prima pagina

EgoPHobia #12 >> PROZĂ

Diana Todea

Păianjenii

Anilu Adam

Ultimul fum de Marlboro

Augustin Cupşa

Rezumat (Perforatorii)

Dorin Mureşan

Para' [IV]

Silviu Szekely

Magna Charta [I]

Lavinia Branişte

Învierea

Păianjenii

Diana Todea

De cu seară îmi pregătisem o fiolă cu morfină. Febra începea să-mi crească şi să-mi năvălească în creier. Dimineaţa mă trezisem şi mai rău.

Morfina intrată în corp începea să lucreze. Pluteam pe un nor, fără griji, sau durere, fără gânduri sau planuri. O lume în spatele lumii, o lume nepercepută de nimeni. Gândeam că totul avea o limită. Spaţiul se întindea la un punct, dincolo era infinitul. Ce putea fi universul sau infinitul?

Dincolo de gând sau temeri, dincolo de sentimente limitate sau spaţii întrerupte. Oftam. Stăteam toropit, pe marginea patului, gândind. Mă uitam pe pereţii albi, de la o vreme deveniseră puţin galbeni, mă uitam la tablouri şi la cărţi. Dintr-un raft observai la un moment dat o umbră subtilă. Mă surprindea umbra, ştiind că în cameră nu umblau stafii. O stafie nu m-ar fi uimit, dar reprezenta o noutate. Nu era o stafie. Cărţile se mişcau, puţin la început, apoi din ce în ce mai tare.

De sub o copertă, apăru un păianjen. Negru şi cu picioarele subţiri, mişcându-se iute pe sub cărţi. Surprinzător pentru mintea mea era că din ce în ce păianjenii se înmulţeau. Credeam că am adormit şi vroiam să mă ciupesc. Mă uitam fix la arătarea aia care îmi umbla în cărţi, zdrelindu-le cotoarele, mişcând paginile, rozând din ele cum roade un car lemnele. Mă uitai pe mână, care începea să mă mănânce, şi un alt păianjen mă gâdila pe cot. O cameră plină de păianjeni. O lume în care păianjenii îi controlează pe oameni. Aşa ceva nu se putea. Nu dormeam şi totuşi mi se părea că visez.
Citisem Kafka, când eram copil, şi îmi plăcea cel mai mult partea în care personajul devine cărăbuş. Kafka era într-o carte. O carte din biblioteca mea, care era acum invadată de păianjeni.

Îmi simţeam sângele năvălind în mintea mea congestionată. Kafka era absurd, însă situaţia asta era reală şi terifiantă. Urechea mă gâdila puternic. Scârbit, am dus mâna să verific. Un păianjen verde zăcea mort în mâna mea. Mi se părea că ajunsese acolo să-mi spună ceva. Un mesaj de la altcineva. Dar de la cine? Nu ştiam pe nimeni. Zăceam în apartamentul meu, febril, dar toţi prietenii mei nu ştiau unde eram. Mă cuprinse groaza. Păianjenii deveneau din ce în ce mai mulţi, mai negrii, mai subtili şi odioşi.

Luai o carte şi ca un smintit am început să dau în toate părţile. La fiecare lovitură, păianjenii lăsau o dâră albă, scrâşnind pe limba lor o înjurătură. Loveam cu sete ca să mă apăr. Picioarele îmi erau năpădite de ei, mâncându-mi carnea, dorind să pătrundă în interior. Nu vroiam. Niciodată nu-mi plăcuse să mă controleze cineva, oamenii care făceau asta mi se păreau nebuni, loviţi de o boală grea.
În mijlocul camerei un morman de leşuri de păianjeni se ridica triumfător. Nici gând să mai adorm, să mănânc, sau să fac altceva. Lumea mea devenise o lume de păianjeni, de fiinţe mici, avide de corpuri vii, de control, de obiecte străine.
Aveam să mă mut. Şi ce să fac acolo? Să vină păianjenii peste mine şi acolo? Să mă umple din creştet până la tălpi cu mirosul lor de insecte dăunătoare? Aveau să-mi controleze viaţa şi acolo. Simţeam că înnebunesc.
Mă apucase o frică instinctivă, în timp ce vedeam cum tot ce deţineam era acum în mâna păianjenilor. Rodeau cerneala cărţilor, biroul, ce era în birou, şi pe mine. Carnea îmi devenise umflată şi roşie, cu aspect de rană. Frica mi se transformă în isterie, isteria în demenţă, şi în scurt timp, nervii îmi cedară.

Nu aveau să mă controleze deloc. Aşa era cu păianjenii. Îţi apar în cameră, fără să te întrebe nimic, încep să-ţi strice cărţile, să te strivească cu prezenţa lor, să te ciupească, să te enerveze, să îţi controleze viaţa. Nu-mi plăceau străinii, dar nici păianjenii.
Străinii vin la tine, sună la uşă, sunt politicoşi şi pleacă când le spui la revedere. Păianjenii nu. Acum situaţia era dramatică. Lumea era plină de păianjeni, eu uitându-mă la ei, ei la mine. Ştiam jocul lor, instinctiv îi înţelegeam. Aproape că aveam un respect pentru statutul lor de insecte mărunte şi încăpăţânate. Strategia lor însă era un lucru diabolic. Mă uitam la mână. Era de om. Vroiam să mă transform într-un păianjen uriaş şi să-i mănânc, să-i devorez încet, ştiind că aşa o să dispară din viaţa mea.
Îmi era milă de mine. Un om între păianjeni nu era la fel de amuzant ca un păianjen printre oameni. Păianjenul nu zice nimic când îl striveşti, pe sub tălpi nu-i auzi vocea piţigăiată. Un om într-o lume de păianjeni era un coşmar.
Poate alţi oameni nu sufereau când vedeau păianjeni, poate că le erau dragi, cu picioruşele mici şi subţiri, mişcarea lor iute pe pereţi îi amuza. Poate că alţii preferau să fie controlaţi, terorizaţi, deposedaţi de cărţi şi alte obiecte. Mii de păienjenii cărând cărţi şi bibelouri în gurile lor mici şi nervoase.

La mine în cameră începu genocidul. Cu o carte în mână loveam tot ce era mic, subţire, şi apatic. Poate totuşi avea să vină un vecin să mă salveze. Un vecin care ştie că sunt singur. Cineva cu suflet milos care să mă ajute. Nici gând, trebuia să rezist, pâna acel cineva o să apară.

Eram draconic. Sângele alb al păianjenilor mă umplea de satisfacţie. Eram glorios în sângele lor, pătasem cartea, dar trebuia să îi opresc. Deveneau însă şi mai mulţi. Parcă îmi ştiau strategia. Mă lăsau în pace, ştiind că ei sunt mulţi şi eu singur, că ei guvernează camera mea cu o putere absolută, că mintea mea e plină de febră, şi nu am cum să mă apăr decât cu o carte.

Parcă ştiam că atacul păianjenilor era unic în istorie. Nu ştiam nici datele când ar fi putut să cucerească vreo redută sau să pună mâna pe vreo clădire. Parcă pe vremea ciumei fusese o invazie periculoasă, în care mii de oameni muriseră. Dar ăia erau şobolani şi ăştia erau păianjeni. Şobolanii fuseseră nimiciţi, iar oamenii trăiau în fericire de atunci. Preferam şobolani în loc de păianjeni. Şobolanii erau mai grei şi se speriau dacă unul era lovit. Simţeau frica instinctiv, la fel ca oamenii, erau făcuţi din carne. Mintea începea să-mi obosească. Strategia de împotrivire nu dădea roade. Omorâsem sute, chiar mii de păianjeni şi tot procedeul mă lăsase fără vlagă. Dacă îi lăsam să câştige era o aşa de mare tragedie?

