~ Ştefan Bolea - Sziget Metal Journal ~ Silvia-Alexandra Zaharia - Filme pe nisip, filme la apă [I] ~ Silvia-Alexandra Zaharia - Filme pe nisip, filme la apă [II] ~ Daniel Stuparu - Pasărea în văzduh ~ Diana Todea - Cele două feţe ale monedei ~ Ştefan Bolea - Astre şi imprecaţii ~ Victor Martin - “Neuromantul” un început, la sfârşit ~ Diana Todea - Avalanşa sufletului uman ~ Lucia Dărămuş - Restituiri ~ Sorin-Mihai Grad - românia cu 3,14... urechi ~ Ioana Baciu - O incursiune în universul cioranian ~ Dora Chicinaş - Imaginea personală ca bun de consum muzică Sziget Metal Journal [12-17 august 2008] de Ştefan Bolea 0 - not much about maiden am facut baie în dunăre, deşi era interzis - a venit ceva patrol şi m-am retras asha k am pierdut începutul de la maiden credeam toţi că începe la 9.30 - am greşit cu jumătate de oră eram la cort şi se auzea two minutes to midnight — eram pretty far - în zona albastră a insulei, dar sonorizarea de la main stage era strong am ajuns - ne-am apropiat tolerabil de mult, deşi nu suficient pentru face quality pics a fost multă lume - nush dk se apropie totuşi de recordul coldplay din 2006 - 70000 concertul a fost pretty boring - the crowd seemed to enjoy it though mai erau sceptici ca mine - aveau tricouri cu trupe black pe ei mă gândeam ca atât aşteaptă masele, să sfârtece un dionyssos - se simţea asta din când în când puncte mişto - fear of the dark, number of the beast la bis am plecat să-mi iau o apa plată - mi-au revenit useful insights from previous concerts - smth 2 drink, most people seem 2 be in constant move - and so was I for a while decoruri interesting - haunted houses, egyptian hallways, city scans [©2008 Mareş Lucian] coregrafia lui dickinson cam primară, he was graceless ca-n videoclipul de la number of the beast - puppets of the devil and death, cuplate pe artificii pirotehnice cannot wait to see iced earth, apocalyptica, lacrimas profundere especially oricum la hammerworld este o altă lume 1 - blank day văzut ceva din alcohol şi black out primii - un fel de death, secunzii - grindcore secvenţial because I went shopping road au cântat la 19 şi au fost destul de tari un geek care purta un ursuleţ spânzurat a fost escortat de security spre ieşire [©2008 Mareş Lucian] băiatul avea o faţă non-metal şi fuma cu nesaţ pall mall lights de parca ar fi fost weed sau viceroy măcar am vrut sa scot afişul cu recycle your pets dar m-am răzgândit road a cucerit publicul - cât era - şi a dat senzaţia că they provide art solistul avea o moacă simpatică de genul I don't give a fuck metal is an universal language like math and cybernetics I did not mind they sang in Hungarian de unde mi se pare tendenţios argumentul celor care nu ascultă lacrimosa sau oomph! pentru că nu înţeleg germana nu cânţi la refren dar tot dai din cap alanis morisette la main stage - a decăzut daca au băgat-o la 19.45, headlineri fiind kooks defazată, grasuţă, sensibilă şi romantică - what a bore la avantasia am dat skip because I loathe them mâine iced earth - finally sziget 2 - wanderlust ieri am fost la iced earth cu vocalist nou - am fost mulţumit singura trupă care m-a satisfacut până acum [©2008 Mareş Lucian] great battery - se simula sunetul unei carabine — şi heavy şi trash 3 chitaristi, care ştiau să pozeze am transpirat, m-am împins şi am dat din cap până la refuz înainte să intru, am avut sentimentul acela epifanic în fata hammerworld-ului, ca la concertul lui bodom din 2004 it is a metal church mă pregăteam sa repet acelaşi sentiment azi la lacrimas profundere - dar pentru că am fost un porc capitalist şi am stat prea mult la media markt şi eurocenter, am pierdut concertul it's one of my favorite bands - one of the reasons I'm here in the first place în fine - mă voi consola cu sex pistols şi apocalyptica faze najpa la sziget - monopol la ţigări – găseşti numai marlboro pe insulă trebuie să laşi id-ul la net - de parca eşti mister anderson n-ai voie sa bagi sucuri sau alcohol înăuntru - sunt la preţ triplu când eşti la african village, stau gaborii cu lanterna să te caute de weed (?) este puţin cam ţărănească ediţia asta - n-am găsit tricouri şi nici cd-uri cu trupe preferate (de ex. tiamat sau paradise lost) again - a bit peasant style - nu se mai circulă civilizat, nemteşte pe 2 benzi - ci haotic ca la zilele oraşului ieri am văzut muzeul de artă (mai bun ca cel din bucureşti) şi biserica sf. ştefan s-ar face un film iniţiatic bun acolo [©2008 Mareş Lucian] 3 - northern genius solistul de la sex pistols părea obosit şi dezabuzat too much bier drugs and roll (I prefer too leave the obvious word out) n-am rezistat decât patru piese - a fost primul concert pe care l-am vizionat, neparticipând la el când ma întorceam de la cort, grăbindu-mă spre apocalyptica, am auzit anarchy in the uk a fost penibil apocalyptica a dovedit inspiraţie şi creativitate, începând show-ul cu refuse/resist şi încheindu-l cu seemann n-am crezut că se poate cânta la violoncel invers, şi asta ridicând instrumentul deasupra capului la piesa mea favorita, somewhere around nothing, primele măsuri au fost lungite, la fel cum expermienta celibidache simfonia a cincea sau requiem-ul lui mozart apocalyptica este un fenomen (postmodern) - reprezintă clasicizarea metalului cine s-ar fi gandit că poţi reda metal la patru violoncele? talentul tipilor fiind extrem, repertoriul lor ar putea evolua la infinit — metallica, sepultura, him, etc. in hall of the mountain king se poate lectura cu adevarat filosofia apocalyptica - începi de la un punct îngheţat, mort, un lento apăsat, scrijelit cu instrumentul şi ajungi la un prestissimo agresiv, dement, care te arde, te face să implodezi cortul hammer gemea de lume efectiv - daca ar fi fost finlandezii headlineri, ar fi crăpat tent-ul lăsând la o parte faptul că produc un show incredibil, cu o prezenţă scenică rară (un headbanging dus la limită), era ceva în calmul (şi în dyonisiacul) celor de la apocalyptica, un fel de self-confidence natural şi magnetic, care te făcea să te întrebi dacă nu erau dintr-o altă lume (sau altă rasă, post-human-predator-angels) trivia: - iced earth au întârziat 30 de minute — tot nu bat recordul mdb - solistul de la sex pistols şi-a arătat chiloţii cu steagul uk - dedicaţie apocalyptica pe bittersweet (no drums!): for all the ladies and for the boys, too, if you prefer us 4 - windy and chily budapest serj tankian a părut mai degrabă un poet decât un muzician în seara asta se vede că experimentează foarte mult - iese din retortă un fel de neo-rock, cu influente rap-raggae şi o tuşă de dada prestaţia a fost modică, sub aşteptări - albumul elect the dead este mult mai reuşit imi plac totuşi, artişti politici - se vede gena de supravieţuitor al genocidului armean - exemplul clar refrenul praise the lord pass the amunition piesa money a ieşit destul de bine - este preferata mea de pe album urmeaza să aleg între rem si goran bregovic o zi destul de soft azi - nothing special at hammers [©2008 Mareş Lucian] am fost, în schimb, pe citadelă şi am văzut un bunker din ww2 soldaţii români aveau cushme de diablo (metafora îi apartine lui mareş lucian), erau nişte tzărani sănătoşi, cu care nu prea puteai negocia sau glumi dacă românashii proveneau din evul mediu cu zâmbetul lor full option, ruşii aveau o alură de-a dreptul preistorică m-au fascinat pozele cu death - corpses lots of them - good anti-war propaganda 5 - final stand: keep on rottin' ieri am stat la trei piese la goran bregovic - am auzit pe cineva exatziat de filmele lui kusturica (un colaborator frecvent al lui bregovic), exclamand: this is who we are. I believe this is who we aren't and should not be. Declaraţia de mai sus trebuie susţinută la fel cum gagica de la arch enemy intoneaza ignorance is not bliss. If that's who you are, I don't wanna speak to you and I think you should relocate Far East. prima impresie despre carcass, preluată dupa expresiile faciale - they take music seriously solistul a oferit şi un intermezzo politic - what do you think about bin laden? I say - fuck bush... solo-uri de chitare splendide - am înţeles de ce muzica extremă are atât de puţini şi atât de devotaţi fani ca să ironizez un clişeu, este genul de muzica care îţi ajunge direct la suflet that's correct - la fel cum un şarpe injecteaza venin în creier, sau cum un laser te pătrunde ca un rechin (daca se poate combina baudrillard cu lautréamont) la fel cum într-un univers alternativ, cu n+4 dimensiuni, bomba atomică explodeaza înainte de declanşarea ei la fel ca pe Planet Hiroshima peste care se prăbuşelte Pământul am mai înţeles încă ceva - în apocalypse now, bill kilgore foloseşte ca muzică de bombardament Walkürenritt and why is that? pentru că vietnamezii ascultă carcass. trivia: foarte puţină lume, comparativ cu event-ul. jumătate din capacitatea sălii. [©2008 Mareş Lucian] film Filme pe nisip, filme la apă [I] de Silvia-Alexandra Zaharia „Anonimul” a adunat cinefilii în Deltă pentru a cincea oară. Curajoşii spectatori au petrecut încă o dată nopţi albe pe nisip, înfruntând ţânţarii, pentru a viziona cele 72 de scurt-metraje, 7 lung-metraje şi 3 secţiuni paralele atent selecţionate de organizatori. Dintre acestea, îndrăznesc în continuare să recomand câteva. Lung-metraje Yumurta (The Egg; Oul) Este un film care se adresează unui public matur, iniţiat, obişnuit cu tendinţele cinematografiei independente. Regizorul Semih Kaplanoglu ştie să aprecieze tăcerile, punând accent pe firescul sau banalul vieţii cotidiene. Jocul actoricesc emană o anumită notă de delicateţe, iar imaginea completează atmosfera generală a filmului. De altfel, filmul a şi câştigat premiul pentru imagine al festivalului. Deşi începutul poate părea cam greoi, chiar plictisitor, mail ales unui public neavizat, „Yumurta ” te captivează prin simplitate şi prin farmecul poveştii. La moartea mamei sale, poetul Yusuf este nevoit să se întoarcă în oraşul său natal după o îndelungă absenţă. În casa mamei sale o întâlneşte pe Ayla, o rudă îndepărtată ce o îngrijise pe bătrână în ultimii ani de viaţă. Nevoit să îndeplinească ultima dorinţă a mamei sale, aceea de a sacrifica un berbec la mormântul unui sfânt, Yusuf rememorează fragmente din viaţa sa. Alături de el, tânara fată încearcă să îşi ghicească viitorul. Povestea se ţese în jurul apropierii treptate dintre cei doi, marcată de nesiguranţă, vinovăţie, dar şi de ingenuitate şi