~ Cătălina Cadinoiu - Doi orbi din Subcetate
~ Cătălina Cadinoiu - Javră tânără bătrână
~ Cătălina Cadinoiu - O poartă scârţâind ca o carte interzisă
~ Sorin-Mihai Grad - Surogat de nostalgie
~ Sorin-Mihai Grad - Surogat de mântuială
~ Sorin-Mihai Grad - Surogat de cv
~ Luminiţa Petcu & Adrian Grauenfels - Arta întâmplării
~ Poeme de Erica Wright traduse şi prezentate de Chris Tanasescu
~ Poeme de Gustavo Marcello Galliano - traduse şi prezentate de Simona Dăncilă

Doi orbi din Subcetate

de Cătălina Cadinoiu

Ea are trupul rotund ca un măr, bineînţeles,
ca un obraz, apoi ca o lună de 30 de zile, împlinită, ca un cerc închis în nebunia unui acrobat, ca ochii tăi de cafea, ca o minciună.

Ea poate fi Senia sau poate fi lotus. Totuşi astăzi este Senia. Atât. De ce? Taci. Senia. Atât. Într-o zi poate fi toate zeităţile Olimpului, dar azi este Senia.
Cu mâini de prundiş caută robinetul de apă. Noi îl vedem blestemându-i aluziile, e mâna ceasului în toate, e mâna unui timp pierdut în robinetul de apă.
Bătrână şi oarbă caută robinetul de apă din gară. Ea Senia, rotundă la trup ca o lună tânără, ea, Senia, bătrâna oarbă.
Nu o cunosc, nu ştiu cum o cheamă, dar Senia este oarba din Subcetate.

El este slab, bineînţeles ca o trestie,
ca o idee, ca un elev, ca un pensionar la modă, ca o femeie la modă. Bătrâni şi orbi se ţin de braţ într-un altfel de dans al frunzelor de toamnă.
Orbii dansează, în gara din Subcetate, ziua, pe la prânz.

“Ce faci?” el.
“Mă spăl pe picioare. Nu vezi că sunt murdară? Mă râde lumea.” ea, Senia mea.
“Parcă te măriţi!” el
“Poate mă mărit. Ştii tu?” ea, Senia mea.
“Cu cine?” el, gelos şi orb.
“Ştii tu?! Poate mă cere careva!” ea, Senia mea.
“Te cere....” el, gelos şi orb.

În seara despuiată de portocali orientali, o seară de lac stătut, se îndreptau spre un cer oarecare.
Din cârpe roşii de păpuşi, din anii mei firavi de plastic,  le-am făcut un soare roşu orbilor din Subcetate.
Doi orbi din Subcetate, un singur soare din cârpe de păpuşi, din anii mei de plastic şi un cer oarecare.
Ea, Senia mea, şi el, gelos şi orb.

Un copil de Subcetate plescăie din bici.
Îşi imaginează un cal negru, îşi imaginează o lume rea, îşi imaginează un fiu pe care nu-l iubeşte.
Se îndreptau doi orbi din Subcetate, fericiţi, ea spălată cu apa de la robinet, el slab ca o idee spre un cer oarecare.
“Unde mergem?” ea, Senia mea.
“La o bere.” el, stăpân fericit al Seniei numai a lui, uitând de măritat cu altcineva, Senia mea.

Mi-a venit să plâng, dar plâng prost, fără artă şi, între timp, a venit şi trenul. “Da, ştiu, a venit ceasul să fim simplii fericiţi”, i-am spus.

Javră tânără bătrână

de Cătălina Cadinoiu

O javră sărută, salivează, o javră turbează pământ, o javră tânără bătrână cu nările floare de noapte mioape, regina nopţii poate,
o javră tăvălindu-se în pământ să-i intre pământul în uter închis deschis, floare de noapte, regina nopţii poate, uter de câine,
să nască pământ din uter de câine, psalm păgân, altar steril proscris
mârâie galben-turbat javra vrea doar ea să nască pământ sau s-o nască pământul poate
cu puiul ce va fi fost şi pietrele aruncate în placenta din coji de pâine, sticle de plastic, oase.
Ochii ciorchine prea pline, prea coapte îmbată pământul în şanţuri -cum se-mbată,
tânără blondă în scaun pe rotile suspină pământul şi javra se îmbată, se îmbată  blonda cu rotile din javra turbată,
tânăra blondă de pe rotile coboară în paso doble, javra latră. Şi blonda vrea să nască pământul poate
din psalm păgân, uter de câine, altar steril proscris, dar javra latră turbată.