Dacă îi lăsam aveau să mă mănânce. Le plăcea carnea, erau înfometaţi şi teribili de iuţi, puteau să mă devoreze în stilul lor într-o oră. Kafka zăcea pe jos, având coperţile ferfeniţă. Văzusem că nu se atinseseră de o enciclopedie, nici de cea politică. Nu le plăcea nici Noica, nici atlasele de biologie. Vroiau să se excludă din clasificare. Mâncaseră tot ce era literatură. Devoraseră la greu literatura franceză, aveau gusturi preţioase; după literatură germană tuşeau, probabil le căzuse greu; măncaseră o parte din literatura română, se abţineau la ce cumpărasem de curând de prin librării; în schimb, îl iubeau pe Kafka, Dostoievski era cu 500 de pagini lipsă, Tolstoi mai avea puţin şi era complet ros, Marquez era cuprins de vreo sută de păianjeni mari şi fioroşi.
Mă simţeam puţin mai bine. Aveam să fiu într-o companie selectă. Numai că eu nu eram o carte. Cărţile nu aveau sânge, nu aveau mâini sau picioare, păr, unghii, nici nu respirau. Cărţile păreau vii în bibliotecă, gândurile mele se amestecau cu ceea ce citisem din ele, vorbele lor mă călăuzeau.


Scuipai un păianjen care mă sugea de limbă. Citisem în anatomie că limba e poate cel mai muşchiulos organ din corp, după inimă. Posibil, având în vedere că acum îmi era suptă de o grămadă de insecte mici şi carnivore. Vroiam să articulez un cuvânt. Nu puteam. Sâsâiam şi cuvintele îmi ieşeau necunoscute. Nu mai înţelegeam nici eu ce vroiam să zic. Mă bâlbâiam teribil şi cuvintele păreau să geamă. Vroiam să caut în dicţionar ce spusesem, însă unu: toate dicţionarele fuseseră roase; doi: nu eram sigur dacă voi găsi cuvântul pe care îl caut. Poate inventasem cuvintele. Săsâind prin cameră înţelegeam acum ce vorbeau păianjenii. Dezarticulat şi greu de înţeles, un limbaj asemănător cu al meu, al unui om cu limba ciuntită.

Renunţasem să mai vorbesc omeneşte şi mă concentram să înţeleg ce vorbesc păianjenii despre mine. Plănuiau să mănânce tot, inclusiv pe mine, eram desertul principal. Se pare că motivul era unul cât se poate de simplu. Le atacasem vizuinile. Acum două zile dădusem cu praf de gândaci şi păianjenii atentaţi fuseseră omorâţi şi ei. Plănuiseră răzbunarea de mai bine de o zi şi, după cum ştiţi, o zi e o eternitate în viaţa unui păianjen.

Păianjenii făcuseră ferfeniţă toată camera. Cărţile zăceau pe jos în neştire, dărâmate, rupte la cotoare, ca de nişte cititori înciudaţi, enervaţi că nu au găsit ce au căutat. Picioarele îmi erau umflate şi limba mă ustura. Îmi trecuse febra sau cel puţin aşa credeam. Mă obosisem într-un hal fără de hal. Zăceam pe spate, cu cartea în mână, plină de sângele păianjenilor. Mă dureau ochii de la febră, spatele de atâta bătaie. Simţeam o istovire în braţe, însă victoria nu apărea la orizont.


Ştiam că îi voi învinge. Mai devreme sau mai târziu, păianjenii vor dispărea aşa cum au apărut, vor asculta serioşi de alţi oameni, vor sta la rând ca să citească, nu vor năvăli în camerele altora, să îi mănânce de picioare şi să îi ciupească de limbă, nu vor rupe cărţile ci se vor retrage în cotloanele lor, în care trebuie să stea de obicei. Biologia era o ştiinţă rară, pe care o respectam, iar păianjenii trebuiau să se uite mai des prin atlasele cu clasificările animalelor.
Cartea îmi căzu din mână. Adormii.

În vis, o mână mă cuprindea şi îmi cerea ajutorul. Feţe umflate cu pete roşii mă acopereau, în timp ce degetele mă furnicau teribil. O cameră în care nimeni nu părea vesel şi toată lumea se uita la mine. Murisem. O geană îmi tremura şi ochii mă dureau. În scurt timp, feţele se înroşiră drastic şi un râs nebun clătină liniştea camerei. Dansau în jurul meu, fericiţi că au scăpat de mine. Mă uitam la feţele lor, ştiind că nu mă văd, şi le studiam.

Bănuiau că ştiau totul. In mica lor lume de nefericire, ochii lor erau orbi, simţeau doar durerea şi răceala din trup. Bucuria lor era tristeţea altora. Dansând păgâneşte în jurul meu, mă întrebam dacă ăsta e sfârşitul. Dorinţa nu mai era vie. Un calm de moarte mă stăpânea, o siguranţă a zeului, a celui care nu mai are frică de nimeni şi nimic.
Moartea era putere. Moartea te făcea zeu, indiferent cine erai în timpul vieţii. Ochii mă dureau, cuprindeau istoria nescrisă, lucrurile nespuse. Nu simţeam nimic. Nici iubire, nici ură, nici fericire. Priveam hieratic la feţele din jurul meu şi ele continuau să danseze. O faţă căzu peste alta, se împiedică tot şirul, şi claie peste gramadă feţele zăceau pe jos. Vroiam să râd, dar nu puteam. Feţele îmi doreau moartea, pentru că aşa puteau să mă adore. Aveau nevoie de zeul lor, de un stâlp de care să se agaţe, la care să jertfească ofrande.

Ciupitura unui păianjen mă trezii din morţi. Mă uitai în jur şi păianjenii terminaseră de mâncat tot din cameră. Mai rămăsese biroul şi o parte din bibliotecă. Vroiam să mă mişc, dar oasele îmi erau înţepenite. Poate murisem. La gândul ăsta îmi revenii şi toată forţa din interior mi se adună în vine. Nişte stârpituri nu puteau să mă ucidă pe mine. Îmi mâncaseră toate cărţile, tot ce aveam, nu le lăsam să îmi mănânce şi sufletul. Cu un strigăt mă ridicai în capul oaselor şi pusei mâna pe carte.

Ochii mi se zbăteau mai repede. Mă trezeam după un somn lung, efectul morfinei dispărea încet. Instinctiv, am dus mâna la frunte. Nu mai ardeam. Ochii nu mă mai dureau. Camera era la fel cum o lăsasem. Ridicai un picior. Era alb, fără pete. Limba nu mă ustura. Căutam să văd dacă un păianjen stătea ascuns pe undeva. Nu era nimic. Mă ridicai în picioare. O carte căzu pe jos. Am pus cartea la loc şi lumea redeveni din nou a ei.

sus!

Ultimul fum de Marlboro

Anilu Adam

Moto: "Pisica din vis se transformă în ceas ce sună."
[Blazzaj, "Un lucru"]

Nu se anunţa o zi bună. Ploua, bătea vântul şi, peste toate, era luni. O luni mohorâtă, destul cât să te întunece pentru o săptămână plină. Pe marginea străzilor, bălţile semănau tot mai mult cu nişte nori mălăieţi; câte o umbrelă se împotrivea pustietăţii tot mai prezente. Metroul îşi urma traseul obişnuit, aşa că Samuel apucă să ajungă la timp în faţa clădirii care îşi deschidea mereu uşile cu un hârşâit prelung de cauciuc. Portarul îngăimă bineţe, cu o voce care nărui pe loc mesajul. Oamenii păreau mai plouaţi decât oraşul. Ascensorul îl întâmpină cu oglinzi largi, pregătit să-l ducă la nivelul 11, acolo unde biroul îl aştepta la fel cum îl lăsase cu o seară în urmă, plin de hârtii şi creioane, de schiţe şi machete, ca o lectură pe care o reiei zilnic de unde ai lăsat semn. Undeva la etajul 7, mârâitul liftului se opri brusc. O lumină roşiatică se instală imediat ca un aer de rezervă. I se mai întâmplase o dată să rămână blocat în lift, însă asta era undeva în urmă, când avea vreo opt ani şi venea de la şcoală cu o planşă pe care culorile încă nu se uscaseră. Îşi amintea cum, la vreo două minute prea lungi de ţipete, uşile se deschiseră iar administratorul blocului îl trase cu putere afară. Avea să observe apoi că i se prelinsese toată acuarela pe pantalonii umeziţi de urină.
Acum însă aştepta liniştit. Ştia că undeva cineva fusese avertizat de problema apărută şi că altundeva altcineva încerca să o îndrepte. Măcar de-ar rezolva totul mai repede, proiectul Ackermann nu mai suporta amânarea.