frumuseţe.Dacă ar trebui să descriu „Yumurta” în două cuvinte, acestea ar fi „discret” şi „subtil”. Die Welle (The Wave; Valul) Dacă „Yumurta” a captivat publicul prin delicateţe, „Die Welle” a surprins prin dinamism. Poate părea la început un film tipic despre adolescenţi, încă o poveste cu sex, droguri şi rock'n'roll. Conceput într-o manieră alertă şi bucurându-se de o coloană sonoră foarte bună, „Die Welle” a reuşit să atragă de partea sa audienţa, câştigând Premiul Publicului. Bazat pe un eveniment real petrecut într-un liceu din California în anul 1967 şi transpus într-o Germanie contemporană, filmul explorează într-o manieră inedită posibilitatea instaurării unei noi dictaturi în lumea occidentală. Începutul abrupt, energic este completat de finalul şocant şi violent. „Die Welle” reprezintă un exemplu despre cât de rapid evenimentele pot lua o turnură neaşteptată, iar ceea ce părea la început un nevinovat proiect şcolar despre autocraţie poate avea un deznodământ tragic. Este un film ce se adresează în special tinerilor, încercând poate să le atragă atenţia asupra unor lecţii importante ale istoriei recente. Povestea trasează începuturile fascismului, plasând acţiunea în microclimatul unui liceu vest-german. Tinerii, obişnuiţi cu o educaţie liberală ce încurajează exprimarea liberă şi unicitatea, sunt în mod surprinzător atraşi de disciplina nou creată de experimentul autocratic, „Valul” oferindu-le un nou obiect de credinţă şi un sentiment al apartenenţei şi unităţii necunoscut lor până atunci. Din nefericire, lucrurile scapă de sub control, iar cei ce nu se conformează „ Valului” ajung să fie excluşi şi abuzaţi. „Die Welle” este încă o reuşită cinematografică a regizorului Dennis Gansel, cunoscut publicului din România mai ales pentru filmul său „Before the Fall”(2004). Luz Silenciosa(Silent Light; Lumina tăcută) Câştigător al trofeului festivalului,”Luz Silenciosa” explorează aspecte din viaţa cotidiană a unei familii de menoniţi din nordul Mexicului. Filmul are în distribuţie actori menoniţi din Canada. Mexic şi Rusia, ceea ce conferă o anumită notă de veridicitate, iar regizorul Carlos Reygadas foloseşte cadrele lungi, statice pentru a sublinia rigiditatea normelor acestei comunităţi religioase. Frumuseţea peisajelor naturale se îmbină cu jocul actorilor, într-un film ce oscilează uneori între ficţiune şi documentar. Deşi căsătorit cu Esther şi tatăl a mai mulţi copii, Johan se îndrăgosteşte şi are o relaţie extraconjugală cu Marriane. Iubirea dintre cei doi este însă împotriva legilor lui Dumnezeu, pe care menoniţii le urmează cu sfinţenie, iar filmul urmăreşte îndeaproape procesele de conştiinţă şi sentimentul de vinovăţie cu care se confruntă Johan. Tesko Je Biti Fin (It's Hard To Be Nice; E greu să fii băiat bun) Srdjan Vuletic oferă prin acest film încă o dovadă a binecunoscutului umor balcanic, demonstrând capacitatea bosniecilor de a „face haz de necaz.” Fudo este un taximetrist din Sarajevo ce hotărăşte brusc să işi lase trecutul marcat de comiterea unor ilegalităţi în urmă şi să devină un om cinstit şi intergru, pentru a-i oferi fiului său nou- născut un exemplu demn de urmat. Sorţii par însă a-i fi împotrivă, iar Fudo se vede prins în tot soiul de situaţii bizare. Acesta îşi păstrează însă speranţa, iar finalul aduce o doză neaşteptată de optimism, arătând că greutăţile pot fi în cele din urmă depăşite. Etz Limon (Lemon Tree; Livada cu lămâi) Etz Limon are capacitatea de a te pune pe gânduri, chestionând maniera prin care anumite state îşi justifică raţional motivele unor acţiuni. Regizorul Eran Riklis a ales să exploreze o altă latură a conflictului dintre Israel şi Palestina, plasând accentul asupra slăbiciunilor unui sistem politic greşit conceput şi rău interpretat. Povestea se concentrează în jurul vieţii unei văduve palestinience, pe nume Salma Nasser, ce îşi duce existenţa în zona de graniţă dintre Israel şi Palestina. Trăind de pe urma livezii sale de lămâi, plantată de tatăl său, Salma este pusă în situaţia de a renunţa la modul său de viaţă în momentul în care lângă livada ei se mută Ministrul israelian al Apărării, iar aceasta devine teritoriu militar de maximă securitate. Livada este îngrădită şi păzită de trupe israeliene, iar Salmei ii este interzis accesul pe propriul său teren. Atunci când autorităţile decid că livada de lămâi este un pericol iminent pentru siguranţa statutului, Salma decide să îşi apere copacii şi, până la urmă, chiar propria viaţă. Pe fundalul acestor evenimente, se înfiripă o poveste de dragoste între frumoasa văduvă şi avocatul ce o reprezintă, iubire interzisă însă de comunitatea palestiniană tradiţionalistă şi conservatoare. Filmul explorează şi anumite aspecte ale societăţii islamice, cum ar fi, de exemplu, locul şi rolul femeii în Palestina. Personajul Salmei impresionează pe de o parte, prin hotărârea de a se opune unui sistem considerat a fi de neînvins, iar pe de altă parte, prin puterea de a depăşi obstacolele dar şi de a accepta, in cele din urmă, cursul iremediabil al sorţii. Este un film realist, fără false dramatisme, în care nedreptăţile sunt revelate simplu, firesc, fără încrâncenări justiţiare de maniera hollywoodiană. Filmul are capacitatea de a te impresiona, lăsându-te cu o uşoară melancolie şi cu dorinţa de a-l revedea cât mai curând. Scurt-Metraje Saga Regizorul Gabriel Achim reuşeşte în şapte minute şi jumătate să povestească 30 de ani din viaţa unei familii de basarabeni. Filmul este o comedie neagră, în care un ochi nemilos observă atent absurditatea existenţială. Un tată alcoolic, o mamă deprimată şi o fiică libertină împart un destin ce poate părea la prima vedere hilar, însă care ascunde o realitate tristă şi îngrijorătoare. Sexy Piece of Plastic Este un scurt-metraj românesc regizat de Răzvan Barseti ce satirizează relaţiile contemporane. Filmul surprinde prin finalul neaşteptat, lăsând publicul să mediteze asupra naturii iubirii şi a relaţiilor romantice din ziua de azi. Filmul reiterează una din temerile majore ale lumii postmoderne, şi anume, ceea ce ar putea fi numită frica de „mecanicizare,” de transformare a umanului într-o maşinărie bine pusă la punct. A Xinecologa (The Gynaecologist) O femeie ginecolog se confruntă cu o „pacientă” mai deosebită. În urma refuzului femeii de a-şi consulta „pacienta” şi a insistenţelor personalului administrativ al spitalului de a efectua consultaţia, lucrurile iau o turnură neaşteptată. Scurt-metrajul interoghează legătura dintre gen şi sexualitate, explorând latura psihologică a identităţii şi diferenţelor de gen. Bomboane de ciocolată Scurt-metrajul subliniează discrepanţele majore existente în societatea românească între rural şi urban. Sebastian Chelu şi Deian Carmazan realizează o satiră acidă la adresa sistemului birocratic. Totodată, filmul reprezintă o poveste despre incapacitatea de a adaptare la cerinţele absurde ale lumii contemporane. Un tânăr de la ţară pleacă la oraş să achite taxa de pom, necesară pentru a încheia actul de căsătorie. Tânărul se dovedeşte a fi însă complet nepregătit pentru a face faţă tumultului oraşului. True colours Scurt- metrajul britanic este o dramă socială foarte reuşită despre un tată ce nu reuşeşte să asigure familiei sale traiul necesar. Un moment de nervozitate îl costă încrederea familiei, pe care acesta încercase din răsputeri să o câştige. Muli Un scurt-metraj de animaţie iranian în care o fetiţă îşi descrie viaţa cu delicateţea, candoarea şi inocenţa specifică vârstei fragede pe care o are. Porque Hay Cosas Que Nunca Se Olvidan (Because There Are Things You Never Forget) Este un film despre copilărie şi păţaniile ei, însă „with a twist.” Povestea are loc în Napoli în anii 1950, iar maniera de filmare aminteşte de filmele italiene ale acelei epoci. Patru prieteni joacă fotbal, când mingea lor ajunge din greşeală în curtea unei bătrâne, care le înţeapă mingea. Răzbunarea copiilor va fi fatală. O comedie neagră despre gândurile copilăriei, în care răzbunarea şi moartea sunt privite în maniera ingenuă şi amuzantă. The Bugs and the Flies Este un scurt metraj de animaţie amuzant în care un gândac bătrân şi întelept îi expune unei tinere şi neexperimentate larve toate motivele pentru care viaţa unei insecte este cu mult mai frumoasă şi lipsită de griji decât cea a omului. Cum insectele locuiesc într-un dulap, ultimul cuvânt îl va avea de spus însă tot omul. Unlith Este un film abstract despre câini negri şi oameni. Atmosfera rece şi ostilă, creată şi de imaginea cu tente pronunţate de albastru dă naştere unor tensiuni subtile ce escaladează treptat către manifestări agresive care la rândul lor pot distorsiona atat mediul cât şi propriile corpuri. Scurt-metrajul ar putea aparţine cu uşurinţă simbolismului. Dar Khaneye Ma (Our House) Un alt scurt-metraj de animaţie iranian în care candoarea copilăriei este folosită pentru a relata realităţi crude. O fetiţă recită o poezie în care îşi descrie membrii familiei, numai pentru a se dovedi la final, ca familia sa este alcătuită exclusiv din jucării. Ergo Un scurt metraj despre muzica interioară a fiinţei, libertate, monotonie, şi legăturile dintre cele trei. Zoologic Este o animaţie nostimă despre un pinguin mic şi gras, un îngrijitor de zoo obsedat de a menţine ordinea şi a de aranja animalele după bunul său plac, precum şi un rezident care refuză cu orice preţ să se integreze. Filmul ne vorbeşte despre bucuria non-conformismului şi a libertăţii. Procura-se Amigo (Friend Wanted) Un jurnalist face un experiment interesant pentru a se documenta pentru următorul său articol. Căutând să răspundă la întrebarea dacă ne mai facem prieteni după vârsta de 30 de ani, acesta dă un anunţ în ziar prin care îşi caută un prieten. Povestea filmului se axează în jurul uşurinţei cu care ne facem prieteni în copilărie şi a contrastului dintre acest fapt şi dificultatea de a ne mai imprieteni cu cineva o dată ajunşi adulţi. Dietro le Cose (Behind the Things) Scurt-metrajul ar putea fi prezentat în şcoli şi licee ca film educativ pentru adolescentele obsedate de siluetă, diete şi ultimele tendinţe ale modei. Uneori, în spatele lucrurilor se ascunde un ritual bulimic obsesiv, reprodus zi de zi într-o singurătate pe care numai mania de a poseda cât mai multe lucruri o mai poate alina. Mon Petit Frere de la Lune(My Little Brother From the Moon) Este încă un film de animaţie cu şi despre copii, ce încearcă prin naivitate şi candoare să-şi explice absurditatea lumii. În scurt metrajul de faţă, o fetiţă spune povestea frăţiorului ei mai mic, care suferă de autism, încercând să găseasca motivele pentru care acesta este diferit de ceilalţi copii. Hot Dog Cei ce au apreciat Guard Dog, vor fi încântaţi să afle că Bill Plympton a mai creat un nou episod ce relatează aventurile simpaticului căţel. „Hot Dog” este a treia parte a seriei DOG, în care curajosul şi inimosul căine se alătură companiei de pompieri pentru a salva lumea de incendii şi a câştiga afecţiunea pe care o merită din plin. Aşa cum se întâmplă de obicei, căţeluşul bine-intenţionat nu reuşeşte să-şi ducă la capăt planul, iar rezultatele sunt dezastruoase. Moaca simpatică a eroului ghinionist şi buclucurile pe care le provoacă garantează un efect comic „de mare senzaţie,” după cum au afirmat câţiva dintre spectatorii festivalului. Faţa galbenă care râde(The Yellow Smiley Face) Doi părinţi, complet nepricepuţi la calculatoare, încearca să comunice prin Yahoo Messenger cu fiul lor aflat în America. Este un film realist şi o comedie emoţionantă despre o bună parte a familiilor de români, pe care nevoia sau dorinţa unui trai mai bun le-a determinat să emigreze, lăsând în urmă părinţi sau copii ce îi aşteaptă cu drag. Uno Scippo(A Bag Snatch) Este o poveste despre aparenţe care înşeală, despre necesitatea de a rămâne uneori tăcuţi şi a asculta, despre înţelegere şi ajutor.