..................................................................................
Aruncă sticla, aruncă statuile,
marş în cuşcă până nu-mi închid poarta şi dormi în iarba de tine beată.

O poartă scârţâind ca o carte interzisă

de Cătălina Cadinoiu

S-a deschis poarta,
cine a intrat n-a bătut, n-a tras de clanţă
s-a deschis poarta încet, scârţâind ca o carte interzisă
drumuri, voi fi, vom fi,   nămol pe tălpi s-au aşezat fiecare pe câte un scaun.
N-ai şters praful! Nu-l şterg, altfel vechiturile n-ar mai fi vechituri! Cine mai vine? Tu! De câte ori! De azi până când vei uita drumul!

Privirile grele le aruncăm în zid,
nu ne uităm unul la celălalt
să nu ne lovim.

Să ne oprim un pic din aşteptat,
s-au aşezat pe mine toate trenurile pierdute ca bufniţele
şi numără peroanele prin colţul ochilor, ridurile sau ce or fi
peronul 1, pierdere, 2004, peronul 2, pierdere, 2005
de ce venim mereu cu cinci minute după?
Nu ştiu. Ce-ar fi să venim a doua zi dacă tot îl pierdem? Da chiar.

Auzi ratatul ăla de ceas? Auzi cum cântă la caterincă?
Urechea mea muzicală nu mai recunoaşte decât tobele
tam, tam, tam...şi capul frumos al reginei Maria-Antoaneta....
Apropo, plouă mâine. Pică Ceahlăul. Nu ştiam că ţi-e frică de apă!
Plouă cu oameni. Magritte ştia că noi ne naştem dintr-un strop de apă.
Să ajungem de unde am plecat, un strop de apă, plângem o viaţă, plângem o viaţă ca să murim.
Crezi? Zic şi eu.
Ce mai zici?
Un regizor cotrobăia prin pubelă, i s-a murdărit cartonul cu "regizor muritor de foame", l-am şters eu cu şerveţel parfumat, mi-a dat 10 mii
şi alte prostii.
I-ai mulţumit? Da. Şi? Mi-a mai dat 10 mii şi finalul lui de film, să mi-l pun şi eu când o fi.
Avea o ţigară între buze mirosind a femeie, un Kim cu mentă.
“Kim! l-am întrebat.” “Îcî! Soţiei îi plăcea menta. O viaţă de mentă i-am dat. A plecat. Acum o fumez. Şi viaţa şi menta.”
Noi ce fumăm? Noi nu fumăm. O să ardă ea şi singură.

Surogat de nostalgie

de Sorin-Mihai Grad

Vin dintr-un oraş care uneori apare pe hartă
la meteo
iar în ziare doar printre scorurile din divizia b
sau când vreun ales sau numit local supără suficient
vreunul mai puternic sau mai central
încât să fie oferit drept exemplu,
avertisment sau divertisment, după
caz

Aici toţi te ştiu când greşeşti sa ueşti generos
şi nimeni când te grâbeşti sau nu ţi-ai anunţat venirea
ori n-ai dotat-o suficient,
ne lăudăm cu influenţa occidentală
dar i-am trimite bucuroşi încolo
pe cei care scriu s şi citesc ş
printre altele
iar pentru a evitat să ne prăbuşim unde tocmai
i-am trimis pe cei care se-ncăpăţânează
să vorbească chiar şi cu noi pe limba lor cu miros de cai
tragem cu ochii şi cu toate mâinile
spre miazăzi
şi ne-nfruptăm din ce ni se arată

Vin dintr-un oraş pe care nu-l pot urî
pe care nu-l cunosc nici cu totul, nici destul,
nici recunosc uneori când dau pe-acasă,
unde o jumătate de oră-ţi ajunge să-i arăţi cuiva totul
fără a-l impresiona cu ceva
unde oamenii de a căror existenţă ştiu doar teoretic
se minunează de cât m-am schimbat
de ultima dată
când mi-au văzut fratele.