*

La miezul zilei, când ploaia dădea semne de epuizare iar birourile se goleau, porni înspre cantină. Prânzul era o problemă care, indiferent de vreme sau chestiuni de muncă, nu tolera întârzieri. De dimineaţă, din momentul în care păşi afară din blocul său de opt etaje, stabilise că ploaia avea gust de pui Shanghai. Cantina, de regulă potolită, cu voci şi mişcări reţinute, avea în acea zi o frământare gălăgioasă. Se discuta aprins, televizoarele aveau sonorul dat la maximum, mâncarea zăcea neatinsă în caserolele de plastic. Ceva se întâmplase, gândi Samuel, ceva ce nu ajunsese până la urechile lui de la etajul 11. Trebuia să întrebe pe cineva, însă grupurile de discuţii păreau de neatins. "Dar e absurd, te ştiam om raţional, cum să înghiţi aşa ceva?" "NASA însă a spus clar...". "Şi Vaticanul a dat semne că ar fi posibil...". "O conspiraţie, atâta tot!". Frânturile care ajungeau la el nu se legau cu sens. La una din mesele de la fereastră îl găsi pe Jim, colegul său de la un etaj inferior. Era singur, ciugulea calm din orezul cu mirodenii în timp ce-şi întorcea din când în când privirea înspre panorama oraşului.
- Jim, prietene, cantina arde şi inginerul mănâncă...
- Bună, Sam... Uhm, mda... E ciudat, ştii, mă gândeam că ar putea fi adevărat. Câtă irosire de timp stând aici... Dacă e chiar adevărat? Sigur toţi se întreabă asta, sigur toţi şi-au pus problema. De ce nu pleacă atunci?... Să nu pară ridicoli, probabil... Suntem nişte proşti, prietene, nişte proşti...
- Jim, dar ce s-a întâmplat?
- Ştii, e ca-n credinţă. Dacă nu crezi în Dumnezeu şi până la urmă nu există, n-ai pierdut nimic. Bravo ţie, ai fost inspirat. Dar dacă există şi tu ai trecut cu nesimţire pe lângă, n-ai pierdut totul?... Mă gândesc, aşa-i şi-acum. Uite, stăm aici, discutăm, ne sfădim, bun, dar timpul trece. Dacă e doar o glumă, sigur, o să râdem mâine şi-o să ne batem pe burţi, "vezi, ţi-am zis eu!". Mă, dar dacă nu e aşa, dacă n-o să mai fie mâine, o iei în figură cu tot cu fasoanele tale de cantină?... Mama mă-sii, Sam, ce facem?...
- Dar, Jim, pentru Dumnezeu, ce s-a în-tâm-plat?!

*

Următorul tren pleca abia înspre seară. După un calcul scurt, văzu că avea să ajungă în Grena undeva în ceafa dimineţii, pe la 9 am. Trebuia să se mişte repede. În apartamentul mic, cu două camere şi o singură plantă, culegea în fugă obiecte pe care le azvârlea într-un geamantan strâmt. Şosete, o cămaşă, o pereche de blugi vechi, două cărţi, vreo trei sandvişuri şi portofelul cu bani. Îi vor fi de ajuns pentru o zi. I se vânturau prin minte imagini şi voci. Îl lăsase pe Jim la cantină, la fereastră, cu ochii aplecaţi asupra unei privelişti ştiute doar de el. Revenind în birou, avea să o anunţe pe Marianne, secretara palierului, privitor la absenţa lui care urma să se întindă pe câteva zile. Nu ştia câte. Mai conta? Dar Ackermann, dar întrunirea de mâine, dar raportul zilei... A lăsat-o pe Marianne în urmă, cu obiecţiile ei şi scuzele pe care urma să le cârpească. Îi pierise interesul pentru treburile slujbei, nu-i mai stătea capul la eşecul proiectelor. Îi răsunau întruna în timpane vorbele lui Jim. "Dar dacă-i adevărat?"
Aşeză geamantanul la uşă, privindu-şi ceasul. Minutele treceau cu o lentoare care-l irita şi fericea în acelaşi timp. Era un paradox între volanele timpului. Între minutul 15 de care se debarasa cu o strângere de inimă şi minutul 16 pe care-l îmbrăţişa bucuros, privindu-i totuşi peste umăr, în expectativă. Îşi parcurse atent lista de telefoane, cu gândul de a-şi lua rămas bun de la prieteni. Era grupul colegilor de muncă, însă treburile de birou nu-l măcinau defel în acel moment, iar alte subiecte depăşeau relaţia dintre ei. Apoi urmau femeile. Doris era în luna de miere, Ann spusese clar că nu mai dorea să-l vadă, Nadine avea să-l ţină prea mult de vorbă, revărsându-şi asupra lui accesele ei de anxietate. Îşi sună mama, zăbovind printre mărturisiri de dragoste şi vorbe de iertare. "Samuel, ce te-a apucat, mamă, e totul bine?" Desigur, urma să plece într-o scurtă călătorie şi voia doar să o salute. Travaliul telefonistic se dovedi a fi un simplu icnet. El, bărbatul care nu-şi pusese nicicând problema că nu există cineva care să răspundă imediat pentru a ieşi la o bere, la un concert sau pentru o îmbrăţişare, ajunse să înţeleagă că nu avea decât vreo două persoane cărora simţea că trebuie să le vorbească la plecare. Iar asta simplifica mult lucrurile.

Gara era plină de oameni. O febră a plecării părea să-i poarte pe toţi înspre şine. Samuel cunoştea frisoanele. Locurile în compartimente fură epuizate înainte să ajungă el, aşa că avea să stea pe culoarul trenului, îngrămădit. Pe drum îi trecu prin minte că şi-ar putea pune gândurile pe o hârtie, în chip de rămas-bun, de epilog, de gata!, jos cortina. Însă mai bine nu, s-ar pierde printre amintiri şi oftaturi. Ar putea citi ceva. Îşi trecu ochii peste titlurile alese la întâmplare. "Lolita" şi "Kama Sutra", un volum cu semnătura lui Ann. Vedea limpede că un şut vieţii lui sexuale ar fi fost inutil în acel moment, aşa că se apucă să-l răsfoiască pe Nabokov. Însă renunţă rapid. Nu mai vedea rostul. În trecut, se gândise de câteva ori la ce-ar face când, la ce-ar face dacă, însă nu prevăzuse nici un moment vidul. Multe i se dezveleau acum sterpe. Poate că asta era vremea pentru marile întrebări, vremea pentru marile răspunsuri. În legănarea trenului, aţipi cu capul sprijinit de geam.

*

- Cum, a plecat?
Femeia îl privea bănuitoare.
- Demult, acum câţiva ani buni. Nu mai ştiu mare lucru de ea, n-a mai dat pe-aici.
- Dar unde e, unde a plecat?
- Tampere.
- Tampere...