Într-o zi obişnuită, câteva minute pot marca o persoană pe viaţă, determinând destinul unor oameni. Este o poveste reală, despre furt, nevoie şi afecţiune. Ciao Tesoro (Bye Bye Darling) Scurt-metrajul descrie aventura neobişnuită a unui bărbat aflat într-un bar de noapte şi care îî propune unei femei misterioase de a culca cu el în acea oră. Lucrurile nu sunt însă ceea ce par a fi, iar motivaţiile personajelor pentru acţiunile pe care le comit se dovedesc a fi dintre cele mai interesante. Ştefan Este o comedie simpatică despre un băieţel ce poartă un nume mare, şi trebuie să ducă la bun sfârşit rolul pe care îl are de interpretat pentru serbare, rol ce i-a fost hărăzit lui prin destin. Ştefan cel Mare devine centrul universului şi, bănuim noi, coşmarul nerostit al copilului de 10 ani, pe care părinţii şi învăţătoarea îl îndrumă cu hotărâre pe calea deja stabilită. L'altra Storia (The Other History) Reprezintă istoria văzută şi reprodusă prin ochii şi stiloul unui copil. În 1943, mii de oameni au fost asasinaţi şi aruncaţi în gropi comune de către partizanii comunişti. Un supravieţuitor al acestor evenimente îi încredinţează povestea sa nepotului său, spre a nu fi uitată. Un film ce merită văzut, deoarece trebuie să ne amintim istoria, pentru a nu o repeta. Cafe com Leite (You, Me and Him) Este un scurt-metraj despre homosexualitate, familie, responsabilitate si acceptare. Danilo este pregătit de a se muta împreună cu iubitul său Marcos, când părinţii lui îşi pierd viaţa într-un accident, iar Danilo este nevoit să aiba grijă de fratele său mai mic, Lucas, în vârstă de numai 10 ani. Cei trei tineri învaţă să convieţuiască, acceptându-se reciproc. Filmul ne arată de fapt, un alt tip de familie; legătura şi afecţiunea dintre cei trei este însă la fel de puternică şi emoţionantă ca în orice familie convenţională. La drumul mare Este câştigătorul secţiunii scurt-metraje a festivalului. Regizorul Gabriel Sârbu dă dovadă de un umor aparte în relatarea poveştii unui jaf, iar finalul surprinzător şi extrem de haios a stârnit hohote de râs din partea publicului. Merită văzut! Cat-Man-Do O animaţie extrem de amuzantă despre o pisică ce recurge la măsuri din ce în ce mai drastice pentru a-şi trezi stăpânul să o hrănească. Pisicuţa înfometată poate fi cu uşurinţă considerată un echivalent felin şi poate chiar, feminin, al căţelului bine-intenţionat din seria DOG. Pe acelaşi drum Este un scurt-metraj realizat într-o manieră uşor suprarealistă, în care imaginilie alb-negru şi cadrele statice confera un efect aparte. Într-un restaurant ce pare părăsit, un general se bucură de ultima lui masă , fiind surprins cu diferite feluri de mâncare, de către un chelner ce îi va deveni călău. Muzica are un aport important în adâncirea atmosferei lugubre ce înconjoară filmul, iar maniera cinematografică de realizare reprezintă un motiv în plus de a-l vedea. film Filme pe nisip, filme la apă [II] de Silvia-Alexandra Zaharia Secţiuni paralele Premiere Un bărbat urmăreşte o femeie Un film-colaj alcătuit din şapte scurtmetraje româneşti realizate de tineri regizori, “Un bărbat urmăreşte o femeie” este unitar ca temă, adunând şapte viziuni diferite, ce se completează reciproc cu mare succes. Alexandru Mavrodineanu, Ciprian Alexandrescu, Ivo Baru, Cătălin Leescu, Paul Manolescu, Sorin Damian şi Gabriel Achim celebrează în maniere distincte misterul feminin regăsit în ipostaze dintre cele mai diverse. Obiect al privirii şi al dorinţei masculine, “femeia” acestor scurt-metraje este totodată o provocare, răscolind “privitorul” şi cauzând nelinişte celui ce o investighează. Scurtmetrajele reuşesc să pună sub reflector nu numai femeia sau femininul, ci şi câteva aspecte ale personalităţii bărbaţilor ce le analizează. Fiecare secvenţă în parte poartă amprenta regizorului ce a şlefuit-o, aşa cum fiecare tânără din filmuleţe este descrisă printr-un atribut aparte, stârnind interesul şi pasiunea câte unui “urmăritor.” Actori în spatele camerei Green Porno Proiect scris şi regizat de Isabella Rosellini, Green Porno reprezintă o serie de filmuleţe foarte scurte, însumând în total 10 minute, ce au ca temă viaţa sexuală a gândacilor, melcilor sau muştelor. Realizate într-o manieră ludică, copilărească, filmele îmbină simplu şi firesc tehnica desenelor animate cu lumea reală. Maniera inedită de a aborda subiectul tabu al sexului şi pornografiei, stilul comic şi creativ în care Isabella Rosellini întrupează masculul fiecărei specii descrise, evocând modul bizar şi rapid în care unele insecte “fac dragoste,” au făcut din acest proiect un “must see” al festivalului. Fiecare episod în parte începe cu imaginea actriţei, care rosteşte în faţa camerei “Dacă aş fi un....” explicând apoi foarte direct şi vizual actual sexual al speciei respective. Dacă s-ar fi referit la oameni, aceste imagini ar fi fost considerate cu siguranţă obscene, însă contrastul dintre maniera aproape naivă de prezentare şi conţinutul explicaţiilor actriţei sporesc nota de umor a filmului, creând un efect unic şi dând proiectului un farmec aparte. Dealbreaker Scris şi regizat de Gwyneth Paltrow şi Mary Wingmore, „Dealbreaker” este un film amuzant despre relaţii şi defecte. Filmul este conceput sub forma unui fals documentar despre aventurile romantice şi dezamăgirile emoţionale ale unei new-yorkeze de 30 de ani. Scurt-metrajul se bucură de un ritm alert şi de o coloană sonoră inspirată, fapt ce contribuie considerabil la atmosfera generală pe care Paltrow o creează. Filmul te amuză şi te înviorează, fiind numai bun de urmărit împreună cu grupul de prieteni sau chiar cu „jumătatea.” Deficit Filmul lui Gael Garcia Bernal se înscrie tendinţelor cinematografiei mexicane contemporane, explorând o temă socială specifică societăţii mexicane, şi anume relaţia dintre clasele sociale privilegiate şi celelalte categorii sociale. Deficit prezintă cu lux de amănunte o zi din viaţa unui tânăr pe nume Cristobal, fiul unui politician corupt. Cristobal are 20 de ani, studiază economia, este bogat, uşor snob, şi are o adevărată pasiune pentru muzica hip-hop. Sub pretextul prezentării unei petreceri între prieteni, Gael Garcia Bernal analizează comportamentul unei anumite clase sociale, dar şi dilemele cu care se confruntă tinerii de azi. Accentul dramatic al filmului este dat de descoperirea că apartenenţa la o anumită categorie socială determină un tip de comportament adânc înrădăcinat în membri clasei. Deşi işi doreşte să părăsească lumea tatălui său, realizând că era marilor „corupţi” este pe sfârşite în Mexic, Cristobal realizează cu tristeţe că îi este aproape imposibil sa fie el însuşi. The Spirit Filmul lui Joseph Fiennes explorează cele mai adânci accente ale iubirii şi ale durerii. Având loc în Rusia postbelică, scurt-metrajul surprinde cu exactitate complexitatea şi profunzimea spiritului slav. Povestea lui Alexi pare a fi o ecranizare dupa marii clasici ruşi, iar imaginea şi coloana sonoră completează reuşit atmosfera desprinsă dintr-un roman al lui Dostoievski. Este o poveste care emoţionează şi surprinde, ceea ce ne determină să considerăm că debutul regizoral al actorului britanic nu trebuie ratat. literatură Pasărea în văzduh [Dan Stanca, Cei calzi şi cei reci, Cartea Românească, 2008] de Daniel Stuparu "Dacă taxiul ar fi plonjat atunci în râu, Edgar nu s-ar fi înecat, ci ar fi călătorit ca într-un submarin până la izvoarele întunecate ale minţii sale." Am început să citesc cartea lui Dan Stanca de-a lungul unor curse interminabile (vorba vine) de la un capăt la altul al oraşului, fără să pot evita gândul că şi Borges citise la vremea lui cam în acelaşi fel, traversând cu tramvaiul oraşul Buenos Aires, Divina Comedie. Acum, nu ştiu în ce măsură e Dan Stanca comparabil cu Dante, but then again - nici eu nu sunt Borges. (Borges este, cum ştim... celălalt.) Proza lui Dan Stanca m-a făcut să mă gândesc însă la Thomas Bernhard, prin muzicalitatea inerentă textului, şi pentru ritmul interior pe care autorul îl cultivă cu bună ştiinţă - după cum reiese şi din următorul pasaj: "Vedeţi, le-a spus el, greu pe lumea asta e până intri în ritm, după aceea oriunde te-ai afla, oricum ai trăi, oricâte mizerii ai îndura, totul ţi se va părea suportabil şi inteligibil. Ritmul are o calitate pur muzicală. Cine îl capătă nu mai are nevoie de nimic." Acest adagiu sapienţial, ridicat de personaj la rang de modus vivendi, cu valoare iniţiatică, se reflectă şi la nivel de formă - expresie exterioară a unei muzici a sferelor cu care scribul intră conştient în rezonanţă atunci când se aşează la masa de scris. Despre mesajul subiacent acestei scriituri cel mai bine ne vorbeşte tot autorul: "Cartea nu conta în ea însăşi, ci îl transporta în trecut, ajutându-l să-şi revadă părintele, să-şi amintească ce-i povestise, ani care se prăbuşeau ca o cascadă din acel nucleu dezintegrat de unde se eliberaseră energii nebănuite ale destinului." Sau, în altă parte: „Întors acasă după o zi de alergătură în care nu făcuse mai nimic şi doar se adâncise în trecut, fiind şi bulversat de întâlniri enigmatice (...)”