceput; "cum să stai tu Mirela cu un handicapat, mamă? Tu nu te gândeşti că el nu te vede mamă cât de frumoasă eşti? Nu poate să te ducă la munte mamă, nicăieri nu poate să te ducă. Te faci de râs cu el mamă! Tu nu te gândeşti?", "Mirela, te iau în Austria, vii pe la noi, poate-ţi mai trece". "Ce-ţi mai face iubitul?" şi ea tot mă iubea şi mi se dăruia cu toata fiinţa ei, cu tot sufletul ei, atâta cât era. Într-o zi, toate astea s-au sfârşit, nu contează împrejurările, nu sunt relevante, am avut şi eu vină atunci, şi am început să cad, mai jos, şi mai jos. Am lăsat serviciul, am plecat cu Edi în Ungaria, cerşeam, se făceau bani frumoşi, veneam în Romania din când în cand, mergeam la curve, beam, viaţa asta era mă gandeam eu, mergeam la bingo

de pildă, unde eu oricum nu găseam nimic de făcut decat să beau, am avut o serie de relaţii pasagere, azi cu Adina, mâine cu Luminiţa, poimâine cu x, nici nu prea mai contează.

Au trecut vremea şi timpul, amândouă au trecut şi pe măsură ce trecea vremea mă-ntrebam: oare eu ce o să fac? O să pun punct la toate astea? O să mă aşez şi eu cumva în viaţa asta? Şi timpul mi-a răspuns la-ntrebarea asta, şi acolo la ofiţerul stării civile ea a spus da, şi eu am spus da şi am avut emoţii atunci, şi am semnat acolo cu nişte cârcei în loc de semnătură, Elena aşa numeşte semnătura mea şi zâmbeşte, a venit un copil extraordinar, şi ce mai vreau acum de la viaţă... viaţa m-a dat la o parte de peste tot din social, nu mă mai angajează nimeni, în locul meu lucrează acum cineva care vede, eu ... dar trebuie să fiu mulţumit, fericit poate, alţii nu au nici măcar jumătate din ce am eu acum. E un mod simpluţ de a te consola? Poate, dar am ajuns în timp la convingerea că destinele nu ni le putem noi aranja, că nu suntem lăsaţi să decidem, avem anumite oportunităţi şi atât.

Pe final se impune desigur şi o concluzie, sau câteva precizări măcar, pentru a pune o ordine oarecare în scrierea asta; repet menţiunea pe care am făcut-o la-nceput, anume că părerile sunt personale, nu sunt şi nici nu trebuie să fie universal valabile, că am reîntâlnit-o de curând pe Veronica, mult mai matură decât o cunoscusem, la fel de uşuratică cred ca şi atunci când s-a sărutat cu Manuel, că vorbim zilnic şi din când în când ne mai şi ciondănim, că am rămas în relaţii cu destul de puţini oameni, poate şi din cauză că nu sunt deloc ancorat în social, că sunt mulţumit cu ceea ce am dar nefericit pentru că nu pot oferi, că acum îl rog pe Dumnezeu să-mi dea înţelepciune, înţelepciune încât să-nţeleg şi să găsesc răspunsuri, că îi urmăresc pe ceilalţi nevăzători şi văd traiectul vieţilor lor atât cât se poate vedea şi nu am de ce să-i invidiez, că Dumnezeu îmi mai îndeplineşte şi acum rugile mele mai mult sau mai puţin mărunte, că am învaţat de mult să nu văd, că pot să visez la orice, cum ar fi dacă aş vedea? Sau cum ar fi dacă am avea o vilă nu stiu pe unde?

Sau cum ar fi dacă Elena s-ar bucura pentru ... sau...., că nu voi şti niciodată cum sunt alţi ochi, cum e soarele, cum e tot sau cum e nimic, uite că am dat-o şi-n metafore, că mai am multe de învăţat şi de citit, că nu mă ajută la nimic că ştiu să lucrez pe computer, că am nevoie de un dram de noroc, şi pot să pun o mie şi una de virgule şi o mie şi una de conjuncţii....

Un singur orb am văzut care după părerea mea a reuşit în viaţă, el da, el a reuşit şi şi-a găsit calea, e diacon pe la o mănăstire, nu ştiu nici măcar cum îl cheamă, dar omul ăla a reuşit; părea împăcat cu sine, părea resemnat şi mulţumit atunci când l-am auzit vorbind. Cred că l-am invidiat atunci.

Nevederea te urmăreşte şi te apasă, nu te lasă să mergi şi să vezi, mereu te apasă, mereu ţi se aduce aminte că nu vezi, oricând, mereu, e pe lângă boală fizică şi una de alta factură, e că o plagă, ca lepra aproape, "uite ce fată frumoasă are lângă el", "uite-l ce bine face sau ce bine drege", "ai mâini de aur, mamă, o să mai vin la masaj la tine", "cum te-ai suit în tramvai dacă nu vezi?", "săracu' nu vede" etc.

Ca o ironie a sorţii, şi cu asta termin, mi-aduc aminte că atunci când eram la Buzău, a murit unul dintre profesorii noştri, era orb, era profesor de muzică, şi când l-au înmormântat au pus lângă el şi bastonul acela alb, nu ştiu şi nu am ştiut niciodată de ce. Nevederea să-l fi urmat chiar şi după moarte ?