Surogat de mântuială
[Fobie de mântuire]

de Sorin-Mihai Grad

lumina cădea şi se spărgea pe jos
unde împrăştiasem iarbă şi pufuleţi
noi ascultam rammstein în surdină
beam din jumătăţi de grefuri
ce storsesem din ele
şi discutam despre preţurile legumelor
gulia e mai scumpă decât ceapa,
mi-ai zis,
ţi-am replicat ceva incoerent despre varză şi vinete,
ciudat, nu-mi era foame, tu continuai
păstăii intră la socoteală doar în grup
şi dacă se poate în supă, cât mai repede,
iar cartoful, ah cartoful!
ne'mpăiat e doar un tubercul oarecare,


îmi doresc un iepure, nu-mi amintesc dacă ţi-am spus sau doar am gândit-o,
oricum ştiai,
tu nu citiseşi prichindel şi nu mai voiam
să te ascult
vânam cu ochii cioburi de lumină
spiel ein spiel, mit mir
dar te-ai salvat cu habarnam
şi-ncepeai să meriţi o focă
ei, cu asta te-am lovit
o mie de ani pace şi tot degeaba
de ce nu o zebră sau un creion?
atâta-ţi trebuia să mă întrebi
te spuneam ţie şi amestecam
alte cuvinte inutile în ce pica-n jurul nostru
m-ai botezat cu frunze
şi-am trecut iar la pătrunjel
câte coli poţi lua pe-o legătură?
pe ele să scrii "crezi că scapi?" şi să le-mparţi aleator
prin cutii poştale
ar fi o soluţie şi
îţi aminteşti de optarii ce-i mâncam în pauze la şcoală?
doar tu ziceai că mănânci infinite...


aşa cred că mi-ai fi povestit ziua aceea
dacă nu încercai să spargi nuci cu grenada
pe care-o găsisem în grădină, sub ridichi.

Surogat de cv

de Sorin-Mihai Grad

îmi plac expressi ca "mult prea puţin"
şi poezii-n care rimează reproş cu cocoş şi vampir cu sictir
îmi place starea dinainte de somn când mă lovesc cu idei
şi ne complacem în capul meu în dialoguri stupide
ca să-mi pot aminti mâine ceva,
îmi place să nu vorbesc
mai ales la telefon,
şi să ascult luna amară, oare cum au creat gridorian mă-ntreb uneori,
îmi place cum râzi, acum sunt nişte pisici jucăuşe
pe ecranul pe care-l priveşti când te privesc, acum
îmi place să fac ordine unde nicicui nu-i pare a fi nevoie
şi să scriu cu mai multe culori pe aceeaşi foaie
îmi place senzaţia de când dobândesc o nouă monedă pentru colecţia mea,
prima de când mă ştiu care valorează ceva şi pentru alţii
îmi place când las tv-ul la euronews
mai ales când remarc o ştire nouă după 3-4 ore
îmi plac zilele calde şi ziarele
îmi place tricoul cu nirvana, ţie nu - ce păcat!
îmi plac iepurii, îmi plac apostroafele
şi de mine când termin de scris ceva când trebuie.

Arta întâmplării
-colaj-

de Luminiţa Petcu & Adrian Grauenfels

Îmi ascult încă paşii în tîmplele tale
deşi credeam că mă vei găsi în plumbul Senei
ca Shiva de la Ellora într-o fragilă încercare
pîndind vorbe goale în ochiul pădurii
răul acela de care îmi aduc aminte
mereu la trecerea unei păpădii mari
cît un templu în straie albe prin cartea lui Milan Ryzl
numai fantomelor tale lăuntrice
le sînt de ajuns zilele gîndului ilicit
în care rîdeam perceptiv, înfrunzind în noi
iedera crispată pe cumpăna unui panou diptic
din care creşteau pietre şi aripi bătute în cuie
semnale de alarmă strivite fără motiv
sub flecurile pantofilor de antilopă
autohtoni desigur altor timpuri


închid ochii
aşa de frig îmi e cîteodată
prin orele morţii
[LP]
****

nu m-am îndoit vreo clipă
susura un robinet prost închis
vizualizam întâlnirea noastră în holul unui hotel
o stradă lăturalnică huruită de trăsuri
foşnetul crinolinelor mai aminteau
de epoca în care îţi scriam incunabile
apoi presăram piper si şofran
ţineam la piept amintiri îmbibate de parfumuri,
sunete şi ecouri deosebit de luminoase
ca un pod pe care treci spre neant
într-o armonie deplină, ca un pocal cu vin
şi la capătul zilei
zăcea aşteptarea
cu hamuri şi cai despletiţi
cu toate pensulele şi culorile
ba chiar un coş cu struguri şi o liră ptolemeică
toate gândite cu o strategie mult mai subtilă
doar batista aceia plină de lacrimi trăda
iarba călcată, durerea
în plutire peste întâmplări...
[AG]

Poeme de Erica Wright

traduse şi prezentate de Chris Tanasescu

Erica Wright este o importantă voce a tinerei poezii contemporane americane. Are o licenţă în engleză de la New York University unde şi predă, inclusiv în programul de studii aprofundate, şi a absolvit programul de masterat în poezie al Universităţii Columbia. Erica este prezentă în cele mai importante reviste literare americane, are un prim volum în curs de publicare la Dancing Girl Press şi desfăşoară o activitate meritorie ca redactor de poezie al prestigioasei reviste Guernica.