. E vorba deci de o permanentă interiorizare, de un paseism tăcut, prin intermediul căruia protagonistul se întoarce dinspre prezent spre trecut, dinspre materie spre spirit. Titlul mă duce cu gândul, printre altele, şi la eseul lui Rüdiger Safranski, Dumnezeu totuşi nu e mort, în care acesta vorbeşte despre religii calde şi religii reci: o religie vie este, invariabil, fierbinte, „apocaliptică”, iar una moartă se transformă într-o instituţie moartă, „integrată” (nu întâmplător îl amintesc aici pe Umberto Eco, Apocalips amânat, titlul unui alt roman semnat Dan Stanca, nu e în fond decât traducerea în română a versiunii engleze (Apocalypse Postponed) a volumului de eseuri Apocalittici e integrati). Tot la această idee enunţată/teoretizată de Safranski trimite şi motto-ul cărţii: „Întristat este sufletul meu până la moarte” (Matei 26, 38), lucru accentuat ulterior în text, atunci când Edgar subliniază faptul că vieţii îi conferă sens creaţia, nu procreaţia: „Odată îi demonstrase femeii că mai important decât copilul exterior este copilul interior, ceea ce îngrijim preţ de o viaţă pentru a se naşte curat şi luminos în clipa în care închidem ochii.” De altfel în roman apare, spre final, un pasaj lămuritor în care autorul face aluzie, prin intermediul unui dialog între Viola şi Edgar Nour, personajele centrale ale romanului, la Apocalipsă. Numele acestora nu sunt, la rându-le, întâmplătoare: Viola este pe de-o parte imaginea femeii/vioară, instrument la care bărbatul cântă şi care, precum Galateea, este, fără s-o ştie, creaţia acestui Pygmalion postmodern; pe de altă parte, trimite la sexualitatea şi dramatismul (viol/violenţă) care o consumă (faptul că nu poate rămâne însărcinată), violenţa fiind (cf. René Girard) un fenomen strâns legat de experienţa sacrului (în roman, momentele de calm interior ale protagonistei apar doar la finalul violenţei erotice, dezlănţuite voluntar şi aproape ritualic împotriva ei înseşi). Edgar, pe de altă parte, trimite la personajul omonim din Geniu pustiu, Toma Nour –„întunericul din jurul lui (recte autorului – n.n.), nefiind decât metafora acelui nume”. Apar însă aici şi personaje misterioase, precum prezumtivul pelerin rus, ai cărui „ochii implorau milă, dar în egală măsură îl priveau de sus” – aluzie directă la învăţătura Apostolului Pavel, conform căruia creştinul autentic este în acelaşi timp liber, dar şi supus tuturor lucrurilor (a se vedea Luther, Despre libertatea unui creştin). Perspectiva creştin-ortodoxă ce transpare în text se loveşte însă de o tragică şi ireductibilă dihotomie, aceea dintre raţiune şi credinţă, personajul central fiind prins între o viziune ştiinţifică modernă, concepută însă invariabil drept materialistă, şi una de natură profund mistică, fragilă însă precum un castel de nisip, de vreme ce nu se bazează decât pe credinţă. („Edgar Nour trăise atunci o teribilă şi glacială însingurare. În sala de judecată (e vorba de cazul Tanacu – n.n.) se ciocneau două mentalităţi, două viziuni diferite atât asupra vieţii cât şi a morţii, chiar a două epoci istorice aflate într-o contradicţie de neconciliat” sau „În locul unei construcţii raţionale şi decente am instituit o dezordine fabuloasă, creştinul nu mai e geometru, ci un pribeag într-o istorie care îi e străină”.) Una din provocările ce stau aşadar înaintea noastră, ca cititori copărtaşi la dramatismul interior al personajului, este aceea de a găsi o cale de mijloc, mai mult, o sinteză între aceste două lumi aparent ireconciliabile, între mistică şi pozitivism, între Eckhart şi Haeckel. Personal, înclin să îi dau dreptate lui Auguste Comte atunci când afirma că etapele pe care le parcurge omenirea de la o viziune juvenil-idilică spre una mai sobră şi matură se succed, trecând de la religie la metafizică şi culminând în final prin ştiinţă, cu precizarea că, aşa cum ştim de la Wilhelm Dilthey încoace, ştiinţa în genere nu se reduce la ştiinţele naturii – există desigur şi ştiinţe ale spiritului (Geisteswissenschaften). (Există o prejudecată care bântuie încă anumite capete „luminate”, cum că ştiinţa nu poate fi decât materialistă, iar spiritualitatea doar de domeniul credinţei. Dar o întreagă tradiţie - care urcă de la Pitagora, trecând prin Cusanus, Agrippa sau Paracelsus, până la Saint Martin, Swedenborg sau Steiner stă mărturie că lucrurile nu stau deloc aşa. Calea „inimii”, a sentimentelor exaltate iraţional, a pornirilor misticoide difuze, şi-a cam trăit traiul iar în ziua de azi, dominată de tehnologie, informaţie şi cunoaştere Gnoza – în speţă cea creştină - începe să câştige din nou teren.) Alt amănunt notabil este puterea de pătrundere a autorului în ce priveşte psihologia feminină, dând dovadă de o abordare matură şi pertinentă în raport cu consideraţiile mai degrabă puerile pe care le întâlnim într-o cărţulie precum De ce iubim femeile, bunăoară, ca şi felul în care reuşeşte să ridice aspectele cele mai banale la rang de paradigmă: în fiecare gest oricât de mărunt el vede o întreagă biografie, în spatele biografiei, antropogeneza însăşi - metamorfoza materiei îşi găseşte justificare la nivel psihologic („pereţii se cojiseră ici şi colo, foiţe subţiri de culoare crăpaseră, poate de vină era chiar alterarea sufletelor lor” etc.). Crima cu care debutează romanul, care revine sporadic de-a lungul cărţii şi a cărei rezolvare se tot amână, decupează în parte un univers kafkian, precum în Castelul, în sensul acestei rătăciri căreia pare să îi lipsească rostul. Este reanimat aici mitul labirintului, dar nu în sensul tradiţional, iniţiatic, ci aşa cum apare la Dürrenmatt, ca simbol al rătăcirii omului contemporan, al tragismului existenţial, al lipsei de sens. Se poate face încă o paralelă cu Dürrenmatt, mă refer la o celebră bucată de proză a acestuia - Pana de automobil - unde avem de a face cu un mărunt comerciant care, în urma unui proces ludic în care este condamnat pentru o crimă fictivă, sfârşeşte prin a se spânzura, obsedat de căutarea sensului, ca şi de iluzia faptului de a-l fi găsit astfel. Personajul lui Dan Stanca încearcă la rându-i să se autodenunţe, însă pedeapsa pare să fugă de el precum dracul de tămâie. Cei din jur îl numesc norocos, însă doar el ştie, precum Raskolnikov, că acest escapism involuntar e în fond cea mai teribilă pedeapsă. Prima parte a cărţii (mai mult, primele trei pătrimi să zicem) e antrenantă, ba chiar halucinantă, în sensul bun al cuvântului; cititorul este prins în vertijul acestor evenimente mai mult interioare decât exterioare („Ameţit, nu-şi mai dădea seama dacă e treaz sau dacă doarme în continuare, ceea ce ar fi însemnat că poate considera cea mai apropiată realitate o plăsmuire onirică”), fără a simţi povara lecturii, diafană ca un fâlfâit de aripi (o imagine potrivită acestei proze ar fi Pasărea în văzduh a lui Brâncuşi care, în ciuda materiei brute pe care gravitaţia o trage cu forţă pre sol, îţi dă impresia de uşurime, de zbor, de verticalitate). On the downside, spre final textul pierde în tensiune dramatică, e uşor diluat iar ştirile de presă recurente sunt imersate în text ca simple pretexte pentru divagaţiile eseistice ale autorului. Dacă tot e să fiu pisălog până la capăt, iată şi o mică erată cu greşelile de culegere cele mai stringente din roman (treabă pe care însă nu o putem imputa autorului, asta fiind treaba redactorului de carte): „Houellebecg” în loc de „Houellebecq”, „Claivaux” în loc de „Clairvaux”, „(Mischa Kugelrund) in der Spielzeug Paradis” în loc de „im Spielzeugparadies”, „copywright”, monstruos hibrid între „copyright” şi „copywrite” (două lucruri complet diferite) ş.a. Mă opresc aici, încheind tot în notă/cheie borgesiană, prin a spune că nici eu nu mai ştiu cine scrie aceste rânduri - DS, recenzorul, sau DS, autorul... film Cele două feţe ale monedei [The Dark Knight] de Diana Todea Christopher Nolan este regizorul meu preferat din ultima generaţie de regizori, care a realizat admirabil filme ca "The Prestige", "Following", şi "The Dark Knight" din acest an. Îmi place să cred că originalitatea unui regizor este mai bine pusă în evidenţă atunci când acesta îşi alege teme care au fost deja tratate: romane, benzi desenate, chiar remake-uri. Nolan dovedeşte originalitate şi o perfectă sincronizare a momentelor regizorale cu acţiunea filmului. Alături de Michael Caine, Christian Bale şi regretatul Heath Ledger, "The Dark Knight" devine cea mai bună realizare cinematografică a poveştii lui Batman. Cred că pe lângă faptul că acţiunea este primordială pe toata durata filmului, jocul artistic al lui Heath Ledger, care este pur şi simplu incredibil în rolul lui Jocker, şi Christopher Bale care joacă excelent ca Batman, capătă o nuanţă aparte în scenele de anarhie şi panică create minunat de regizorul Nolan. Poate că jocul dintre anarhie la care sunt supuşi locuitorii oraşului şi faptele justiţiare ale procurorului Harvey Dent este prea complicat pentru unii spectatori, obligati să vadă cum faţa răului, exprimată memorabil de Heath Ledger ca The Jocker, apare în fiecare dintre noi, uneori acolo unde nu ne-am fi aşteptat niciodată. The Jocker este o paiaţă cum spune chiar personajul, "I am only a freak in their eyes", societatea fiind cea mai rea dintre toate stările posibile, pentru că ea te judeca din primul moment în care ai apărut pe scenă şi în clipa următoare, după ce s-a săturat de jocul tău de paiaţă te aruncă, dorind altceva în loc. Pentru Jocker, crimele, anarhia, furtul, sunt doar nişte artificii menite să distreze marea audienţă, societatea. Ea este cea care doreşte excitaţia, nervozitatea, showul, ştirile de la televizor, adrenalina. Societatea cere starea de panică, nebunia celor nebuni, furia hoţilor şi criminalilor. În faţa ei, faptele acestora sunt justificate perfect pentru că ea le doreşte, le permite, le provoaca într-un fel sau altul. Jockerul a devenit personaj negativ la voia întâmplării, prin evenimente familiale, sociale, transformat acum într-un monstru cu faţa cicatrizată. Drept razbunare, Jockerul nu se va izola departe de mecanismele sociale, de viciile societăţii care l-au transformat în oribila creatură, ci se va lupta cu ea, va deveni un justiţiar negativ. Va întoarce aceeaşi faţă a monedei pe care însăşi societatea i-a arătat-o cu mult