Oraşul nu arătase nicicând aşa pustiu. Toate chioşcurile, băcăniile, patiseriile, tutungeriile aveau lacătul la vedere. Pe străzi umbla un aer de abandon. O briză dezolantă se suise pe bănci şi clădiri ca un lichen lacom. Venise în Grena după ea, iar ea lipsea. Îi reapăru în faţă în rochia ei de pânză topită cu flori galbene, cu părul dezlegat pe umeri şi ţigara aprinsă între degete. Eveline. "Acum câţiva ani buni..." A trecut deja aşa mult? Îşi amintea încă forma mâinilor ei, la răstimpuri îi răsărea vocea în minte, în câte-o linie familiară. "Cum e vremea, corsar?", "Regatul meu pentru un foc!", "Te iubesc ca pe un milion de jeleuri verzi." Putea simţi încă mirosul de tutun din pielea ei, miros pe care-l află pentru ultima oară în port, atunci când ea îi apăsă palma pe gură. "Sam, prostule, când o să înveţi să taci?" Plecă, lăsând-o în urmă ca o pată albă tot mai micşorată. Acum însă venise în Grena după ea, iar ea lipsea. Putea aştepta, desigur, avea să aştepte, mâine, poimâine, oricât era nevoie, însă "dacă-i adevărat?". Suntem nişte proşti, Jim, ai dreptate. Iremediabil proşti. Fumul i se ridică până în dreptul frunţii. Ceva din adânc îi spunea că totul începuse deja.

sus!

Rezumat
(Perforatorii)

Augustin Cupşa

Tata a fost turnător-sudor. Lucra la un mare combinat în oraş, făcea naveta cu personalul. Vecinul său de compartiment era un profesor de filozofie cam scăpătat şi beţivan. În fiecare zi şi la dus şi la întors se nimerea alături de el şi îi împuia capul cu prelegeri de filozofie. Tata a lucrat la combinat treizecişicinci de ani. Ajunsese să ştie aproape tot ce se scrisese în materie de filozofie deşi nu citise nici o carte în viaţa lui. Gânditorii stoici, sfântul augustin, platon, nietzche , spinoza, materialiştii ruşi, bergson. Cunoştea totul despre materie. Şi despre antimaterie.
Ajunsese la concluzia că lumea e o uriaşă pânză de cort întinsă peste un vid. Dacă o perforezi (cu ajutorul ploii), ea se va destrăma şi noi ne vom dizolva în cosmos. Mai departe nu mai conta.
Când profesorul a murit (înecându-se cu vomă după o beţie cruntă), tata s-a lăsat de slujbă şi s-a apucat să perforeze. La început a făcut fântâni. Apoi ferestre, vizoare, hublouri, pivniţe. Când se îmbăta perfora orice. Casa noastră ajunsese un imens şvaiţer. Grinzi, pereţi, tavane, haine, mese, scaune - toate erau găurite. S-a extins la casele vecinilor şi apoi la întregul sat. A trecut la oameni. A început cu noi, cei dragi, rude , vecini, prieteni. Toţi aveam una, două, ba chiar mai multe găuri. În picioare, mâini, în nas, în urechi, în ficat, în penis, în ovare, în vezică. Până la urmă i-a găurit pe toţi. Arătam ca un adevărat trib şi satul şi-a schimbat numele din [Ţipaţi] în [Găuriţi]. Oricine trecea prin sat era obligatoriu găurit de tata.
Am apărut la ştiri, la emisiunea surprize peste surprize. marina andrei era tânără şi atrăgătoare. Avea douăzecişişase de ani.
Mie nu mi-a făcut decât o gaură în burtă. Pentru că eram cam slăbănog şi bolnăvicios. Mă destrămam uşor.
Lucrul acesta nu m-a afectat deloc (ca de altfel pe nimeni). Mă jucam, pescuiam. Nu aveam decât doi prieteni buni dar îmi erau de ajuns.
Pe unul îl chema Ta şi pe celălalt Robert.
Ta era blond pai, timid, şters. Nu mergea la pescuit pentru că nu suferea să ne vadă "chinuind şi omorând peştişorii". El n-ar fi putut face rău nici măcar unei gâze. Era neînchipuit de blând şi sfios în legătură cu tot ce avea viaţă. Când venea totuşi cu noi, stătea întins pe spate şi privea cerul. Robert era măsliniu şi avea un penis ca un melc codobelc. De fiecare dată când ne comparam penisurile, al lui era desemnat cel mai urât, motiv pentru care şi-l ura şi încerca cu orice preţ să scape de el.
Toate verile le petreceam împreună. Pe coclauri. La baltă. Eu pescuiam. Ta se uita la cer. Robert îşi cerceta penisul care devenea în fiecare an tot mai hidos, mai siniliu şi mai gelatinos. marina andrei pregătea surprize cui, oricui şi nimănui. Era tânără, atrăgătoare, avea douăzecişişase de ani - se ştie. Tata dădea găuri cu disperarea unui ocnaş.

A venit războiul. Robert a făcut operaţie de sex şi nu a mai fost încorporat. Eu am fost declarat inapt necombatant din cauza găurii din burtă. Doctorii au ajuns la concluzia că e ulcer duodenal complicat cu perforaţie şi m-au lăsat în pace. Pe front nu au plecat decât Ta şi cu tata care s-a oferit voluntar. A continuat să foreze prin toată lumea şi nu s-a mai întors niciodată.
Primul război a fost împotriva ruşilor. Am pierdut. Apoi am luptat cu americanii şi am câştigat. Apoi tot cu ruşii. Am pierdut. Am continuat cu belgienii, cu francezii, cu chinezii, australienii, bengalezii, beduinii, kmerii roşii, papuaşii şi guatemalezii. Cu finlandezii şi egiptenii. Cu indienii din asia, din america de sud şi de nord. Pe toţi cum îi prindeam îi nimiceam. Din când în când mai luptam cu ruşii şi inevitabil pierdeam.
După primul război, Ta a pierdut o mână şi un picior, casa, familia, nevasta, doi copii şi întreaga avere, iar Robert a suferit a doua operaţie de schimbare de sex şi a redevenit bărbat. Spunea că nu îşi mai putea suporta păsărica. I se uscase ca o smochină. Ta s-a îmbătat criţă şi s-a hotărât să se înroleze din nou.
Eu, neavând ce să fac, m-am încuiat în casă şi m-am apucat să învăţ de unul singur. Am stat în casă treizecişicinci de ani, timp în care am studiat Dreptul, Istoria, Medicina, Ştiinţele Politice, Economia, Fizica , Chimia, Biologia şi Artele (toate).
Într-o seară mi-am dat seama că sunt îngrozitor de singur şi m-am hotărât să îmi iau o ţigară şi să (mai) citesc despre acest lucru. La chioşc am întâlnit o blondă cu o pereche de ţâţe cât două străchini cu pilaf umplute ochi. Şi ea se simţea singură, deşi mărturisea că nu citise mai mult de două cărţi toată viaţa. Făcuse mai multe operaţii de sex şi nu mai ştia ce fusese iniţial. (Dar îl cunoştea bine de tot pe Robert). Ne-am căsătorit chiar a doua zi.
Am continuat să mă simt singur şi m-am apucat de fumat.