Patetică, da, tare patetică povestea asta; deşi nu e poveste, deşi le-am trăit toate astea cu o intensitate mult mai mare decât am reuşit să le redau aici, măsura lucrurilor şi a suferinţelor, măsura bucuriilor şi a nemulţumirilor, toate astea nu le dăm noi. Dumnezeu lucrează prin noi, prin noi toţi lucrează şi-şi înfăptuieşte lucrările sale.

Tîrla şi sexul capitalist
[fragment din romanul "Jurnalul unui om normal"]

de

Incursiunile mele autobiografice mă obligă uneori –încă o dovadă că sunt român- să recurg la o terminologie atît de profund naţională încît o presupun perfect transparentă oricărui cititor. Cuvîntul „tîrlă”, de pildă, numai dintr-o regretabilă şi temporară omisiune n-a fost încă înnobilat de vreun poet de manual într-o rimă epocală.

În anul 1985 al veacului trecut (secolul XX, mileniul II al erei creştine, pentru a evita eventuale probleme mult ulterioare de datare a acţiunii – dacă s-ar fi gîndit şi Homer la chestia asta, ar fi evitat scrierea cîtorva sute de cărţi şi defrişarea unui mare număr de hectare de pădure), bunicii lăsaseră nişte ciobani să facă tîrlă pe unul dintre pămînturile lor mai de la munte. Prilej nemaipomenit pentru adolescentul care eram de trăiri anamnetice precum mulsul mioarelor la strungă , bucătăritul la ceaun în aer liber şi multe alte mioritisme. Dar memoria e un vehicul cu totul incontrolabil: un singur personaj a rezistat neştirbit. Nu trebuie să fac nici un efort să mi-l amintesc pe Trifan – era unul dintre ciobanii tineri, un fel de middle-executive cu certe posibilităţi de avansare în ierarhia stînei. Un băr Într-o dimineaţă, Trifan şi-a făcut o intrare triumfală de la prima oră: trăgea după bicicletă, legaţi de cadru, doi şerpi cu capetele zdrobite. A dat vreo două ture de tîrlă tîrînd prin ierburi şi praf şerpii muribunzi, cu solemnitatea unui ritual în premieră, urmărit placid de oi şi în atmosferă de galerie sportivă de restul privitorilor. Ciobanul Trifan radia, în clipele acelea, energia epopeică a lui Sindbad la cîrma corăbiei. A Sfîntului Gheorghe călare pe cal. A lui Ion Iliescu în fruntea revoluţiei anticomuniste. Aşa mi-a rămas atunci în memorie ciobanul Trifan şi bicicleta cu care rimează.

La vreo cinci ani după povestea asta, domnii Hăngănuţ şi Galben, cărora le mulţumesc pe această cale, m-au luat cu ei să mă iniţieze în pescuitul păstrăvului şi lipanului pe rîul Parva. Ăsta e un rîu care izvorăşte undeva aproape de capătul lumii, la vreo doi munţi de locul tîrlei din copilărie. Într-una din serile petrecute în sălbăticie, aşezarăm tabăra lîngă un observator de urs, făcurăm un foc vesel, fripserăm de-ale gurii, uşurarăm de conţinut nişte sticle. Evident, discutarăm multă politică, cu multă pasiune. România trecuse de curînd printr-o chestie de-i zic unii revoluţie, Hăngănuţ era fesenist de stînga, Galben era ţărănist de dreapta, eu eram proaspăt student şi mîndru colaborator la o gazetă liber? În liniştea serii, se auzeau dezbaterile noastre aprinse pe fundal de lemne trosnind în foc şi păstrăvi antrenîndu-se pentru luptele corp la corp de-a doua zi în apele uruitoare. Acest concert armonic şi terapeutic a fost întrerupt, întîi firav apoi tot mai apăsat, de un scîrţîit mecanic greu de înţeles în decorul descris. Am devenit atenţi şi-am privit cu încordare în direcţia din care venea zgomotul; nu s-ar fi aşteptat vreodată vreunul dintre noi să zărim întrupîndu-se din întuneric un cioban ciolănos călare pe o bicicletă! Tohanul se învechise dar l-am recunoscut dintr-o privire. Ciobanul Trifan a dat seara bună, l-am chemat să stea cu noi lîngă foc, la o ţuică, la o parolă autentică. A închinat cu noi. Am povestit. Şi dă-i cu Iliescu, dă-i cu Raţiu, -Io n-am înţăles nemnică! Apăi nu mai îi Ceauşăscu preşedinte? No, mare mninune ş-asta!

Îl durea pe Trifan fix în ghidon cine e preşedinte la Românica! Tot din neamul lui trebuie să fie şi ăla care a descoperit că schimbarea stăpînilor e bucuria nebunilor...

...