timp în urmă. El nu este decât un executant al jocului psihologic dus de societatea civilă, de stat, de mecanismele interne ale masei. Putea să fie un personaj pozitiv care era declarat un înger, o binecuvântare. Nu! Jockerul a devenit propriul său experiment împotriva societăţii care l-a condamnat la izolare şi viciu. El va transforma la rândul său iluzoriul personaj pozitiv, procurorul Harvey Dent, care se luptă cu crima din oraş şi se declară demn de a urma actele curajoase ale misteriosului Batman. Cine este adevăratul personaj pozitiv, pare a spune regizorul, lansând o serie întreagă de evenimente care ne menţin cu mintea concentrată asupra ecranului? Astfel "The Dark Knight" capătă formele unei poveşti transilvănene, o poveste medievală în care răul pare a sufoca toate colţurile clădirilor. Pentru un moment răsuflăm uşuraţi să vedem cum o parte din criminali sunt prinşi de înfocatul procuror Harvey Dent, dar în secunda următoare ne şocăm în faţa genialitatii Jockerului. Heath Ledger are admirabila capacitate să portretizeze un om decăzut în propria durere şi frică, printr-o expresie actoricească de excepţie. Pe această cale, Heath Ledger rămâne un Jocker formidabil prin ultimul sau joc pe scena pământească. Revenind, răul îşi are armele sale de persuasiune, aşa cum ne dovedeşte Jockerul convertindu-l pe Harvey Dent într-o altă înfăţişare a demonului, Two-Face. Până unde merge răzbunarea? Până acolo unde binele nu mai are sens şi toate faptele se transformă într-un joc sadic şi dureros a propriei satisfacţii? Two-Face demonstrează cum binele devine doar o faţă a monedei, care aruncată în aer, va deveni inevitabil o portretizare a răului. Răzbunarea spune multe în "The Dark Knight", este miza jocului anarhic, este punctul de plecare a întregii serii Batman. Cine este în fond personajul bun în toată povestea? Batman, cavalerul întunericului, mascat într-o creatură ciudată cu aripi negre care salvează vieţi atunci când nici nu te aştepţi? Este locotenentul James Gordon, interpretat de Gary Oldman ("Dracula"), care este gata să moară pentru viaţa fiului său ameninţată de Two-Face, fostul justiţiar al binelui Harvey Dent, lovit de răzbunare după ce iubita lui moare în explozia pusă de Jocker? Batman declară, cu sinceritate, că James Gordon este adevarătul personaj bun din tot oraşul, adevăratul erou care merită aplaudat şi admirat. El este cap de familie, un om care are curajul să înfrunte de atâtea ori pericolul şi răul, fără să omoare pe nimeni, fără să se ascundă în faţa altora, singur cu răul preferând moartea pentru ca familia lui să fie salvată. Aşa că în acest film veţi vedea cum măştile cad şi se recompun după altă ordine a moralităţii, cum anarhia este justificată de excomunicaţii societăţii deveniţi jockeri, two-faces sau alte personaje negative. Batman poate fi oricine dintre noi, ar suna mesajul filmului, este irelevant ce faţă poartă, important e să urmăm exemplul locotenentului James Gordon, un om gata să se sacrifice pentru aproapele său. Atmosfera adâncită între explozii şi detonări este locul potrivit pentru râsetele demonice ale Jockerului, jocul său diavolesc justificat printr-o suferinţă imensă, îndreptată greşit împotriva societăţii. Two-Face alege să îşi facă singur dreptate, comiţând crimele pe care a încercat toată viaţa sa să le evite. Alegerea binelui sau a răului depinde de o schimbare a sorţii, de o suferinţă personală, de întoarcerea perspectivei asupra societăţii înţeleasă ca fiind protectivă şi dreaptă. Un film care trebuie văzut atât pentru calitatea regizorală dovedită de talentul lui Nolan cât şi pentru jocul excelent al actorilor Heath Ledger şi Christian Bale. Ce faţă a monedei aţi alege voi? muzică Astre şi imprecaţii [Moonspell, Night Eternal, 2008] de Ştefan Bolea Moonspell continuă linia Memorial cu un album îndrăzneţ, puternic şi iniţiatic. Night Eternal are nouă piese, la care se adaugă un bonus track Age of Mothers şi două versiuni ale ”baladei” Scorpion Flower. CD-ul conţine un motto extras din opera eseistului englez Walter Pater (1839-1894), din care citez: ”She is older than the rocks among she sits; like the vampire, she has been dead many times, and learned the secrets of the grave.” At Tragic Heights debutează cu un răpăit războinic de drums, care ritmează nişte vocalize elegiace, oarecum orientale – la care se adaugă nişte acorduri de orgă ce pregătesc un citat extins din Apocalipsa lui Ioan. Piesa primeşte viteză şi devine cuceritoare, când citatul din Biblie se apropie de final – metafora săvârşirii (it is done) dezvelind semnificaţia poematică a single-ului. Pasajul din Apocalipsă costituie un motiv al piesei, fiind reluat – de asemenea, există un moment de suspendare a temporalului, care taiele strofele, creat mai ales prin acorduri de orgă (acompaniate de un ritm mai lent al bateriei + guitars). Am remarcat în alte review-uri că intro-ul de la Night Eternal (de fapt un intermezzo dintre primele două piese) a fost apreciat – este incredibil cum creşte tensiunea (cum este construită, pas cu pas), pregătind partea vocală, puternică, decisă, susţinută de drums şi contrapunctată de un solo de chitară alert. Night Eternal, piesa secundă – are la fel ca intro-ul At Tragic Heights o strofă care îi dezvăluie semnificaţia – un alt citat din Revelations: ”And I saw the woman drunken with the blood of the saints, and with the blood of the martyrs of Jesus...” Shadow Sun, piesa următoare, este de o altă factură – primele două strofe sunt cântate într-un stil intimist, ce aminteşte de albumele anterioare ale lui Moonspell (Antidote sau Darkness and Hope, de exemplu). Soarele de umbră (reminiscent negritudinii nervaliene – sau în spaţiul românesc, în stilul eminescian din Memento mori sau din Scrisori) este metafora ce sigilează teritoriul conflictual dintre ego şi lumină (dintre două feluri de ”întunecimi”), sau din alt punct de vedere, războiul dintre apolinic şi dionysiac. Pe scurt, un blestem aruncat în direcţia soarelui: ”And then you feel becoming darkness...” Spaţiul amintit este presărat cu jaloane nihiliste: ”denying you”, ”in the name of nothing”, ”life is meaningless”. Mai ales ultimul reper este amăgitor, pentru că este rostit pe două tonuri - asemenea unei imprecaţii şi asemenea unei tânguiri (devenind din lovitură a destinului – o problemă sau o întrebare). In ciuda acestor aspecte, mesajul este ascendent – semnul lui fiind acel ”defeating pain” ascetic, constructiv, perfecţionist. Una din cele mai reuşite piese de pe album, născută din colaborarea cu fosta solistă de la Gathering, este Scorpion Flower. Un fel de artă poetică, construită de ca o refecţie estetică asupra raportului dintre muzician şi cel care îi ascultă obsesiv gândurile: ” Can I steal your mind for a while?/ Can I stop your heart for a while?/ Can I freeze your soul and your time?” Piesa a şaptea, Dreamless, favoita mea de pe album, ilustrează o prietenie ”stelară” (de data aceasta îm sensul ”propriu”, nu în cel figurativ, indicat de Nietzsche în relaţia sa cu Wagner) – iubirea dintre Venus (Luceafăr, Lucifer – până la Hyperion-ul lui Keats este doar un pas) şi Luna neagră (Lilith) – la fel cum Moon in Mercury se poate referi la luna planetei Mercur. Aceşti Bonnie şi Clyde astrali sunt bineînţeles condamnaţi, în direcţia postulată de şcoala romantică: ”A sea of poison came in between them”. La un moment dat intervin lecturile compozitorului (nimeni altul decât Fernando Ribeira), care accentuează sterilitatea (sau contra-creativitatea răului): ”They cannot breed/.../ Their lies will be repeated...” (s.m.) Legat de contra-creativitate, trebuie spus că diavolul este interpretat ca o fiinţă care are plagiatori inesenţiali – balastul, accidentul, ”minciuna” fiind amplificate, nu eventuala doctrină sau teză, care este inexprimabilă exoteric. Reluând celebra metaforă Alma Mater, Moonspell crează în Night Eternal într-un stil sculptural echilibrat şi consistent un arhtip feminin, care are rădăcini pre-creştine – cel al unui nopţi eterne, care transpare intermitent în viaţa cotidiană şi care va sclipi şi va incendia planeta doar la improbabila apocalipsă. literatură “Neuromantul” un început, la sfârşit [William Gibson, Neuromantul, Colecţia Literatura-Cotidianul, ed. Univers] de Victor Martin Vrând să cumpăr nişte roşii, m-am tot învârtit prin piaţă, printre mormanele aşezate frumos, pe tarabe, strălucitoare, de îţi luau ochii. Nu am luat în seamă că sunt „ roşii de grădină” sau „roşii româneşti”, din lădiţe pe care scria în turceşte, şi m-am apropiat de o tarabă unde se găsea o tomată secţionată. M-am uitat atent la interiorul semisferei, am spus vânzătoarei că roşia expusă e necoaptă şi, dacă tot voia să mă păcălească, măcar să fi căutat una cât de cât coaptă. Vânzătoarea s-a inflamat şi a început să strige că sunt singurul cumpărător care spune despre roşiile ei ca sunt necoapte. Prin asociaţie de idei, această scenă mi-a adus aminte de existenţa cyberpunk-ului pe piaţă şi în piaţă, dacă ţinem cont că multe cărţi se vând şi în supermarket. De curând, am cumpărat de la un chioşc de ziare romanul de succes „Neuromantul” de William Gibson, vândut ca supliment al unui ziar. Auzisem şi citisem câte ceva despre acest roman cu multe premii. Nu cunosc cyberpunk-ul decât prin prisma admiratorilor români ai subgenului din jurul defunctului „Jurnal SF”, adică un curent teribilist tip dadaismul sau paradoxismul. Mi-am zis să citesc şi un cyberpunk străin, întâmplător, chiar al unuia dintre întemeitorii curentului. După primul capitol, am vrut să renunţ la lectură atmosfera tipică filmelor americane de duzină, cu samurai, mahalale japoneze, e un clişeu mult prea uzitat. Ca şi elementele fantastice sarăcăcioase, gadget-urile şi mai neinspirate. Stilul? Încâlcit până la autoanulare. După un timp, m-am gândit să merg mai departe cu lectura, spunându-mi că, înainte de 1989, nepreaauzindu-se la noi de Herbert sau Dick, mergea şi un Gibson. Am dat peste mult prea multe descrieri şi trimiteri plicticoase la veşnice istorii ale vieţii, considerate înflăcarate de autor, dar adormitoare prin acumulare. Ca „America” lui Franz Kafka sau „Edificiul nebuniei absolute” de Stanislaw Lem, „Neuromantul” e o călătorie iniţiatică, împănată cu termeni din industria cibernetică, şi atât. Vulgaritatea unor termeni n-o salvează tineretul nu citeşte cyberpunk decât dacă i se spune. Nu are nimic a face cu science fiction-ul modern. Ca cyberpunk, este exact cum a fost perceput de calchiatorii români; cine inventează un subgen, trasează regulile acestuia. Şi „Telepatul” lui John Brunner a fost ceva la vremea lui şi s-a depăşit, dar măcar e science fiction. Scriitorii de science fiction nu încearcă s-o ia înaintea dezvoltării tehnicii; încearcă s-o anticipeze. Cyberpunk-ul aluat-o haihui, rău de tot, înaintea tehnicii de calcul electronic, şi s-a pierdut în bălării. Nu critic cyberpunk-ul; îl iubesc. E ca la psihiatru: „L-ai iubit pe decedat?”