Astăzi mă întâlnesc cu Ta la emisiunea surprize peste surprize. Ta e de nerecunoscut. Şi-a mai pierdut un picior şi una dintre urechi în normandia. În vietnam a pierdut-o pe a doua. În africa a rămas fără jumătate din gât, cap şi două treimi din piept. În luptele cu ruşii a mai lăsat bărbia, stomacul, vezica, un testicul, un plămân, prostata şi intestinul gros. În kossovo a pierdut şi cel de-al doilea testicul, penisul şi medulosuprarenala stângă. Peste tot pe unde a luptat a pierdut câte o parte componentă dar a primit în schimb o medalie. Nici el nu-şi mai poate ţine inventarul.
A mai rămas din el decât o jumătate de nas şi o mână care tremură nervos din cauza emoţiilor. Are trac în faţa camerei. Nara îi freamătă. Eu am nouăzecişicinci de ani, chel, uscat ca o scrumbie şi stau picior peste picior să nu mi se vede gaura din burtă la televizor. Plângem amândoi, ne îmbrăţişăm. Mi se pune un nod în gât şi tac de frică să nu spun vreo gugumănie. Ta e general major şi nu pot să-l fac de ruşine. Noroc cu marina andrei care e veselă, frumoasă şi are tot douăzecişişase de ani.
Ta e grăbit, gesticulează tot timpul. A început un nou război. Cu ruşii. De data asta cred că va crăpa. Trec pe la Robert care se reface după o nouă intervenţie pentru schimbarea sexului şi apoi prin piaţă, după o pâine. Lapte mai am. Încerc fără succes să îmi aduc aminte ce am făcut în ultimii patruzeci de ani. Distrat, fumez mult deşi asta îmi face rău la stomac. Constat cu stupoare că perforaţia mi s-a lărgit îngrozitor. Până acasă pur şi simplu dispar fiind cuprins cu totul în această gaură, dar continui să mă plimb, să fumez şi să mă gândesc că tata a avut dreptate.


Personajele şi întâmplările prezentate sunt pură ficţiune şi nu au darul de a leza imaginea nici unei instituţii sau persoane fizice din viaţa reală. Asemănările de nume şi situaţii sunt simple coincidenţe. Totul este... probabil literatură.

sus!

Para'
[IV]

Dorin Mureşan

4. şi uite aşa îţi place să te joci cu tine...