Bileţel să ţi-l strecor în buzunar, rămas la mine

Te-a-ntrebat maică-ta când i-aduci o noră,
a ţuguiat din buze pân-au fugit?
I-ai arătat pasărea de lut

după care-ai încuiat-o cu celelalte
daruri de ziua ta? Tu, anti,
zici c-o duci mai bine decât mulţi însuraţi,

iar eu vreau să mă mişc repede,
aşa că hai să încercăm o tură.
Poţi să-ţi aduci un papuc de hortensii.
Le sap eu, cu mâna mea, gropi.
În plus, sincer, mie nu-mi prea pasă
de ţărână, aşa că hai să scormonim tot,

ce zici? Nu ţi-am spus niciodată de-acea noapte,
când prietenul tău îmi cânta şi-l strângeam
pe băieţelul său în poale, întrebând

când se-ntoarce Susan de la soră-sa?
De parcă refuzul meu ar fi avut
vreo legătură cu el, se dădu-ndărăt

izbucnind nu-l ţii cum trebuie.
Păi eu nu ştiu să ţin nimic.
Tot ce-am făcut ca lumea vreodată, asta-ncerc
să zic, a fost să plec. Asta-ncerc să zic,
că pot să-ţi arăt cum, dacă vrei:
lasă aripile să-ţi crească la loc;
nu lua-n seamă rănile ce le provoacă,
bucură-te că-ţi apar pe omoplaţi
penele cenuşii şi infecţia.


Gâtul umflat

Felul cum rochia atârnă pe-o femeie care
a bolit luni la rând,

felul cum rochia atârnă resemnată
de oasele ieşite-n afară –

Iar bărbatul care-i scoate bagajul
nu-i iubitul, ci unul plătit

s-o aducă şi s-o lase
la adresă. Felul cum îmi pică fisa,

deodată, c-am uitat trăsăturile
unui chip de prietenă, sau că de chipul

său nu mi-a fost întotdeauna frică –
Lumina i-a sfâşiat pielea-n creţuri mici;

un somn-îi musai. E cum ai spus, zise
ea, iar eu am urât-o pentru asta.


Rezervor

Aproape că şi tu o doreşti
pentru felul în care vorbeşte de lucrul pământului

ca fată, cum a-nvăţat utilajele
şi sculele ruginite care-s şmechere

încă, dacă ştii să umbli cu ele.
Nu dându-ţi-le pe picioare, zice, luându-te

peste picior. E ora umplerii
golurilor cu pâine şi vin de casă. De-oriunde.

Roşindu-te, nesigură, îţi repeţi cum să-ncepi,
cum să-ţi scoţi faţa când el pricepe.

Ai fantezii cu scene de colaps,
dar ştii c-o să te scuturi de mâhnire-acasă.

Daniel dup-o vreme s-a-ntors în oraş cu faţa aranjată.
Ţi-aminteşti un moment mai puţin important

când i-ai tamponat tăietura cu-o sinceritate
posibilă doar din adevăruri parţiale.

Greutatea cuiva, uneori prea multă
pentru un corp plăpând tânjind să primească.

Apoi plăcerea de-a te pomeni
după ocolirea satisfacţiei venind de la ceilalţi

din degete şi limbi, de-aţi da seama
că nu-i greşeala lor, şi nici a ta,

ci iată-ţi trupul prins în ochii proprii,
în bezna bogată, roşie-a oraşului, printre storuri.


Teren de vânătoare

Crezi c-aş putea trăi
cu-această hibă, de-aş ţine-o
sub preş, sub tăcere?

Sau i-aş da la picioare
publicului meu, cu dinţi şi membre
zburând prea repede s-apară răni,

indiferent cât de-adâncă, sclipitoare, nouă,
indiferent că tăişu-nţepenit
nu poate fi scos, fără ca vreunul

să-mi pună piciorul pe coapsă,
făcând pârghie, iar apoi, trăgând de cuţit,
să mă chinuie mai mult decât pot duce.