Ajuns în acest punct al poveşti îmi dau seama că unii cititori ar putea fi agasaţi de exhibarea repetată a biografiei autorului şi nu pot decît să le dau dreptate. În anumite cercuri, aş putea chiar să fiu acuzat de deviaţionism literar; potrivit unor curente de gîndire la modă, scriitorul nici măcar nu există. Textul se autogenerează, se înmulţeşte ca euglena verde, prin diviziune. O carte o naşte pe alta şi, odată ce toate cărţile lumii s-au scris, nu ne-a rămas decît să ne cităm unii pe alţii, cu mai multă sau mai puţină inspiraţie, să mai adăugăm un strop la oceanul de hîrtie înnegrită. Pentru oamenii subţiri, însăşi ambiţia auctorială este o formă de bovarism indecentă, care trebuie să ducă la plasarea imediată în carantină a b

...

Conchizînd că viaţa e doar o scurtă distracţie înaintea morţii, Coleaşă îl asigură pe Mititelu nu numai de toată discreţia ci şi de întregul său sprijin.

-Şi cîţi bani mai ai şi-aşa mai departe?

-Păi, să fi rămas vreun milion.

-Scade berile astea de la urmă şi ai mare noroc cu mine! Cunosc curvele din oraş ca-n palmă. Unde ştiu eu, cu cinci sute de mii călărim amîndoi. Da’ tu eşti sigur că n-ai fost niciodată la curve?

-Da, bătrîne, singur mi-a fost urît şi n-am avut cu cine mă duce şi eu sunt şi mai timid, de cîte ori trec pe lîngă ele mi se usucă gura de-un fel de emoţie, n-aş putea niciodată să intru în vorbă cu ele.

De la înălţimea zecilor de „scurturi”, „normaluri” şi „totaluri”, adică ditamai experienţa acumulată într-un şir lung de vineri burlăceşti, Coleaşă se simţi înduioşat de soarta lui Mititelu şi-şi promise în gînd să-i prilejuiască o trăire memorabilă. În fond, bunele intenţii înfloresc uşor după un număr oarecare de beri. Luară un taxi spre locul fericirii. Curvele, la datorie. La un colţul de stradă, două, mai retrase şi parcă mai eligibile deşi la curve nu e bine să te iei niciodată după aparenţe. Se apropiară de ele.

-Care-i scoru’, fetelor şi-aşa mai departe?, face Coleaşă oficiile de ghid cunoscător.

-O sută scurtu’, două normalu’, trei totalu’ răspunde una străduindu-se să nu zîmbeasca prea profesional, ca să-i nu-i cadă ciunga prin strungăreţele înnegrite. Şi cu prezervativele voastre, adaugă ea după ce prietenii noştri ies cam fraieri la cîntarirea din ochi.

-Păi şi aveţi loc?

-Avem noi loc dacă n-aveţi voi maşină.

-Păi e în regulă, hai la treabă, da’ să ştiţi că prietenul meu e prima dată.

-Prima, neprima, banu’ tot ăla e, nu facem promoţii.

-Bine, hai!

Merseră vreo cincizeci de metri, ele înainte, ei în urma lor. Intrară într-o curte în care cineva parcă ar fi dat la mixer toate vechiturile din lume şi majoritatea ar fi ieşit ciobite în urma acţiunii. Din curte intrară într-o bojdeucă (mulţumim limbii romîne pentru acest termen care ne scuteşte de o lungă descriere). O balabustă imensă înfăşurată într-un număr de fuste înflorate mesteca ceva într-o oală care fierbea pe sobă.

-Avem clienţi, zise fata cu strungăreţe naturale.

Balabusta îi măsură cu un rînjet care se dorea amical şi-i pofti pe toţi patru în „cealaltă cameră”. Decorul în care începu şi se desfăşură „acţiunea” se compunea din cîteva chestii care ar putea fi numite eufemistic „piese de mobilier”, o „răpire din serai” decolorată precum pozele sepia de la anticariat şi un miros indescriptibil cu instrumentele prozatorului. Toate lipicioase la contact. Fetele îşi dădură repejor la lumină farmecele cam învineţite la lumina unicului bec chior, îl „rezolvară” amîndouă cu maximă eficienţă pe Coleaşă după care îşi concentrară atenţia profesională asupra amicului debutant. Din diverse motive, eforturile lor păreau a nu se concretiza corespunzător.

-Auzi, zice strungăreţita, ţi se scoală, nu ţi se scoală, nu sîntem plătite cu ora!

-Hai, zice Coleaşă împăciuitor, e prima dată, daţi-vă şi voi silinţa mai mult şi-aşa mai departe!

În fine, minunea fu pe cale să se întîmple, organul nedus la fetiţe dădea semne că ar putea fi folosit dar în momentul în care fetele să-l introducă în orificiile prevăzute de natură şi lege, se auzi urletul balabustei:

-Gardaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!

În cinci secunde, prietenii noştri erau scoşi deja pe fereastra bojdeucii, cu lucruşoarele strînse bine în dreptul maţului de atîrnă dedesubtul buricului la bărbaţi, urmînd să-şi găsească singuri drumul spre stradă printre atît de multe chestii că nu le putem enumera. Trebuie să presupunem că amicul nostru Mititelu e pe deplin sincer spunîndu-i amicului nostru Coleaşă că el nu mai vrea niciodată la curve.