De data asta am avut treabă cu creierul meu, numai cu creierul meu. Am expulzat orice soluţii venite din afară, am dinamitat inconştientul şi l-am făcut avid de conştient, l-am tras pe aţa conştientului ca o râmă spartă pe dinăuntru şi înfiptă într-un ac înnegrit de fum. Şi uite aşa am ajuns să mă văd rectiliniu, de la un capăt la altul. Privindu-mă, ca pe un ziar dizolvat în cerneală, găsesc chipul meu într-un amestec violaceu de versuri pe care au crescut grămezi de balegă ruginie, pe sunete care dorm de parcă ar fi păscut pentru prima oară din pajiştile rezervate celor gurmanzi. Încă mă lovesc de un incontrolabil simţ al esteticului, deşi forţa aia care insistă să-mi caute răspunsurile şi care se ascunde în spatele creierului meu mă cheamă continuu către nici un răspuns, mă cheamă, de fapt, să dezleg o ecuaţie imposibilă: să rup moartea din mine în mai multe bucăţele, şi, după aia, să o întind pe jos, ca să mă joc de-a moaca sărind şotron, de pe un vis pe altul, fără să fi aruncat, în prealabil, cuminte şi legal, măcar o firmitură de pâine porumbeilor care se ceartă pe vârful capului meu. Nu-mi place mirosul găinaţului, chiar dacă în copilărie, înainte de a-l înghiţi, nu dădeam nici o atenţie zemoasei fierbinţi ce se irosea din el sub formă de aburi aproape invizibili. Am avut o treabă cu creierul meu, dar nu una silită. N-am cuminecat pe nimeni. Şi nici nu am sărutat-o pe Ştef sau pe nevastă-mea. Hm, e ciudat, ultima oară când am făcut dragoste cu soţia mea mi s-a părut că toate măruntaiele mi se adună în penis şi, brusc, explodează în bucăţele de popcorn, divagându-se apoi în sânge, precum găinaţul pe care-l sorbeam, înfometat, în curtea bunicii. Ejaculam sânge. Prin toate dioptriile trupului meu. Şi toate erau jalnic de murdare.
Mama zice că m-am născut cu fundul înainte de "a mă fi născut" eu însumi pe mine... mă... de fapt, zic eu, nimeni nu se naşte din întâmplare. Şi, ca să vezi, toate gândurile astea m-au adus în pragul unei întâmplări, un fel de boroboaţă mecanică, lipsită de linguşelile care se aplică destinului: "mama mia, vezi? Schimbările astea!!!".
Se face că mă întreb unde sunt şi ce se va întâmpla cu mine, se face că vreau să fiu un specialist într-ale escatologiei, deşi n-am murit decât de prea puţine ori ca să limpezesc cât de cât orchestra tăcerii, se face că încă mă pot întinde în iarbă şi încă pot cânta cu meşteşug din fluierul pe care mi l-a dăruit tata atunci când sorbea aburii lupilor de pe căsoiul în care era închis, noaptea, cu bolovanii ţinuţi între picioare, ca să-i fugă frigul, se face că n-am dispărut şi că sălbăticiunea din mine continuă să devore spaţii uriaşe ale superbei mele alonje ancestrale, cum o ştiţi şi voi, se face că Daseinul meu, întoarcerea întoarcerii eului meu la lupta cu sine (pay attention!, că nu e nici o glumă, că sunt căutat, că mi s-a pus sechestru de multă vreme pe frustrările mele, pe datoriile pe care le am faţă de jumătatea mea virtuală, care nu e o glumă perpendiculară pe gluma ce sunt eu, cum s-ar crede) nu s-a terminat, se face că ştiu şi mă întreb ce sunt eu şi care e virtualul meu. Se face că ştiu: precum biblicul precept care spune că Dumnezeu e în mine şi eu sunt Dumnezeu, la fel ciocul unei plante halucinogene îmi spune că mintea mea diurnă, stabilizată social, este un fel de pretinsă întâmplare haotică. Şi mai ştiu că atunci creierul mă gândeşte cu o precizie mecanică şi că lupta reală se dă între dumnezeirea mea şi lipsa mea de măsură, dar se dă aici, pe pământul ăsta totalmente nocturn. Sunt un EU uriaş şi un eu potrivnic deopotrivă. Sunt eu peste tot. Dar aici, precizia începe să devieze către evanescenţă. Sunt brusc un nimic care se naşte continuu, un nimic vizionar care la o bere ştie totul şi care, la un pârţ venit din afară, răguşeşte. Hahahaha! Sunt o glumă cu aripi. Stupefiantele m-au ajutat să aud ceea ce nu înţeleg, mi-au arătat o chestie: ..........
Bogdan, pe marginea Gropii de gunoi, Bistriţa, eu lângă, sugând dintr-o doză de bere şi alunecând printre muşte, câteva cranii de vacă, pădure de peturi, o casă ţigănească în apropiere, bântuită de fantomele unor celofane coapte, ancorate de nişte lemne putrede care vor să compună un fel de acoperiş, privim râul-sirop-din-coajă-de-copac, un arc şi două bidoane WIDE, verzi şi amărui, anexate unei fabrici, vânt călduţ.
-Poate că asta-i soluţia, zice Bog, aruncând sticla de Cola. Hai cu mine la Bucureşti, face el, întorcându-se. Îl urmez.
-Iova e maestrul ideal. Merită cunoscut.
Citisem un interviu al maestrului într-un cotidian central. Mă dăduse gata.
-Poate vin, să văd dacă fac rost de bani.
-Eu m-aş duce şi mâine. Abia aştept să derulez proiectul ăsta. Mi s-a pus pata pe el.
Bog voia să-l cheme pe maestru la Bistriţa. Până la urmă avea să o facă.
-I-aş da un telefon.
Bog dă din umeri.
-Da' numai după ce ai pune de zece ori receptorul în furcă, râde el.
-L-am citit şi mi-a dat creierul peste cap.
-Dacă o să-l cunoşti, o să ai cheile de lectură.
O jumătate de oră mai târziu suntem pe malul râului. Bog face poze. Obsesia lui pentru nimicuri ruginoase, pline de adânci interpretări, e ca la început: oarbă şi interesantă. Dar nu are vocaţia mizeriei, aşa cum am avut-o eu, cândva. Când locuiam într-o scorbură, numită garsonieră confort trei, şi-mi găteam zilnic cartofi prăjiţi pe o plită aflată în cameră şi-mi mângâiam zilnic animalul de casă: o râmă uriaşă, extravagant de uriaşă, care se hrănea cu borşul scurs de la ceaunul de pe perete, negru de zoaie, ăla care schilodea closetul arămiu şi crăpat în care vărsasem de atâtea ori. Pe-atunci citeam integrale ca Balzac, Thomas Mann, Kafka şi Zola. Pe Zola de nu ştiu câte ori, fascinat de mizeria pe care o revărsa cu naturalismul său artificial. Îmi amintesc că aveam la capul patului un afiş în care săgetasem personajele BESTIEI UMANE cu armele albe folosite ca să se ucidă, dar în ordine cronologică. Într-o seară a trecut preşedintele de bloc pe la mine... să-mi ceară acordul pentru inventarea unui coafor în garsoniera vecină. Cum naiba poţi face un coafor într-o încăpere care nu are nici măcar opt metri pătraţi? Numai inventându-l, evident! L-am invitat înăuntru, cerându-mi scuze pentru dezordine. A zis că la toţi e dezordine şi că nu-l deranjează. Totuşi, când m-a văzut că sar peste o ditamai grămadă de nu ştiu ce: tricouri murdare şi arse de ţigări, chiloţi nespălaţi, boabe de fasole, coji de ceapă şi de cartofi, macaroane cu sau fără brânză, oale arse, bulgări de zaţ, fluturaşi publicitari, chiştoace de ţigări, şi multă-multă spermă invizibilă..., aşadar, când m-a văzut că sar peste prezentatul arsenal de mizerii ca să aterizez în pat, a spus, ca pentru el: la dumneavoastră chiar că e mizerie. Dar, mă scuzasem deja. Bog nu se scuzase niciodată. Făcea poze doar pentru el şi se afla mereu în afara lor.
Rămânem câteva minute în intersecţie.
-Fra' a depăşit linia, îi zic.
-Fra' e un vertij cumplit, tu eşti ca o plută, tre' să te menţii sus fiindcă ai cu ce, el nu are, e în ocean, şi-şi ambalează motoarele ca să ajungă repede la fund.
Zâmbesc. Îmi aprind o ţigară şi ies din lumea lui. Bog sfârşeşte şedinţa şi mă ajunge.
-Eşti ca un dosar. Ce dracu' faci acolo?
-Redactez acte.
-Se vede. Ai grijă să nu te prindă. E de rău.
-M-a ajutat să ies din sevraj. Nu ştiu cât aş mai fi rezistat fără. Şi, oricum, ştii că am familie. Ţie ce-ţi pasă?
-Să zicem că îmi pasă de timp. Sper că mai citeşti.
-Rar. Ai văzut ce l-au mai lins în cur pe Petean.
-Relicvă.
-Cică altfel nu şi-ar fi continuat doctoratul. Şi tocmai ele, care-mi vorbeau despre nu'ş ce libertate.
Vorbeam despre un număr al Tribunei, unde publicaseră nişte colege de la master.
-Dă-o-n pula mea de cronicăreală! Eu nu o citesc. E plin de politică şi-acolo.
Peste un sfert de ceas în Soho, Bog refuză juma' de bere şi mi-o trimite mie. Nu vorbim aproape nimic. Doar despre monştrii morţi din capul lui. Fug iute către casă.
Fra' mă aşteaptă, Chefter e sus, ne umflăm burţile cu vin şi ne pregătim de o şedinţă printre pici. Ascultăm ceva din Proiectul verde. La 10.00 p.m. ieşim, scurtă intervenţie la un supermarket de unde se va afla, la inventar, că a dispărut o sticlă de coniac Alexandrion. Apoi Soho. Trecere în revistă a meselor şi scurt popas la marginea unui grup minuscul. Rămânem singuri, nu există amatori. Atac la a doua masă, soldat cu acelaşi tip de abandon, cursiv, ostentativ, la obiect. Fra' împarte spaima cu cântarul, eu adun bulgări de metal cu care să zdrobesc câteva cranii calde. În sfârşit, pe la 12.00 ne instalăm la o masă. Îmi încep atacul cu zvâcniri de revoltă, fra' se laudă că a găsit nu'ş pe unde-n Bucureşti nu'ş ce tâmpenie de muzică.
-Când pula mea ai fost tu în Bucureşti? întreb de undeva din spatele lui.
-A fost, face Chefter.
-Nu vorbeam cu tine,'n pula mea.
-Taci, băi, fra'! face fra'.
Mă retrag pentru cinci minute. Fra' începe să se ungă din nou cu pleaşcă de orgoliu. Intervin pe neaşteptate.
-Ce pula mea vrei, băh? întreabă fra' nervos.
Îmi apropii scaunul de el şi încep.
-Eşti numai minciuni, eşti din picioare până-n cap un rahat verde şi lăudăros,
-Ce-ai, măh?
-Pă bune, uită-te! Un beţiv notoriu care nu ştie ce vrea, care nu ştie unde e, de ce pula mea te bagi peste oameni, fugind de la o masă la alta, cine pula mea te crezi?
Fra' face ochii cât cepele, am faţa roşie de furie şi sunt pus pe fapte mari, lucru pe care fra' nu-l prea anticipase, şi nici n-avea de ce. Nici eu nu ştiu ce-s alea fapte mari, dar nu mă dau la o parte şi smulg cu furie fiecare bucată de carne pe care o gust. Continui pe acelaşi ton, atacând şi sluţind faţa lui fra' şi făcându-l de căcat printre virtualele-i victime, dau la iveală toate prostiile care zice că-i împlinesc viaţa. Încearcă un recul: loveşte cu adulterul meu. I-o întorc repede:
-Vorbeşti de familia mea, strig. Da' tu ai în pula mea aşa ceva? Vorbeşti de amanta mea. Da' tu ce fuţi, băh? Curve!
Fra' cască ochii din nou. Îşi pune mâna pe frunte, se vede că a intrat în panică. Începe să-mi şoptească: "frăţiorul meu, dar.. frăţiorul meu... frăţiorul meu!". Dintr-o dată mă ridic şi-ncep să râd.
-Te-am futut, ai? îi zic şi-mi trec palma peste freza lui.
Se pornesc toţi pe râs.
Fra' dă din cap, spulberat.
!"#213Ws!""4&&/)%#"#&//789
-Băi, ce beton ai fost, mi-a zis fra' pe tren. Nu-mi pot scoate din cap noaptea trecută. Am ştiut eu că o să fii un mare luptător. Ţi-ai rupt în gură maestrul. Ai rupt tot de la masa aia. Când începea să vorbească cineva, ăilalţi îi ziceau să tacă numa' ca să te-audă pă tine. Eşti vedetă' n pula mea.
-Când dracu' a fost asta? întreb, ducându-mi mâna la ceafă.
-Oau, erai beton, îţi ţineai faţa aplecată şi aveai moaca aia de verde, rupeai cu privirea aia totul. Aia s-a îndrăgostit de tine.
-Ce tot vorbeşti acolo, băh? Cine s-a-ndrăgostit de mine?
-Aia, tipa aia. I-ai zis că are ochi de reptilă şi că numa' tu eşti capabil să-i înghiţi, hahaha, s-a căcat aia pe ea. A zis că e cel mai beton compliment care i s-a făcut.
-E penibil.
-Nu, e penibil în lumea ta. În lumea asta e beton. Copiii ăştia s-au săturat de zăhăreli romantice. Vor pule sau pizde serioase.
Noaptea trecută mi se scurgea pe ochi, o aveam umedă şi-n palme. Băusem exagerat de mult şi aveam frisoane. Cola nu mă ajuta deloc. Mă gândeam la soţia mea, la fiul meu, care mă aşteptau acasă, poate ea vorbind unor cărnuri devenite şniţele, iar el stând pe oliţă şi privind în gol, poate zbârlindu-se şi la o scăpare. Ce dracu' îmi păsa mie de noaptea trecută?
Toate astea i le-am povestit lui Ştef, dar Ştef a râs, lăsându-şi fruntea pe umărul meu. Fruntea era a ei, dar râsul era al meu. Beam cafea şi Ştef mă săruta pe gât, şi porii trupului meu se înălţau, înălţau milioane de fire de păr, înălţau milioane de frisoane, şi mîinile mele îi căutau coapsele, şi degetele mele îi lingeau clitorisul prin mătase.
De data asta am treabă cu creierul meu. Şi chiar am o treabă serioasă. Mama zice că m-am născut cu fundul înainte. Sunt o glumă cu aripi. Şi e adevărat: nu-mi place mirosul găinaţului, chiar dacă în copilărie, înainte de a-l înghiţi, nu dădeam nici o atenţie zemoasei fierbinţi ce se irosea din el sub formă de aburi aproape invizibili. Hm, e ciudat, ultima oară când am făcut dragoste cu soţia mea mi s-a părut că toate măruntaiele mi se adună în penis şi, brusc, explodează în bucăţele de popcorn, divagându-se apoi în sânge, precum găinaţul ce-l sorbeam, înfometat, în curtea bunicii. Ejaculam sânge. Prin toate dioptriile trupului meu. Şi toate erau jalnic de murdare.