Pământul pădurii devine primejdios
sub călcâiele-mi sădite, ultimu-aliat
prosopul meu l-a azvârlit.

Da-ncep s-apară şi cicatrice.
Lupii şi fetele obraznice
aici sfârşesc, mai devreme sau mai târziu.


Roma nu-şi permite nicio pradă

După zile de-not
în mare, mi-e sete,

iar sarea mi-a făcut din corp
un cristal – fin şi rezistent.

Freacă-mă-ntre arătător
şi degetul mare, la fiecare masă

pe care-o dai ucenicilor.
Nici n-or să ştie

că-s acolo, scoborându-mă
pe gâtlejele lor priicioase.

Am ajuns până-n regiuni
unde incestu-i de cuviinţă,

dar nu şi canibalismul –
bieţi cărăbuşi, biete ciori.

După zile de-not
în mare, îmi pot aminti

morţile mele şi-o prefer
pe cea mai mică, unde

mă cufund, de prea multă sare
cârtiţându-mi prin pori.

Vechea mea religie era
mai flexibilă, dar pe-atunci eram mai tânără.


Asupra naturii ciclice a catastrofei

Mai bine să te foloseşti de lucruri ca atare:
bărbaţi care au dormit lângă tine,

uneori. Uneori, îi pun să
ridice greutăţi. Dacă nu-i deranjează.

Odată l-am cazat pe-un profet,
i-am tras sofaua. Cât despre bileţel,

spuse el, n-a atârnat cât loviturile.
Casa de-alături a luat foc,

iar eu l-am rugat să plece. Dezastrele
au obiceiul de-a se produce unde-s profeţii.


Mă vaccinează în somn

Din dragoste, spune el, şi-ncep să-l cred.
Nu vreau să trăiesc dincolo, acolo

unde şarpele casei se preschimbă-n crotal
la mine-n braţe, iar la chef, pe piscină,

îmi dau bani cu sacul: să-mi pun tocuri,
să vând iar artă. Tot antiveninul pe care

şi-l poate dori o fată, tot norocul, spun ei.
Am anii, însă, să ştiu – nu-i un carnaval.

fereastra latină

Poeme de Gustavo Marcello Galliano

traduse şi prezentate de Simona Dăncilă

Gustavo Marcello Galliano: scriitor şi poet, dr. docent şi cercetător universitar, deţinător a numeroase premii internaţionale, colaborator la diverse publicaţii de profil din mai multe ţări, prezent în antologii importante, tradus în engleză, italiană, franceză, bulgară iar acum, în premieră, şi în română.
Poemele sale reflectă o realitate specifică şi au o înaltă tensiune poetică.


Migrând spre soare

Lume, opreşte-ţi marşul distructiv
permite-mi să-mi depăşesc umbra
şi să migrey destins spre soare
cu tot cu iluziile mele lipsite de ardoare.
Scaunul de lângă mine e greu apăsat de atâta goliciune
camera e goală deşi e plină de oameni
ea a plecat, s-au dus paşii ei
şi fără s-o mai cunosc mintea mea i-a fost stea.
Lume, lasă-mă să mai respir o vară!
Letargicul a cedat şi s-a declarat învins...
Permite durerii să-şi ardă demenţa
lasă-mă să migrez spre soare, spre refugiul său...
Vocile se diluează, le împrăştie briza
mulţimea dispare şi eu stau ancorat de viaţa mea,
singur lângă scaunul ei gol de unde a plecat
ca să continue să fie soare.
Lume, lasă-mă să-ţi cuceresc geografia!...
şi să degust amintirea ei,surâzând, miere dulce
căci plecările nu hrănesc întotdeauna eternitatea
căci efemerul nu încetează să fie tandru
căci barca avansează fără teamă de taifun
căci pluta asta rezistă la izbiturile ecoului
şi farul din ochii ei mă ghidează suav
şi căldura ei esenţială ne adăposteşte pe amândoi
sper că marea nu ascunde amintiri triste
nici răzbunări ordinare
nici cântece ademenitoare de sirene
care să-mi devieze calea.
Paznicul mă avertizează-sfârşitul călătoriei
nimeni nu mai are voie să rămână în în căpere
doar nişte steaguri
şi aşteptând să te întorci voi implora un adăpost
şi să fiu lăsat să migrez spre soarele tău.
#
Poezie finalistă la concursul bienal internaţional de poezie San Vincente, Argentina, publicată în mai 2008, Santa Fe