Un pic de politică

În decembrie 1996, mă aflam la Paris, la Radio France Internationale. Eram bursier al Guvernului francez şi băgam şi eu în seamă cîte ceva prin redacţia română. Iar poetul Dinu Flămînd a făcut de vreo două ori cinste cu prînzul la cantina instituţiei, lucru pentru care îi sunt şi în ziua de azi recunoscător că eu n-aş fi ştiut să cer conopidă cu maioneză pe limba lui Voltaire şi mi-ar fi picat obrazul să arăt cu degetul în faţa domniţelor care roiau prin zonă. În România, tocmai asistaserăm la prima „alternanţă democratică la putere a partidelor politice” după comunism. Adică plecaseră unii şi veniseră alţii. Iar junele studinte-n litere şi publicist care eram crăpa de entuziasm.

Eu primisem o ofertă de job onorabil la Paris. Pe vremea aia era complicat rău, cu vize, cu aprobări, cu birocraţie. Eu nu şi nu. A venit schimbarea la putere, e nevoie de noi, tinerii, să punem umărul, să construim ţara, s-o scoatem din rahat. Iată ce scria subsemnatul în presa vremii - citatul este parţial, că mă jenez:

„În locul declaraţiilor sforăitoare, consider că i-am făcut noului preşedinte un cadou mult mai important: votul meu. Din declaraţiile dlui. Preşedinte precum şi din discuţii cu persoane din cercul său apropiat, ştiu că acesta a declarat un război total corupţiei din ţară. În clipa aceasta, mafia politico-financiară autohtonă îşi simte ameninţate poziţiile. Mafia romînească are puterea de a bloca reformele promise de noul regim. Aflată pentru moment în derută, ea va reveni pe poziţii de forţă. Emil Constantinescu este un luptător intransigent, în tradiţia lui Corneliu Coposu. Sunt convins că va sta ca un spin în coasta tuturor jefuitorilor prezenţi ai acestei ţări. Şi sunt convins că aceştia nu vor aştepta cu mîinile în sîn ca imperiile lor financiare să se

...

Dacă aţi terminat de rîs, aş vrea să spun, în apărarea mea, doar că eram aşa de mulţi dobitoci comici pe vremea aia încît măcar nu sufăr de singurătate. Şi mare înţelept ciobanul Trifan: prea ne batem capetele cine e preşedinte, care e prim-ministru. Că e Gigel, că e Costel, tot aia e. De-aia nu-mi place să discut politică: am pus odată botu’, acu’ mi se fîlfîie.

Nu mi se fîlfîie deloc, în schimb, de soarta copiilor mei. Dacă mai trec anii şi constat că o să ajungă şi ei să-şi trăiască tinereţile în sărăcie ca să le meargă bine coropişniţelor care tot pescuiesc de douăzeci de ani pe scena politică românească, o să am un moment în care voi exploda precum mămăliga. Şi-atunci, în loc să mîzgălesc hîrtia, voi face lucruri socialmente mult mai utile. Anunţ de pe-acuma SPP-ul, SRI-ul şi alte servicii discrete că, dacă şi peste zece ani tot dobitocii ăştia ne vor conduce, şi tot la fel de prost, mă apuc de pus bombe. Spre deosebire de amărîţii de-i arestarăţi pînă acuma pentru terorism, eu ştiu exact unde trebuie plasate bombele pentru efect maxim, de unde să le procur şi ce nu ştiu mai î Şi să nu se supere grupul de cititori anonimi că i-am făcut „mămăligari” dar chiar sunt mămăligari. Că le au de la mama lor, că le au lipite ori cusute, alte neamuri au chestiile alea ca nişte bile dintre picioare. Îi văd şi-i ascult pe români la televizor ori la terasă combătînd şi făcînd politică. Ameţeşti de-atîta revoluţie!. N-am văzut, însă, nici un român trăgînd o flegmă între ochi unui politician care-l muşcă de obraz. Am văzut cu flegme, roşii stricate şi ouă clocite civice prin tot felul de ţări, românul tace şi înghite. Diverşi pulifrici (ardelenism, n-are nici o conotaţie sexuală sau vulgară, doar sună bine – cu sensul aproximativ de „om de nimic”) fac vizite electorale prin tot felul de locuri şi se dau la

...