sus!

Magna Charta
[fragmente - I]

Silviu Szekely

4.

"Acesta e adevărul", îi spunea pe un ton glacial, "Hadrianus, Commodus, genul epistolar, personajele şi anti-personajele, felul în care le amestec, le dau uitării, le rup din mine, fără nici o direcţie, fără nici un orizont" dorind în acest timp să-i palpeze pupilele ca şi cum ar fi fost un duh, o şoaptă, precum fumul ţigării ce ţi se prelinge peste gene, alunecându-ţi în infinitul pupilelor, acolo unde sufletul se zbate în nemărginirea privirii, dorind să-i palpeze pupilele printr-un gest pierdut printre cuvinte sau învăluit în tăcere "pentru că omul e lipsit de orizont, acesta e adevărul, sau cel puţin intuiţia unui adevăr diseminat, rupt în bucăţi, încarnat în glasul unor pseudo-fiinţe, acele fiinţe amestecate cu cele reale, cele pe care le vedem, le atingem, le dorim, dar totuşi insuficiente, care ne lasă suspendaţi deasupra unui vid, anti-orizontul însuşi".
Spunându-i "acesta e adevărul" ştia că nu putea fi vorba decât de o mistificare, căci nimic nu-l convingea de valabilitatea spuselor sale, nu avea nimic pornind de la care să poată construi, poate cu excepţia unui soi de încăpăţânare ce-l făcea prizonierul unui imagini despre sine destul de înflăcărată încât să-l facă să creadă că într-o zi, marea operă...
Dar spunându-i "acesta e adevărul" dorind să-i palpeze pupilele ca şi cum ar fi fost un duh, o şoaptă, un suflet fără trup ce se zbate în nemărginirea privirii, spunându-i aceasta se consola dând frâu liber unei idei care i-ar fi justificat atitudinea, şi anume idee că cel ce se preocupă cu căutarea adevărului este nestatornic prin însăşi esenţa sa, de aceea tot ceea ce s-a străduit să construiască până acum (personaje-avortoni, închipuiri despre oameni, lume, sex sau altceva) nu s-ar supune decât acestei idei-principiu, ceea ce-l face să creadă că tocmai această nestatornicie constituie esenţa căutării adevărului şi implicit a drumului pe care s-a angajat, drumul aventuros în care omul se risipeşte dând naştere (unei alte lumi, unei alte fiinţe, unei alte ficţiuni). De aceea nimic nu contează în astfel de momente, iar jocul în care ne aruncăm cu atâta dezinvoltură, dezinhibaţi şi intangibili, e chiar modul prin care generăm (sau se generează) adevărul prin alte şi alte forme, în afara oricărei reguli, captivaţi doar de tensiunea jocului, de lipsa de pudoare a dezvăluirii, de instabilitatea oricărei semnificaţii.
"Aşadar, personajele mele..." Eşti tot timpul altcineva, sau în acelaşi timp eşti mai multe fiinţe la un loc, ai fost Commodus (fără să ştii exact de ce, de ce acest nume latin, imperial), apoi Hadrianus, pentru ca apoi să iei forma Bătrânului Aurar (alt personaj misterios, un bătrân singuratic, singura fiinţă pe care ţi-o puteai imagina mai aproape de moarte, de dezintegrare, de nebunie), un fel de alchimist aflat în căutarea pietrei filosofale, un alchimist de azil, ale cărui forţe misterioase provin din alte regiuni, de pe alte ţărmuri. În tot acest timp, există acel "TU" fantomatic, foarte slab conturat, care poate fi de sex feminin, masculin sau hermafrodit, punctul de legătură cu o altă conştiinţă, supapa prin care transpare lumea inversată, acea lume în mod necesar întunecată, nestatornică, labirintică, care e lumea "autorului" (a căutătorului de adevăr). Acel "TU" fără de care iluzia care e acel negândit ce străbate lumea vizibilă nu se poate insera în nici un interstiţiu, nu se poate anunţa prin nici un mesager, căci "TU" face posibil adevărul sau cel puţin atmosfera aceea sumbră ce învăluie adevărul, îl adăposteşte şi îl dizolvă. "TU", aşadar, eşti cel care citeşte, cel care stai în proximitatea fiinţei mele, a cărei adiere o simţi mângâindu-ţi privirea dintr-o depărtare sfâşietoare, eşti cel ce nu mă vede şi eşti cel pe care nu-l văd, fiind astfel personajul absolut, adică pura posibilitate de încarnare a adevărului, fiinţa fără carne asupra căreia se pogoară duhul negândirii. Sau, cu alte cuvinte, "TU", cel care citeşte, eşti chiar anti-personajul, pentru că apari şi dispari, nu spui nimic, te retragi şi nu ai consistenţă şi eu mă lupt cu acest abis al lipsei de consistenţă şi te chem la viaţă, pe tine, cel atât de străin, de imponderal, de nefiind.
Alunecându-ţi în infinitul pupilelor, acolo unde sufletul se zbate în nemărginirea privirii, fără să ştie cu certitudine dacă prezenţa lui acolo înseamnă cu adevărat ceva, pentru că toate obsesiile, fierbinţeala fantasmelor care-i străbăteau somnul şi trupul adormit se stingeau toate în imensitatea clipei prezente, pentru ca după aceea cealaltă fiinţă să-i confirme printr-un zâmbet întârziat tocmai această semnificaţie a prezenţei lui, în acea atmosferă slab luminată, cu fumul de ţigară unduindu-se aproape de gura şi de pleoapele tale, cu toate cuvintele ce au rămas nespuse, pentru totdeauna nespuse, ca într-un cimitir în ruină mormintele necunoscute.

7.