. „Da, dar a decedat”. Acest subgen al SF-ului venea să acopre un gol, dar, orice acoperă un gol, îl protejează. Senzaţii şi percepţii halucinante, plimbări prin memoria altora, prin spaţii virtuale, subspaţii sau infraspaţii se găsesc cu grămada în serialul „Andromeda”. Nimic deosebit faţă de basmele moderne obişnuite. De la bagheta magică la calculator e o distanţă de doar câteva secole. Era nevoie de basm modern; maniacii jocurilor pe calculator trebuie şi ei să fie hrăniţi cu ceva; cu lucruri mai mult sau mai puţin digerabile pe care scriitorii români de cyberpunk le iau şi le fac indigerabile. Călătoria în cyberspaţiu e o umplutură mai mult pentru filmele tematice. Când gadgetul devine scop în sine şi tratat pe sute de pagini, începe să plictisească. Precum astrologia şi metafizica în Evul Mediu, cyberpunk-ul, prin calculator şi lume virtuală, nu e decât un act subcultural. Ca orice subcultură, are viaţă scurtă. Cyberpunk-ul e pentru SF cam ce era psihedelic-ul anilor 1970 pentru muzica pop. E un arbust care a prins rădăcini în tavanul frigiderului; atrificios din artificial. „Neuromantul” lui Gibson nu se înscrie în genul science fiction. E un roman scris cu talent, dar nu cu talentul lui Dick. Nu are idee. Nici o sumă de idei mai mici n-are. Nici măcar fir narativ. E un ghem; demenţă inteligentă, dacă alienarea mai are vreo legătură cu spiritul, acţiune de dragul acţiunii. Inteligenţa nu ajunge; trebuie dublată de un acut simţ artistic. Literatura este ceea ce visează fiecare şi nu poate transpune în cuvinte; trebuie să vină scriitorul, să-i releve indescifrabilul. Când o face încâlcit, avem literatură, dar nu la o cotă calitativă ridicată. Când nu înţelege nimic, cititorul se crede deştept; chiar şi prin faptul că ar putea înţelege orice. Există un hormon al literaturii, mai ales la bărbaţi, dar nu ajunge. Nici chiar multe şiruri de sinapse nu ajung. E nevoie de originalitate şi inteligibilitate, nu de mimetism. Ideea care se desprinde din „Neuromantul” e conglomeratul însuşi. E o sferă narativă, cu floricele de tehnică electronică şi dialoguri teribiliste, care nu susţin nici o acţiune. În cyberpunk, se întâmplă să se-ntâmple. Ca în serialul „Lexx”. „Neuromantul” nu spune nimic. Nu are idei, nu are subiect. Seamănă cu orice altceva. Nu tratează nici măcar politicul, filozoficul, aforisticul sau speculaţia ştiinţifică. Cititorul poate să şi-l bage undeva, într-un sertar. Premiile lui Gibson se înscriu în politica editorială americană de încurajare, profitabilă tuturor, şi de împingere a sistemului înainte. Americanii dau premii pentru orice, chiar şi pentru performanţa de a face cumpărături inutile. Un premiu care nu răsplăteşte valoarea e mult prea puţin, dar ce-i pasă unui sistem pragmatic de valoare? Considerat de unii „roman avertisment”, nu se înţelege ce avertizează „Neuromantul” poate faptul că nu trebuie să cadă pe mâna tânărului în formare, că induce comportament deviant, ca în povestea cu avertismentul de pe pachetele de ţigări. Cosiderat de unii „pseudotehnicist”, acesta trebuie să plece de la tehnică, nu de la romanţarea acesteia. Cyberpunk-ul este o aglomerare de cuvinte din tehnica de calcul, dar de aşa natură amestecate, încât să nu mai înţeleagă nimic nici aceia care vor să înţeleagă lucruri de la sine înţelese. Cyberpunk-ul nu e SF; e parte neînsemnată a acestuia, care se crede întregul. E purecele care se crede parazitat de elefant. În deşert, chiar şi aurifer, firul de nisip nu are nici o valoare. Într-o pădure de uscături, o uscătură în plus nu se vede. Neobişnuiţi să înţeleagă ce citesc, mulţi nici nu-şi bat capul cu asta; spun că e trendy. Există şi imaginea în oglindă a lui Gibson; se numeşte Serge Brussolo. Acesta ştie să facă un roman dintr-o singură idee; şi are idei. Pot eu să le spun vânzătorilor de cyberpunk faptul că roşiile lor sunt frumoase, că arată bine pe dinafară, te iluzionează să cumperi, dar au fost aduse forţat la maturitate şi sunt necoapte pe dinăuntru? literatură Avalanşa sufletului uman [E.L. Doctorow, Ragtime, Editura Leda, Bucureşti, 2007] de Diana Todea Un roman despre America în zorii secolului XX, o frescă a coborârii şi a ridicării sociale, o perioadă a oamenilor plini de ambiţie şi nebunie, de atentate anarhiste şi magie. În romanul „Ragtime“, toate evenimentele trimit la modul în care personajele reuşesc să iasă din situaţii imorale şi decadente. Dacă ele vor reuşi să iasă din situaţiile limită sau stânjenitoare depinde de substratul lor moral şi de ambiţia de care dispun. Societatea din „Ragtime“ este arena în care personajele se luptă pentru situaţia lor materială mai presus de orice. Personajele fac parte dintr-o societate capitalistă, a oamenilor de afaceri şi a bufonilor. Tot amalgamul de evenimente descrie de fapt un mecanism hazardos, inteligibil pentru cei care se bazează pe legi morale şi principii sociale. Avem în faţă nişte păpuşi manipulate de sfori invizibile, care în realitate sunt dorinţele refulate şi ambiţiile personale, mai puternice decât propriul lor ego. Astfel, viaţa lor seamănă cu maxima schopenhaueriană - „voinţa de a trăi“. Lupta drepturilor în America de Nord ia forma unui cântec ragtime. Ca într-un roman realist, Doctorow imită paradigma dostoievskiană, unde suferinţele se transformă într-un bine necesar. Fără returul la suferinţă, binele ar fi un concept gol. Semnificatia existenţei americane imită paradigma creştină, deoarece conceptele se învârtesc pe aceeaşi linie a gândirii sociale. Rasele se urăsc din motive pecuniare, ragtime fiind un strigăt de disperare adresat societăţii civile. În momentul în care America devine o ţară civilizată, în sensul în care îl cunoaştem acum, postmodern, rasele reuşesc să ajungă la un consens - toleranţa este un obstacol social, care trebuia dărâmat la începutul secolului XX. Scriitorul E.L. Doctorow, originar dintr-o familie ruso-evreiească, reuşeşte să îmbine perfect critica socială cu realismul istoric. Pe de o parte, ceea ce prezintă în prim plan sunt imagini reale, istorice din perioada ragtime, moment în care clasa americanilor de culoare se loveşte de gândirea rasistă a capitaliştilor. Societatea americană cunoaşte transformări radicale, de la mişcările anarhiste presupuse a răsturna conduceri oligarhice, la crimele unor magnaţi nebuni, otrăviţi de imaginea unei Americi libertine şi permisive. Cei care sunt prinşi în mijlocul iluziei, vor ajunge să se discrediteze singuri, prin fapte dezgustătoare şi inumane, efectul propagandei americane. Ce se ascunde în spatele faptelor oribile este dovada certă a unor caractere infecte, inferioare celor care se ascund în mizerie. Revelarea sufletelor bune, paradigmă dostoievskiană, se dezvăluie treptat, la sfârşitul romanului prin victoria celor umiliţi, în acest caz, Fetiţa şi Tateh, sufletele bune salvate din mizerie de propria lor ambiţie de a reuşi în societate. Pornind de la paradigma dostoievskiană, întregul roman este un ochean prin perspectiva ragtime: o suită de fapte consumate, fără prea mare importanţă pentru nimeni decât pentru cei care le produc. Cei care au trăit în iluzie şi în deşertăciune se vor căi până la urmă, amintind de personajele biblice. Cei care scapă şi se ridică sunt cei curaţi la inimă, în ciuda provenienţei lor decăzute. Stilul lui Doctorow este narativ, ce emană printr-o suită de verbe şi imagini vizuale pline de conotaţii sexuale, gândirea unui om impregnat de mirosul suburbiei americane. Recurgând la snapshoturi, Doctorow declanşează clickul psihologiei personajelor, surprinse în nebunia lor temporară. De la Fetiţa şi Tateh, fiică şi tată de origine evreiască, care reuşesc să iasă din starea cruntă de sărăcie şi să trăiască o viaţă lipsită de griji, la moartea servitoarei de culoare Sarah care se sacrifică într-un act disperat de a-şi salva iubitul, Coalhouse, un negru pornit să-şi facă dreptate într-o societate condusă de mentalitatea albilor, la misterioasa revelaţie a lui Houdini, suspendat între realitate şi aneantizare, la moartea Tatei, aflat pe un vas de imigranţi plin de o încărcătură de explozibil destinat armatei britanice, la decăderea frumoasei şi lascivei Evelyn Nesbit, fosta soţie a miliardarului Harry K. Thaw, acum nebun declarat şi ucigaşul amantului soţiei sale. Urcuşul şi decăderea eroilor cărţii imaginativului Doctorow formează un tablou elocvent pentru societatea americană a începutului secolului XX, pregătită pentru marile lovituri capitaliste. Cine urcă şi cine coboară nu va şti nimeni niciodată pentru că regulile succesului sunt nescrise. Efectele însă pot fi devastatoare şi mortale. Cine iubeşte banul mai mult decât propria salvare, va ajunge un paria, un nebun, sau va muri secerat de propria dorinţă a-i omorî pe ceilalţi. Oamenii cu adevărat buni la suflet se vor ridica greu din sărăcie şi din nesorţile destinului şi îşi vor construi încet ce merită de fapt: propriul lor paradis, plin de iubire şi pace. În urma nebuniilor va rămâne cântecul ragtime, care descrie o sumă de fapte neînsemnate şi banale din cotidian. Morala stă în spatele fiecărei acţiuni, aidoma unei etici nevăzute, dictate din umbră. Misterul reuşitei va sta întotdeauna în inima fiecăruia... cel care va preţui omul va fi ocolit de năpaste, creionează Doctorow într-un roman realist şi construit după ordinea avalanşei sufletului uman. literatură Restituiri [Carol Iancu, Bleichroeder şi Crémieux, Editura Hasefer, 2007] de Lucia Dărămuş În istoriografia românească se simte lipsa acută a cărţilor despre Holocaust şi tot ce a însemnat el în contextul istoric mai larg. Cartea mai sus amintită vine să umple un astfel de gol, propunând o geografie a iudaismului european. Plecând de la scrisori personale, documente, acte diplomatice, profesorul de la Montpellier, Carol Iancu, realizează un amplu studiu, privind atât istoria evreilor, cât şi relaţiile internaţionale din secolul al XIX-lea. "Descoperirea unei serii de scrisori inedite adresate de baronul Gerson von Bleichroeder lui Adolphe Cremieux şi membrilor Comitetului central al Alianţei Israelite Universale de la Paris în perioada Congresului de la Berlin ne-a incitat să redeschidem acest dosar curios şi spinos al istoriei evreieşti şi diplomatice din secolul al XIX-lea: lupta pentru emanciparea evreilor şi recunoaşterea independenţei României. Cartea ridică o serie de întrebări fundamentale, privitor la evreii din România: 1. Cum au ajuns  diplomaţii francezi, germani şi englezi, care au fost iniţiatorii mişcării de egalitate politică şi socială pentru evrei, în particular pentru evreii români,  la abandonul ideii "egalităţii civile" pentru aceeaşi categorie? 