„Domnule Adrian Suciu,

Am citit cele ce-aţi scris fie şi numai din raţiunea dialectică de a cunoaşte şi opinii contrare alor noastre. Vă mărturisim cu sinceritate şi condescendentă durere (doar păreţi a fi, după numele ce-l purtaţi şi după cîteva sporadice izbucniri ale conştiinţei d-voastră naţionale, păreţi a fi, totuşi, un român de-al nostru) că ne-au surprins şi ne-au umplut sufletele de amărăciune opiniile anti-româneşti şi anti-patriotice pe care le-am descoperit în conţinutul paginilor lecturate. Influenţat, probabil, de opiniile unor intelectuali „elitişti”, cîntaţi prohodul neamului românesc în ceea ce scrieţi şi nu găsiţi neamului din care faceţi parte nici o virtute. Litaniile pe acestă temă, reflectate obsedant în rîndurile dv., atestă o anxietate real& Speram că evenimentele politice şi chiar militare ce se precipitau pe scena vieţii interne şi externe vă vor vindeca prin şocul ce-l vor produce asupra conştiinţei dv. Pe de altă parte, cu toate că eram conştienţi de faptul că rîndurile dv. puteau induce unor cititori neavizaţi aceeaşi anxietate şi descurajare pe care dovedeaţi că le simţiţi sau le simulaţi, n-am intervenit public pentru a ne exprima oprobiul. Nu-i creştineşte să loveşti într-un om bolnav. Ne-a îngrijorat, însă, semnele unei involuţii grave a stării sănătăţii dv. prin îndemnul la scuipatul liderilor politici şi altele asemenea. Prin conţinutul direct sau sugerat, aţi comis infracţiunea de instigare publică şi apologia infracţiunilor, prevăzută şi pedepsită de art. 324 din Codul Penal al României Vă întrebaţi, poate, de ce n-am sesizat organele de urmărire penală cu privire la infracţiunea de care v-aţi făcut vinovat? Noi păstrăm cu sfinţenie valorile naţiunii române pe care le apărăm cu disperare, chiar şi atunci cînd ni se răspunde la pîine cu pietre. Dovada indubitabilă a acestei caracteristici morale de sorginte ancestrală rezidă în principiul că vrem îndreptarea păcătosului. Vă atenţionăm, însă, dle. Suciu că infracţiunea comisă de dv. are termen de prescripţie 4 ani. Mai avem timp să facem cuvenita sesizare. Pînă şi răbdarea, toleranţa şi iertarea ce constituie structura profund creştină (sau Mioritică, dacă vă place mai mult) a neamului românesc au limite. E în interesul dv. să nu depăşiţi aceste limite. Căinţ Nu v-aţi mulţumit să vă defulaţi frustările malefice doar în cadru intim dar aţi şi reuşit, prin cine ştie ce mijloace, să convingeţi un editor iresponsabil să le mai şi publice. Ura dv. cronică trebuia răspîndită ca o molimă pe o arie cît mai largă. Să fie cunoscută, gustată şi să contaminaţi cu miasmele ei fetide pe cît mai mulţi români.

Que-s-que tandere Catilina pacienţia nostra...? Oripilata şi exasperata interogaţie ciceroniană de acum mai bine de două milenii ne revine obsesiv în memorie şi ne arată că s-a umplut paharul răbdării noastre. Dar ce limbaj elevat folosiţi în paginile dv.? … … … … Iar cu aceste epitete nu gratulaţi cine ştie ce persoană ce s-ar fi făcut vinovată prin cine ştie ce jignire resentimentară ci un popor român ce numără două zeci şi cinci de milioane de membri şi conducătorii săi aleşi.

Nu v-aţi gîndit că atentatul dv. se poate transforma într-o ripostă nimicitoare la adresa persoanei dv.? Ce-aţi face dacă ar veni la dv. cîteva mii de români să vă ceară socoteală pentru epitetele cu care i-aţi calomniat şi pentru atitudinea iresponsabilă la adresa siguranţei naţionale? Angoasa vi s-ar transforma în panică, ura într-o frică imposibil de reprimat, iar ameninţarea iminentă v-ar oferi doar şansa suicidului.

Chiar aşa, d-le Suciu? Ştiţi cîţi ingineri, medici, jurişti, profesori, scriitori şi poeţi fac parte din acest popor pe care-l denigraţi? Vă daţi seama ce resentimente aţi provocat acestor oameni prin epitetele injurioase cu care i-aţi “onorat”? Aţi uitat atît de repede, dle. Suciu, că pe sudoarea acestui popor v-aţi făcut studiile, cîte şi cum le-aţi făcut?

Faţă de toate aceste etichetări injuste prin care s-a lezat demnitatea românilor, protestăm energic şi la adresa editorului, cu vehemenţa şi tăria pe care ne-o oferă calitatea noastră de cetăţeni demni ai României şi aşteptăm să ne cereţi scuze în paginile următoare şi într-un cotidian central de mare tiraj, în caz contrar ne rezervăm dreptul de a acţiona prin alte mijloace legale, pentru a ne salva demnitatea, cinstea şi inocenţa grav afectate de pseudo-literatura dlui. Suciu.

Semnează: Lt. col. (r) Ion Babanu, în numele unui grup de cititori patrioţi”.

O zi într-o viaţă

de Dan Pandici

Oraşul se scufundă în noapte, încetul cu încetul. Nu se grăbeşte, dar inevitabil se umple de umbre, neoane, beznă. Privesc pe fereastra deschisă de la bucătărie, c-o ţigaretă între degetele mâinii stângi şi c-un pahar de apă rece între degetele mâinii drepte, luminile colorate ale magazinelor şi benzinăriilor. Vocea răguşită şi tânguită a lui Tom Waits îmi acompaniază gândurile, ca un ghid grijuliu cu turiştii lui aiuriţi. Spune ceva de bourbon, tango şi alte chestiuni ce-l inspiră probabil. Şi trăite, de asemenea, mă gândesc scurt.