Cineva pândeşte

Te-am zărit spionând pe după perdele
cu privirea pierdută în alt orizont
devorând acei oameni atât de indiferenţi
care merg din obişnuinţă pe cărări bătute.
Am observat neliniştea din pupilele tale
şi mâinile crispate de atâta neputinţă
şi un oftat adânc a aburit cristalele
pe care nu le-ai putut distruge, aşa cum vroiai.
Te-am văzut scrutânddepărtările din fortăreaţa ta
cu fruntea asudată şi chipul obosit
sorbind briza dăruită de noapte
fără tristeţe şi fără glorie, supusă destinului.
Am descifrat pe neaşteptate temerile şi îndoielile tale
naufragiul provocat de plânsul care inundă neliniştea
visând o insulă fără comori şi porturi
cu mii de pescăruşi cu zbor perpetuu.
Te-am văzut îndreptându-ţi privirea spre fereastra mea
cu hârtia şi creionul în mână, îmi scriai ceva
şi m-am îndoit atunci de existenţa ta:
nu cumva o gigantică oglindă atârna din cer?
#
Publicată în Hispanic Culture Rewiew, Virginia, USA, 2008


Seducţie, buze şi mare

Am localizat în interiorul meu amurgul acestei zile
crezând că văd surâsul tău în ceaţă
evoluţia liniştii în răcoare-
ce teorie neloială a simţurilor!
Persişti, uitarea încă nu mă erodează
te scufunzi şi ieşi din ape
cristaline ape cu unduiri voluptoase
unde nu domneşte Poseidon ci doar gândul meu.
Singurătatea mea o fi fost doar o seducţie?
Nu, ai putea crede că am profanat neghiobia
dar au fost buzele tale cu reminiscenţe marine
nectar divin care mi-a ars inima.
Cer răgaz, opreşte-te impertinenţă intimă,
monolog distrugător al fiinţei mele
care agiţi amintirea până se pierde lumina-
resuscitezi cu buzele tale aceste versuri.
Am contemplat răsuflarea nopţii în mine
crezând că văd ochii tăi în penumbră
a cristalizat strălucirea umbrelor
ofrandă infernală în Golful Despărţirilor.
#
Publicată în Noches Sonada, editura Centro de Estudios Poeticos, Madrid, Spania, mai 2007


Plouă cu mări

Plouă cu mări de criză
raportează augurii
prăfuind pieliţa umeda creierelor.
Suflă vânturi aducătoare de criză
prooroceşte profetul
vâsc şi laur tăcute acoperă lumina dimineţii.
Ard sorii crizei
anticipa cachiquele
şi stirpea lui s-a stins
în cercuri de mizerie
Se mişcă erele crizelor
murmură norii
iar noi, muritori nătângi,
alegem să ignorăm totul.
Timpul e inundat de crize
ne-au reamintit patriarhii
aşezaţi la căldura
plăcutei uitări.
A fost Criza Crizelor
cu boboci care explodează
însângerând mătasea
cu ură.
Plouă cu mări de ranchiună
cu seminţe fermentate
de arbori şi păsări agonice
de fiinţe obsedante, secate de fraternitate.
#
Publicată în revista literară Boga, Rosario Santa Fe, Argentina, sept. 2008


Regina Gri

Regina Gri guvernează
observă Oraşul Crepuscular
mierea, grânele, pielea
totul i se oferă.
Dansează, Regină Gri,
Dansul decadenţei.
Azi stirpea ta infidelă
în sfârşit nu mai procrează.
Visează, Regină Gri,
fără bufoni şi fără Curte
Mizeria din regatul tău
te absoarbe condamnându-te.
Râzi, Regină Gri,
râzi şi fă-ţi iluzii
căci în râsul tău bastard
oraşul nu mai lăstăreşte.
Gâfâie, Regină Gri,
prăvăleşte-te în auzul tău
căci caruselul uitării
nu va grava istoria ta.
Izbucneşte, Regină Gri,
propagatoare a răului
cu pasul tău pestilenţial
de degustătoare seminală.
Plângi în hohote, Regină Gri,
noi te implorăm
sclavi ai opulenţei tale
alăptaţi cu gheaţă.
Resemnează-te, Regină Gri,
fără ascunzişuri şi adăpost
noi, cei de care ţi-ai bătut joc
vom râde de soarta ta.
#
Publicată in antologia Poeţi şi Prozatori contemporani, 2007, Buenos Aires, Argentina