2. Care a fost rolul autentic al celor doi, Crémieux si Bleichroeder? 3. Care au fost piedicile care au stat în calea emancipării evreilor din România? Desigur, conform istoriei şi evoluţiei societăţii româneşti, principala rezistenţă vine chiar din partea românilor, dacă ţinem cont de toate datele dezvoltării noastre ca stat. "Într-adevăr, după dezbateri pasionante, spune profesorul Carol Iancu, Parlamentul român a adoptat articolul 7 din noua Constituţie, care a respins pentru mai mult de o jumatate de secol emanciparea politică a evreilor, dispunând ca numai străinii de rit creştin pot obţine calitatea de român." Studiul, 385 de pagini, este structurat pe cinci capitole, cărora li se adaugă anexa, pagini care redau corespondenţa socio-politică a timpului. Într-o formă acribică, în prima parte, se pune accent pe subiectul  formării statului român modern, condiţia evreilor şi începutul luptei pentru emanciparea lor, rolul Alianţei Israelite în emanciparea acestora. Conform Convenţiei de la Paris din 19 august 1858, are loc o emancipare civilă, dar nu a evreilor, pentru că articolul 46 propulsează drept criteriu diferenţa de religie, astfel evreii români fiind marginalizaţi: "Moldovenii şi vlahii vor fi cu toţii egali în faţa legii, în faţa impozitului şi, de asemeanea, admisibili în funcţii publice, în cele două Principate...Moldovenii şi vlahii de orice rit creştin se vor bucura în mod egal de drepturi politice. Beneficiul acestor drepturi va putea fi extins şi la alte culte prin dispoziţii legislative..." Plecând de la aceste neajunsuri, Carol Iancu arată cum ideea de stat creştin pătrunde într-un act politic internaţional, limitând drepturile politice şi cetăţeneşti. Situaţia evreilor se ameliorează începând cu domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866). Prima scriere polemică în favoarea emancipării evreilor a fost redactată de doctorul Iulius Barasch, acordându-le evreilor drepturi civile, creându-le premizele pentru a-şi exercita şi drepturi politice, prin broşura Emanciparea israelită în România (Paris - 1861). În Bleichroeder şi Crémieux,  Editura Hasefer, profesorul Carol Iancu remarcă două categorii de români: "cei care se bucură de toate drepturile civile şi politice (creştinii) şi cei care au numai drepturi civile (evreii)", aceştia din urmă putându-se bucura de drepturi civile şi politice. După instaurarea noului regim al lui Carol de Hohenzollern, evreii români, pentru obţinerea totală a drepturilor politice şi civile, apelează la Comitetul central al Alianţei Israelite Universale de la Paris. Cauza lor este susţinută chiar în faţa parlamentarilor, la Bucureşti, de către Adolphe Crémieux. În primăvara lui 1867, prin Ion Brătianu, se instaurează politica antievreiască. În sprijinul evreilor vine acelaşi Crémieux. În tot acest timp, dar şi după, evreii continuă să-şi arate ataşamentul faţă de România, participând alături de români la Războiul de Independenţă.          Un rol deosebit în emanciparea evreilor români l-a avut Bleichroeder, fiind în legătură cu Bismarck. În favoarea emancipării evreilor români intervin foarte multe personalităţi, în special în apropierea deschiderii Congresului de la Berlin. Se intervine pe lângă Brătianu, care,  după negocieri şi discuţii,  se arată a fi de acord cu drepturile totale pentru evrei, inclusiv cu emanciparea acestora, considerând că "în propriul său interes, România va fi obligată să admită emanciparea evreilor, care, de altfel, va fi cu siguranţă propusă la Congres." Ceea ce e interesant în această carte se află în subsidiarul textului, unde identificăm cauza antisemitismului românesc, aceasta fără a se deosebi de cauzele antisemitismului european. Conflictul de secole dintre iudaism şi creştinism ar fi rădăcina antisemitismului. Însă, profesorul de la Universitatea Paul Valéry, Carol Iancu, demistifică ideea conform căreia la baza unui astfel de conflict ar exista vreo nuanţă rasistă. Atributul caracteristic este cel pur religios, în cazul antisemitismului clasic. Tot atât de bine nuanţată este şi ideea antisemitismului contemporan, la temelie stând, însă, rasismul, prin stigmatizarea evreului, ca fiind descendent din lepros. Miturile cu privire la poporul evreu sunt extrem de multe, însă, cartea nu aceasta îşi propune să trateze, acestui subiect profesorul Carol Iancu a consacrat un studiu specific apărut tot la editura Hasefer: Miturile fondatoare ale antisemitismului, ci corespondenţa dintre bancherul lui Bismarck, Gershon von Bleichroeder, şi Crémieux, personalităţi politice care s-au manifestat în favoarea evreilor români, la Congresul de la Berlin, când România a fost recunoscută ca stat (1878). Deşi tratativele cu Brătianu au fost duse pe mai multe planuri, acordarea de drepturi evreilor români fiind evidentă ca necesară chiar şi pentru Brătianu, şi nu numai, ministrul nu cedează, considerând că Alianţa Israelită, prin reprezentanţii ei, face o gravă eroare amestecându-se în treburile interne ale României. În replică vin două luări de poziţie, extrem de proeminente în Occident, prin scriitorul Berthold Auerbach si Adolphe Crémieux. Carol Iancu, în Bleichroeder şi Crémieux, Editura Hasefer, pune faţă în faţă cele două depoziţii, confruntându-le cu reacţia rigidă a lui Brătianu, evidenţiindu-se, nu întâmplător, caracterul unui neam. Pentru a îndepărta falsa generozitate românească, mult lăudată de însăşi naţia din care s-a născut, transcriu cuvintele celor doi deponenţi. "A acorda României independenţă fără garanţii pentru israeliţi ar însemna să vă restrângeţi dreptul de protecţie asupra acestora; (...) amintiţi-vă că mii de bărbaţi, de femei şi de copii aşteaptă, într-o nelinişte extremă, o hotărâre care va fi cea a proscrierii, dacă nu va fi cea a eliberării. Un cuvânt al vostru, şi numele voastre vor fi binecuvântate în veci de către toti cei care poartă în inimă sentimentul dreptăţii şi al omeniei." - Berthold Auerbach. "În numele Cerului, nu îi cedaţi nimic lui Brătianu, adică României, România este naţiunea cea mai îndepărtată de orice sentiment al dreptăţii. Ea îşi reneagă promisiunile; ea îşi calcă în picioare angajamentele..." - Adolphe Crémieux Congresul de la Berlin recunoaşte toate ţările din Balcani, dar cu amendamentul ca acestea să acorde drepturi depline şi egale tuturor locuitorilor. Al III-lea capitol tratează politica românească de tergiversări, eşecul emancipării. România primeşte recunoaşterea, însă nu se achită de obligaţiile faţă de cetăţenii ei, impuse prin articolul dezbătut în cadrul Congresului, cu privire la drepturile omului. Nici chiar după remanierea guvernului nu se elucidează problema evreilor din România, încălcarea propriilor promisiuni făcând apanajul discuţiilor ţărilor occidentale, dar şi pe cele ale lui Waddington: "când a fost vorba de a statua asupra sorţii israeliţilor, Parlamentul român a recurs la formulele cele mai vagi şi s-a mulţumit să trimită ceea ce el a numit celelalte probleme unei adunări competente. Ne-a fost greu să nu vedem în folosirea calculată a acestor formule, o atitudine puţin respectuasă faţă de voinţa Europei, dacă nu chiar intenţia ascunsă de a o eluda. Am fost deci de părere că ar trebui aşteptată o mărturie...." Consideraţi peregrini sine civitate, evreii erau supuşi discriminării încă din germenele gândirii, fără a li se acorda nici o circumstanţă atenuantă...în cazul în care ar fi fost necesar. Ca mărturie a întregului demers istoric, realizat  de profesorul Carol Iancu, vin capitolele IV şi V, care cuprind întreaga corespondenţă care a stat la baza cărţii. Capitolul IV urmăreşte prezentarea corespondenţei, ţinându-se cont de două criterii: cronologia şi criteriul analitic. Ultima parte a lucrării propune practic baza materială, documentară a cărţii, o sursă istorică inedită, corespondenţa între Crémieux, Alianţa Israelită Universală şi Bleichroeder, dar şi extrase din documente ale timpului, anexe, memorii adresate unor miniştri ai timpului. Aspectul central al corespondenţei este vizibil îndreptat asupra problemelor din România, a imuabilităţii guvernului în privinţa evreilor Români, a nerespectării promisiunilor în faţa Europei. Un pasaj din scrisoarea Comitetului central adresată lui Bleichroeder remarcă atitudinea aspidă a guvernului de atunci: "(...) Domnul de St. Vallier a primit deja instrucţiuni referitoare la acest subiect. Domnul Waddington consideră că dificultăţile vor fi mai mici în Bulgaria decât în România şi în Serbia, mai ales dacă reuniunea proiectată va fi un congres şi nu o conferinţă. Congresul nu va putea să nu proclame câteva principii generale, în care libertatea tuturor cultelor va ocupa un loc important. În Serbia şi mai ales în România vom întâlni cu certitudine o opoziţie puternică, care însă nu trebuie să ne oprească. România a cerut recent semnarea unui nou tratat comercial cu Franţa şi a suportat un nou refuz, din cauza problemei evreieşti. (...)" Cartea Bleichroeder şi Crémieux, Editura Hasefer, autor Carol Iancu, reprzintă un autentic instrument de lucru, util istoricilor, politologilor, specialiştilor în relaţii internaţionale, jurnaliştilor şi celor preocupaţi de istoria recentă. literatură românia cu 3,14... urechi [Chris Tanasescu, România cu amănuntul, Editura Vinea, 2008] de Sorin-Mihai Grad prima dilemă legată de "românia cu amănuntul", al treilea volum de poezie al lui chris tanasescu a fost ordinea în care să citesc textele. paginile nu-s numerotate normal ci precum o tablă de şah cu 4 co(t)l/oane şi 19 linii primul impuls mi-a şoptit să fac pe nebunul dar pagina-i albă semnele negre sau împărăţia se-mparte-ntre pare