Trec în revista minţii mele ce s-a petrecut peste ziua de azi ce curând va deveni ieri. Ce fapte bune sau rele am făcut. Încerc să le sortez şi să-mi iasă cu plus la cele bune. Aş vrea ca cele bune să le copleşească prin cantitate şi calitate pe celelalte, dar nu-mi iese întotdeauna cum vreau. Când sunt mai exigent cu mine, ies undeva mediu, la egalitate, când sunt mai indulgent, ies cu pozitiv, dar nu detaşat, semn, zic eu, că sunt destul de obiectiv. Per total, mă consider un om bun. Dar oare câţi nu se consideră aşa şi de fapt…? Depinde de Judecător. Divinitatea, societatea, instanţa failibilă omenească…

Cam astea îmi ocupau creierul atunci. Ce mai rămăsese liber şi cât de cât proaspăt din el după o zi extenuantă. Păi să vă spun cum a fost.

Mă trezeşte sunetul afro al alarmei telefonului mobil. De obicei, când mă trezeşte e semn că am dormit buştean şi prin urmare sunt destul de buimac-nervos când mă ridic din pat. Alteori o pun eu pe “off” înainte, pentru că un vis, un mers nocturn la toaletă mă trezesc déjà înainte de declanşarea ei. Pe semi-întuneric, îmi fac toaleta de dimineaţă, tacticos, aproape ritualic. Un ciorap, o cămaşă şi sunt îmbrăcat pentru înfăţişările noii zile, pentru deschiderea către semeni, fie ei pasageri, colegi, prieteni, rude.

Ies din bloc atingând c-un cot uşa murdară a scării şi descind cu pas hotărât în strada din faţa blocului, uitându-mă şi-n dreapta şi-n stânga, deşi e cu sens unic, dar pentru şoferi nu e prea important lucrul ăsta…

Observ în veste verzi-gălbui, angajaţii de „culoare” ai serviciilor de salubrizare cu faimoasele mături-gigant din crengi răşchirate. Mişcări rari, largi şi bine calculate, ai spune. Îi depăşesc în trombă.

Mă strecor printre maşinile aliniate la ”stop”, cu şoferi matinali, déjà isterici şi zgomotoşi, într-o coloană al cărei ultim participant nu-l zăresc. E bine să fii pieton câteodată. Apoi mă afund sub pământ prin gura de la metrou.

Destinaţie predefinită. Aglomeraţie chiar şi în vagoane, metrouri greoaie, cu staţionări de minute bune aproape în fiecare staţie, închideri-redeschideri de uşi cu anunţuri defazate, staţii care sunt altele decât ce spune doamna-robot la microfon, parcă e o călătorie experimentală. Conceptul de metrou în România. Teorie şi aplicaţii. Curs de facultate. Opţional.

- Am nevoie de dosarul Constantinescu “íeri”, îmi aude timpanul vibrând.

- Da, trebuie să-l caut puţin, e într-un vraf destul de mare…

- Nu mă interesează, aud sentinţa.

Bag capul în pământ şi-mi remarc pantofii atent lustruiţi dimineaţa, déjà prăfuiţi pe alocuri. Cu striaţii. De Bucureşti, de Capitală.

Primele sarcini de serviciu, primele solicitări care anunţă o zi mai mult sau mai puţin agitată. Incursiuni şi piruete printre diferite tipuri de personalităţi de şefi şi şefuţi, precum şi variatele ordine şi obiective, mai mult sau mai puţin ce te privesc, ca fişă a postului tău amărât, toate astea pentru bunul profit al Autorităţii.

Aşteptarea înfrigurată a pauzei de masă face totul mai suportabil. Mai ales dacă te-ai înţeles din priviri cu un coleg mai şugubăţ, să luaţi împreună un prânz cu chips şi bere în parcul din vecinătate. Cu această ”garanţie” în suflet, zbori altfel pe acele scări de la un etaj la altul. Parcă şi liftul e mai ascultător şi rapid. Totuşi, în privinţa liftului cred că exagerez...

- Man, ai văzut-o pe colega asta nouă, roşcată...? Rupere, frate, făcută în ciuda „organului” şi mă uit instinctiv spre cei trei nasturi de la blugi...

- Da, frate, trebuie botezată. Uuu! şi se scutură din trupul subţire, companionul meu. La ce departament e?

- Cred că la ”Despăgubiri”, la etajul 1, unde-i toată feminitatea bună, şi mai iau o gură din doza de bere ce începuse să devină ca vremea de afară, un pic călduţă. Era a doua.

- Eu sunt chiar „deasupra” ei, la 2, remarcă c-un zâmbet larg pe faţă, celălalt. Mişto, nu? şi se lansă într-un rânjet.

- Cred că totuşi n-ai vrea să te despartă un tavan de ea. Aş fi pentru o apropiere mai nefiltrată, ce naiba... Urmă un râs ca între oameni ce se gândesc la aceleaşi prostii... Apoi de la subiectul fierbinte anterior, trecem la ceva la fel de încins, experienţe cu droguri. Eu mă opresc după povestirile cu marijuana de rockotecă, de tabără internaţională în Kosovo, haşiş de Maroc negociat în Tunisia, poate câteva ţepe în anumite seri, şi preluă normal discuţia companionul, care aduce subiectul la un nivel superior, heroina şi efectele ei, cum vindea din casă şi cum n-a terminat-o total, de aici şi faptul că e cam slăbuţ, nu mai pune carne pe el, deşi mănâncă mult... Promisiuni că trebuie să ne combinăm o dată, cât de curând. Poate la serviciu, de ce nu?

Întoarcerea din pauză, puţin desumflată la birou, mestecatul a cel puţin 2 gume pentru abaterea mirosului, obrajii ceva mai îmbujoraţi, darabana pe birou, încă 2 – 3 „turnante” profesionale şi izbăvirea de la orele 17.00, drumul spre oriunde altundeva.

Firesc, mă îndrept spre terasele din centru, unde aş mai zăbovi cu un prieten la o vorbărie despre orice, acompaniaţi neapărat de beri şi poate ceva muzică în fundal. „La ruine” între Lipscani şi Gabroveni aşteaptă astfel de oameni, care nu se limitează la orele de muncă şi la pregătirea de seară pentru o a doua zi de ... trudit. Si care nu se bucură doar o dată sau de două ori pe lună în ziua de salariu. Nu socotesc weekend-ul, el oricum este de odihnă, relaxare, distracţie, ce vrea fiecare, dar e pentru oricine, bun sau rău, muncitor sau leneş, spiritual sau nu, dat de la stat, de la guvern, care a preluat ideea de la D-zeu cu al lui Vechi Testament. Susţin că o anumită diferenţiere între oameni o face modul cum îţi petreci săptămâna de lucru, mai exact restul de zi peste programul efectiv. Aici e o felie bună de viaţă pe care o poţi savura într-un fel sau altul.

Întâlnirea cu încă cineva cunoscut, acolo la locul săvârşirii faptei de a înşira vorbe şi a le „priza” pe ale co-vorbitorilor, poate prelungi binişor şederea cu ore bune peste ce ţi-ai propus sau ai promis soţiei sau prietenei. Carevasăzică nu poţi controla chiar totul în amănunt. Socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea de la ... terasă. Mai sunt şi întâmplări, exact cum le spune semantica. Nu e chiar neobişnuit să trebuiască să treci mai des pe la WC-ul cel mai apropiat şi la una din aceste opriri să faci pe bulimicul, fără voie, să descarci ce-ai acumulat pentru a face loc unor noi provizii...

Iată că surprinzător, la o masă alăturată, o blondă tunsă a la Cleopatra, celebra faraoancă, cu breton în faţă, mă strigă pe nume, mă uit spre ea, o recunosc, nu-mi amintesc repede numele ei şi scot pe gură: Heeii...

Destul de rapid s-a închegat ideea de a împărţi aceeaşi masă, doar eram vecini, ce naiba!, anunţăm picolii de mişcarea noastră şi reînnod momente de istorie comună cu cele două, dovedindu-se un pic mai târziu, că fusesem coleg şi cu cealaltă fată, la aceeaşi multinaţională portocalie...

- Da chiar, ce e cu ultima asta campanie promoţională, cea cu „eu sunt ceea ce...”. Vreo legătură cu portabilitatea numerelor?, întreb eu comesenele.

- Ce e cu ea? Este exact ce se spune în reclamă, răspunde Cleopatra.

- Nimic încifrat, vreo semnificaţie mai ascunsă?, insist eu.

- Cred că are legătură cu cele mai vechi şi chiar cu cea în care se caţără ăla pe clădirea aia şi se aprind rând pe rând geamurile atinse, completă prietenul meu.

Nivelul discuţiei, deşi degajat, era ceva mai ridicat, mai profesional, aş spune. Culmea, în afara orelor de program, în cazul fiecăruia dintre noi. Ne adunaserăm spontan, parţial, un juristconsult, eu, un inginer, prietenul şi două team-leaderiţe de la Servicul Clienţi dintr-o multicunoscută multinaţională, anume fostele mele colege.

Neverosimil, descoperim că fetele erau cunoscătoare şi în ale fotbalului, sportul-rege, „religia” secolului XX şi posibil şi al următorului. Mai mult de atât, erau admiratoare ale echipei noastre preferate din Capitală. Opinii pertinente, nume de jucători, posturi în aşezarea tehnico-tactică a primului „11”, glume cu autogoluri, de toate. Atingeri discrete de mâini, în gestica explicaţiilor...

- Băieţi, să vă ducem acasă?, veni invitaţia zâmbitoare, la ora plecării fetelor.

- Parcă am mai sta puţin, zicem cam în acelaşi timp, uitându-ne unul la altul. Dar hai să ne mai vedem, cât de curând, veni şi propunerea unui viitor apropiat comun...

Amândoi, la puţin timp după despărţire, avem senzaţia că poate n-am luat cea mai bună decizie, dintr-un anume punct de vedere. În fine, ne încurajăm, vom mai avea ocazii. Doar suntem încă tineri şi mişto.

Mai târziu, cu ochii înceţoşaţi, caut disperat numere de taxi prin agenda telefonului şi descopăr surprins că nu am prea multe, iar la alea câteva găsite ori sună în gol, ori dispecera nu-mi găseşte maşină, după care mă lasă în beznă la propriu. Revin, reîncerc, butoanele nu mă ascultă, nervi.