şi impare ori pere şi mere? nu e nimeni să-mi spună care nebun ar trebui să fiu impulsul se uita pe geam i-am aruncat un ghem de priviri confuze s-au lovit de el arunc/ându-l în gol (1-0 pentru ai noştri!) şi-au revenit lovindu-se de carte închizând-o pictura de pe copertă se numeşte păsăroi dar seamănă cu un cal aşa c-am încercat să citesc în pas de cal povestea e fantastică chris e nebun chris e genial chris creşte iepuri în călimară şi apoi taie cuvintele crezând că-s iepuri ca un dadaist care a moştenit o drujbă şi o bibliotecă la c13 calu' dă de niscaiva ovăz se-opreşte brusc, iar eu eu cu lumina mea pe post de viteză zbor între fasolele de la b17 mă vede arbitrul şi mă aruncă la b1 unde tipa aia făcea sex aşa că mă furişez la a12 să prind câteva faze din snatch trece un nebun şi mă agaţă cu caloriferul abia la d18 mă eliberez dar acolo e gymnopedia rezbelul fiarelor unde nu mai înţeleg nici beligeranţii cui şi mai ales într-al cui nume-şi împart pumni, pâini şi peşti google nu ştie nimic despre ce-au zis alţii despre amănuntele de românie printre care mă labirinteşte chris mi-l dă doar pe el vorbindu-le asta e şi ideea happy & end în aceeaşi propoziţie intră uneori doar cu poliţia călare filosofie O incursiune în universul cioranian [Nicolae Turcan, Cioran sau excesul ca filosofie, Editura Limes, Cluj, 2008] de Ioana Baciu Monografia lui N. Turcan are darul de a ne împărtăşi ideile filosofice ale dificilului Cioran. Cartea pe care o voi recenza este presărată cu nenumărate citate, lucru deosebit de util pentru a face posibilă o receptare corectă a omului Cioran. Unul dintre aceste citate se află în capitolul II, "Excesul. Avatarurile unui concept" (p.24). Acest citat, împreună cu multe altele , prezintă un Cioran rece, impersonal, remarcat printr-o "atitudine extremă". În acest capitol II, filosoful român se aseamănă mult lui Nietzsche, mai ales atunci când Turcan citează din "Pe culmile disperării" următorul fragment: "Nu pot trăi decât la începutul sau la sfârşitul acestei lumi" (p. 23). Acest citat semnifică, pentru autorul recenzat, un exemplu de gândire orientată spre exces. Excesul ca extremă este reliefat de Turcan la p. 25, amintind faptul că Cioran era " ispitit de extreme". Capitolul III este dedicat modului în care percepea Cioran scrisul. Acest capitol se remarcă prin disecarea diferitelor înţelesuri ale scrisului la Cioran: terapie, alienare, posibilitatea exprimării excesului. Referitor la ultimul înţeles, trebuie afirmat faptul că Cioran înţelegea că orice carte trebuie să fie o primejdie, considerând, totodată, faptul că o carte trebuie şi poate cutremura, prin aceasta dovedindu-se valoarea sa (p. 52). Stilul unei cărţi, spune Cioran, poate fi, adesea, distrugător, Cioran sfătuindu-i pe cititori să nu ia în foarte serios cărţile sale (p. 53). Capitolele IV-V se adresează gândirii şi filosofiei cioraniene. Astfel, în primul capitol amintit, se vorbeşte despre nihilism şi scepticism, nihilismul fiind reprezentat, la Cioran, de moarte. Aceasta este, în viziunea, filosofului român, " afirmarea vieţii"., Cioran având " pofta negării" (p. 72) . Cioran se prezintă ca fiind sceptic (p. 77), acest scepticism fiind cel care va aduce mântuirea (p. 79). Definiţia pe care o dă Cioran îndoielii în " Demiurgul cel rău" este citată de Turcan, de asemenea autorul român prezentând şi scepticismul eretic, aşa cum îl redă Cioran în " Căderea în timp" (p. 84). Cioran dezvoltă o gândire sceptică, critică la adresa minciunii filosofice, însă nu devine pur şi simplu nihilistă. Cioran nu este nihilist, deoarece nu neagă certitudinea sau existenţa valorilor, aşa cum face nihilismul, ci doar inversează sau reconsideră valorile. În capitolul V, Turcan are meritu de a prezenta latura nietzscheană a filosofului Cioran. Astfel, Fiinţa este, pentru Cioaran, aplicabilă doar lui Dumnezeu (p. 105). Iar viaţa este, pentru Cioran, un mod de a învăţa să exişti. În cadrul vieţii există diferite alegeri pe care le putem face, enumerate de atorul recenzat şi foarte bine identificate în opera lui Cioran. De asemenea, este prezentată stare de "a şti s mori". În acest sens, Cioran îl elogiază, în a sa operă " Ispita de a exista", pe Pascal, acesuia din urmă revenindu-i meritul de a învăţa oamenii cum să savureze chinul repulsiei. Astfel, Cioran prevede o voluptate a abisului şi a urii de sine. Spre deosebire de existenţă, care implică această ură de sine şi de oameni, moartea înnobilează universul (p. 159). Astfel, întreg capitolul VIII al cărţii recenzate prezintă moartea şi sinuciderea, dar şi înţelesuri ale limitei în gândirea cioraniană. Moartea pe care Cioran o vede nu reprezintă nimicul, aşa cum este văzut de Nietzsche, ci mai degrabă este văzut ca acel neant din care se revelă abisul ce face posibilă apariţia fiinţării, aşa cum afirma Heidegger în lucrarea " Ce este metafizica?". Aşadar, îl vedem pe filosoful Cioran ca pe un metafizician, problematizând fiinţa, dar şi neantul. Starea lui Cioran poate fi privită şi din perspectiva angoasei, acea stare psihică de apăsare, determinată, poate, de " exilul" din satul natal, de îndepărtarea de acea copilărie feerică şi lipsită de griji. Tipică filosofiei contemporane, gândirea lui Cioran plasează problema morţii în centrul reflecţiei, orizontul morţii fiind el care dă sens vieţii umane. Citindu-l, poate, pe Heidegger, Cioran va fi fost de acord cu faptul că moartea, manifestându-se în şi prin angoasă, va pune omul în acea situaţie de a decide pentru existenţa autentică. Capitolul IX, " Cu Dumnezeu pe aleile singurătăţii", prezintă o definiţie a apropierii de fiinţa divină (p. 190), încheindu-se: "în pragul lui Dumnezeu încetezi a fi". Acest lucru arată faptul că o apropiere şi o urcare către divinitate este imposibilă, implicând, totodată, o pierdere a individualităţii. O altă remarcă intrigantă a filosofiei cioraniene este legată de afirmaţia conform căreia creştinismul ar reprezenta exces şi, deci, decadenţă. Criticile aduse de Cioran acestei religii (filosofice, vitaliste, estetice, neargumentate) sunt prezentate în acest capitol IX. În capitolul X al cărţii lui N. Turcan se vorbeşte despre ideile politice cioraniene şi despre împotrivirea acestui filosof faţă de tradiţionalism, democraţie, străini, prezentându-se, totodată, ceea ce înţelege Cioran prin politică şi politic (pp. 258-260) Cartea lui Nicolae Turcan prezintă principalele teme ale gândirii cioraniene, distingând, de asemenea, între acel Cioran aparţinând excesului şi acel Cioran aparţinând extremismului politic. Cioran este, aşa cum a încercat să arate şi autorul recenzat, unul dintre filosofii care, odată citiţi, nu pot fi uitaţi niciodată. literatură Imaginea personală ca bun de consum [Tim Lott, Învăţăturile lui Don Juan, traducere de Irina Negrea, editura Humanitas, Bucureşti, 2007] de Dora Chicinaş În pofida titlului, care trimite la analiza unei teme clasice din literatură (Don Juan sau cuceritorul), romanul lui Tim Lott abundă mai degrabă în concepţii contemporane asupra imaginii individului. Scrisă într-un registru lejer, care aminteşte de talk-show-urile americane, cartea abordează cu umor dificultăţile unei relaţii amoroase stabile în societatea americană. Ceea ce frapează însă de la început este optica socială şi personală asupra imaginii individului. Cu alte cuvinte, tipul de individ propus este cel agresat de o societate consumeristă, care pătrunde in mod invaziv în intimitatea personală. Personajul principal, Daniel Savage este un copywriter de varsta medie, aflat într-un proces de divorţ care i-a secătuit resursele financiare. Găsindu-se într-o perioadă de criză, acesta încearcă să-şi analizeze relaţiile amoroase într-o manieră inedita şi anume folosind metode împrumutate din marketingul publicitar. Eşecul înregistrat în relaţiile amoroase îl conduce către introspectie. Se vor analiza astfel patru relaţii semnificative începând cu mama şi terminând cu fosta soţie, insistandu-se asupra semnificaţiei acestora în istoria personală a lui Daniel. Aşa cum era previzibil însă , dezideratul de a crea reguli salvatoare pentru o relaţie viitoare este abandonat în favoarea unei rememorări nostalgice. Dincolo de consideraţiile asupra propriilor relatări amoroase, personajul imaginat de Tim Lott este chinuit de imposibilitatea unei analize obiective a propriei individualităţi. Tenta socială a acestui demers este evidentă. Intr-o societate care promovează imaginea în defavoarea conţinutului, omul ca singularitate trebuie să-şi construiască o imagine vandabilă. Individualitatea îşi pierde astfel din consistenţă, devenind o pură aparenţă, un produs de consum. Prin urmare, existenţa într-o asemenea societate este condiţionată de strategia de marketing individuală. Pe plan social, dialogul interuman este restrâns la aria raporturilor de ordin economic. Cu alte cuvinte, omul modern se deconstruieşte şi reconstruieşte în funcţie de „cerinţele pieţei”. O simplă întalnire amoroasă sau un anunţ la rubrica „matrimoniale” sunt echivalentul unui studiu de piaţă. Este nevoie deci de o strategie elaborată care impune considerarea unor factori multipli (de exemplu se stabileşte un anumit segment de vârstă vizat, o clasă socială, un anumit grad de cultură, etc). Imaginea personală este prin urmare redefinită în funcţie de aceşti factori. Comportamentul individului variază în funcţie de persoana sau grupul ţintă ales. În plan personal, aceste mutaţii permanente de optică asupra imaginii aduc cu sine confuzie şi frustrare. Daniel Savage reprezintă cazul tipic al omului pierdut în multitudinea de roluri sociale pe care se vede nevoit să le joace. El cade în cercul vicios al încercării de a face o separaţie netă între actorul social şi persoana reală. Dilema personală astfel rezultată necesită o problematizare abstractă. Individul conştientizează imposibilitatea de a-şi manifesta social propria identitate. Această atitudine conduce la refulare. Soluţionarea identităţii individuale devine astfel problematică. Orbit de imaginea sociala (de brand) omul se găseşte în faţa dilemei identităţii personale. Soluţia propusă de autor în această problemă este aceea de a îmbina cele doua imagini. Mai precis, subiectul, incapabil de a face o distincţie între rolul jucat în societate şi propria identitate, va incerca o abordare radicală şi anume aceea de a-şi vinde propria imagine sie însuşi. ~> alte recomandări