Până la urmă iau o maşină galbenă din stradă, după ce am făcut o plimbare pe la ceas de miez de noapte ca s-o găsesc într-un final apoteotic, apoi mă mai chestionează şmechereşte şi şoferul să vadă cât de bine cunosc drumul spre casă şi ajung şi pe strada mea cu cei câţiva pomi şi mulţi câini, urc cele 8 etaje pe scări, pentru că liftul s-a stricat şi-n seara respectivă, nu doar în weekend, şi afund cheia în broască aproape sfârşit...

Aproape, dar nu încă sfârşit de-a binelea. Mă fac lejer, de casă, deschid larg fereastra de la bucătărie, inspir aerul nopţii timpurii, aprind o ţigaretă şi reiau mental firul întâmplărilor, faptelor mele, gândurilor mele din ziua ce stă să devină trecut. Incă nu mă decid s-o închei definitiv. Stiu că n-o voi mai avea. Voi avea altele, nu ştiu încă câte la număr, dar pe ea cu siguranţă nu. Ziua aceasta cu toată viaţa mea inclusă în ea, cu viul din mine pentru aceste 24 de ore, va muri o dată cu aşternerea capului meu greu pe pernă...

Acest gând stăruitor, însoţit de privirea mea fixă înspre neoanele din depărtare, îmi străbătea prelung fiinţa la acea oră din noapte, şi iată că numai faptul că degetele mi-au fost arse de filtrul ce începuse să ardă, m-a trezit din visare şi meditare şi parcă mi-a semnalat, la propriu, că e timpul să mă culc şi să mă pregătesc pentru ziua următoare, care poate va avea necunoscutele şi viaţa ei aparte între celelalte zile, trecute sau viitoare...

O noapte din viaţa lui Norbert

de Karel Cispic

Norbi a adormit în chiloţi, după ce băuse şase Tuborg la badog. La trei dimineaţa intră în cameră afumat Stan, colegul lui de la B1-TV Cluj:

- Hai bă până la Apahida, că au tăiat-o pe una!

Norbi a încercat să dea înapoi („abia am adormit”, „am şcoală mâine”), dar până la urmă s-a lăsat convins şi cei doi se aruncară în maşină, pornind spre Apahida. Deşi şoseaua era liberă, conducea prudent, era un şofer fără mare experienţă. La un moment dat, aţâţat de Stan, care avea poftă de viteză, călcă acceleraţia şi ajunse la 140 pe oră la ieşirea din Cluj. Ca un făcut, o maşină a poliţiei apăru ca o hienă în căutarea kebap-ului de noapte. Norbi ieşi iritat, cu un ton arogant:

- Care-i problema, domnule miliţian?

Domnul miliţian i-a costat 100 de lei, colegii hotărând să împartă „amenda”. Au ajuns la Apahida tocmai când pompierii puneau cadavrul la rece. Norbi îi somă autoritar:

- Avem contract cu poliţia română şi trebuie să filmăm cadavrul.

Pompierul-şef, Manole, replică permisiv:

- OK, îl scoatem şi îl punem din nou în maşină.

Norbi îl trase deoparte, făcându-i jucăuş cu ochiul, indicând trei sticle de Hermannstadt, Smirnoff şi Perfekt:

- Astea, plus trei cartuşe de Dunhill, vă facem noi o vizită, dar trebuie să băgaţi cadavrul în mlaştină şi noi să filmăm reconstituirea.

Manole, la vederea prăzii, tună către subordonaţii lui:

- Ordin de sus! Re-constituire, accentuă el abil. Băgaţi corpul înapoi în mlaştină.

Sora victimei privea înmărmurită operaţiunea, în timp ce Norbi îi explica:

- Trebuie să găsim cauza decesului, cause of death, cum spunem noi şi e mai bine pentru legist dacă inspectează cadavrul cu urme de noroi de mlaştină, în esenţă facilităm bunul mers al anchetei...

Norbi a filmat din toate unghiurile, Stan şi-a făcut reportajul, care a mers strună.

A doua zi, Norbi a fost dat afară de la B1-TV Cluj. Se pare că familia victimei, aţâţată de doi reporteri de la un post rival, a făcut plângere. Tânăra speranţă media continuă să plătească şi azi pentru excesul său de zel; de câte ori îşi pune cv-ul la un post tv, i se răspunde şăgalnic: „aţi mai lucrat, nu? Avem cv-ul în baza noastră de date, vă contactăm noi...” Ceea ce nu e tocmai corect, pentru că un personaj ca Norbi este deosebit de util – ar face rost de ştiri şi dacă moartea s-ar pensiona. Este o mizerie că patronii au empatizat, din mediocritate sau sub constrângere cu familia victimei: cât valorează un mort dacă nu este prezentat de B1-TV Cluj? Pe când aşa, cu un mort la ştiri, te simţi înnobilat – poţi spune că exişti. Dacă te arunci de pe bloc şi nu te filmează nimeni, nu eşti nebun – eşti tâmpit. Norbi a înţeles asta şi dorea să recompună demiurgic realitatea: dacă ar fi fost nevoie, ar fi tăiat-o încă odată pe victimă, pentru autenticitate. De fapt el îşi făcea datoria, ceea ce într-o ţară neocomunistă e onorabil.