O lume fără indicii, de-localizată, de-temporalizată. O lume în care nu mai există acţiune, mişcare, naraţiune, conştiinţă. Această lume va fi "MAGNA CHARTA". Această lume voi fi eu însumi, această lume va fi spicul care va da rod iar eu voi fi fost sămânţa care va fi murit în întunecimile pământului. Murind pe baricadele acestei lumi, murind în singurătate şi întuneric, ca un soldat necunoscut din care nu va mai rămâne decât văpaia de pe mormânt, flacăra de veghe, pălălaia bătută de vânt a lumânării.
De aceea am nevoie de o lume fără indicii, fără repere, o lume în care încă nimic nu are nume, o lume adamică, ridicată din neant. Pentru că numai în asemenea condiţii rostirea adevărată e posibilă. Pentru că doar recurgând la o asemenea falsificare lumea poate să iasă din matca sa şi să se reverse în deşertul negândirii. Acolo unde râul nu are nume (fiind doar Râu), unde muntele nu are nume (fiind un simplu munte), unde omul nu are chip (nefiind decât Om), doar acolo poate prinde cheag rostirea adevărată despre fiinţă, doar acolo se poate contura Adevărul, în această sferă a universalului relativ, pe această suprafaţă aridă în care se restrânge tot mai mult figura omului, suprafaţă ce reduce omul, îl subţiază, îl eliberează de straturile putrezite cu care a fost acoperit în decursul istoriei. De aceea, Omul adevărat e în mod necesar om fictiv, om falsificat, căruia nu-i pot atribui decât un nume simbolic sau arbitrar, care nu are nici o legătură cu experienţa, care nu conţine o semnificaţie ci doar o funcţie aproape matematică (fie funcţia f(x) în care x...).
Funcţia-om ar putea transcende simpla fenomenalitate, s-ar putea retrage din domeniul constrângător al semnificantului, făcând posibilă aşadar funcţionalizarea universalului relativ.
Sunt conştient că mă ascund pe mine însumi, că îmi ascund fiinţa concretă - cea care a acumulat experienţă, care a învăţat să vorbească, care a atins (tactil, imaginar etc.) lucrurile sau fiinţele acestei lumi - în spatele unui paravan care ascunde la rându-i această fantasmă a universalităţii. E şi asta o stratagemă. O stratagemă care caută să descompună - ca şi cum m-aş metamorfoza într-un ghem de viermi ce devorează cadavre - fiinţa omului în foarte multe bucăţi, să facă din ea un puzzle, un cadavru ciopârţit, pentru că plec de la premisa că omul e deja mort iar actele, gesturile, cuvintele sale (într-un cuvânt, comportamentul) sunt toate deja date, sunt deja îngropate în abisurile memoriei sau ale visului din care nu mai putem ieşi.
De aceea, aşa cum spuneam, am nevoie de o lume fără indicii, de o lume în care fiinţa nu lasă urme, în care nu se ascunde pentru a fi revelată mai apoi, o lume în care adevărul nu trebuie scos la lumină, pentru că adevărul e însăşi lumina.
Dar această falsificare nu înseamnă trecere sub tăcere, teamă de-a nu face public un fapt, punere la stâlpul infamiei sau ardere pe rug. Această falsificare nu provine din slăbiciune, remuşcări sau regrete. Căci trecerea de la fenomenalizare (un fel de dispunere în timp, originare a unei istorii, delimitare a unui contur în spaţiu) la funcţionalizare trebuie să se debaraseze de conştiinţa încărcată, de prea-plinul sufletului zbuciumat (nu avem nevoie de păcătoşi, dar nici de sfinţi), de exigenţele unei pedagogii morale desuete. Omul devine o funcţie pentru el însuşi în momentul în care se instituie pe sine ca fisură între propriul ego şi celălalt ego (imagine inversată a ego-ului, totalizare a experienţei ce poartă numele de "lume") pe temeiul unei libertăţi originare.
Prin urmare, falsificarea există ca atare doar întrucât se exercită ca libertate. Consecinţa absolut necesară este următoarea: opera (Charta) nu se (poate) scrie şi nu îşi capătă sensul decât în urma acestui travaliu de purificare ce face din fiinţa omului o funcţie a adevărului, un vector pentru adevăr, un vector care are puterea de a translata realitatea spre sfera a ceea ce am numit (riscând puţin) universalul relativ.

sus!

Învierea

Lavinia Branişte

- Cică a luat patru sticle pentru mâine şi poimâine, da' sunt sigură c-a lins deja vreo trei din seara asta...
Cel mai mult mă tem c-o să-mi ardă cineva bluza sau c-o să mi-o păteze cu ceară. Mi-a trebuit mult curaj să mi-o iau pentru că ştiu ce înseamnă să mergi la biserică în haine noi de Înviere. Cu pantofii e altceva, măcar au o culoare mai închisă şi nu s-ar simţi dacă mă calcă lumea în picioare.
Păşesc înăuntru cu dreptul, pentru noroc. Lângă mine bunica şi tanti Tanţa.
Ne aşezăm în faţă, în partea dreaptă. După zece minute alaiul de preoţi trece pe lângă noi cu lumânările aprinse. Îmi pun o dorinţă şi mă întind să iau lumină, dar lumânarea mea nu se aprinde. Bunica se panichează, mi-o smulge din mână şi mi-o dă pe a ei. Lumina se-mprăştie în biserică, alaiul iese în curte.
-Ei, spune tu. Cincizeci de mii.
Rămânem înăuntru. Nu ne place afară, bate vântul, e prea mare îmbulzeala, oricum ei or să se întoarcă.
- Eu plec. Mă duc să mă culc şi la patru mă întorc să iau pască.
- Da' poţi să te scoli aşa, la patru?
Mă uit în flacăra lumânării şi mă rog pentru bunica, să-i dea Dumnezeu bătrâneţe senină, ştie El exact la ce mă refer. Psalmul 142, care-mi place nespus. Arată-mi, Doamne, calea, că mai am puţin şi termin. Încotro s-o apuc în lumea asta. Şi mai ales fereşte-mă de duşmani.
- Păi ce se pune, salată, ceapă verde, roşii, ridichi, un pic de ulei... fără oţet în Săptămâna mare...
În stânga noastră, pe masa unde a stat şi bunicul, primul mort din viaţa mea, se află acum colaci şi candele. Ai grijă, Doamne, de sufletul lui. Iartă-mă, bunule, că nu vin la cimitir, dar să ştii că mă gândesc la tine.
- Ea a fost mereu cuminte, mânca-o-ar mama, şi bunica mă atinge uşor pe mâna dreaptă. Mă întorc. O femeie pe care n-o cunosc. Sunt în continuare cuminte şi îi zâmbesc, dar nu intru în vorbă pentru că sunt în biserică şi vreau să mă rog.
De afară se aude, în sfârşit, un "Hristos a înviat din morţi" tremurat. Oamenii din biserică îl îngână şi ei. Îmi duc lumânarea aproape de gură şi încep să cânt, astfel încât flacăra tremură după cântecul meu. Ce mai poveste şi cu Iisus, ce subiect! Dacă aş fi scris eu aşa o carte...
Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Fecioară, ajut-o pe mama să se vindece. Să nu mai tânjească după taică-miu, mâine e ziua lui, da' nu-l sun, uite aşa. Şi nici la înmormântarea lui nu mă duc, când o fi să fie. N-are decât să-i rămână tot lu' fiică-sa ailaltă.
Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră... viaţa mea cu Cipri. Dă, Doamne, să mă iubească. Măcar un pic, de probă, deşi ştiu că nu ne potrivim. Şi oricum termin şi plec din Cluj, n-ar veni el după mine.
Iară şi iară cu pace şi credinţă Domnului să ne rugăm.
- În România trebuie reconstruită credinţa, la ce ne mai trebuie încă o biserică? E o voce de bărbat. Chiar mă întrebam despre ce vorbesc bărbaţii în biserică, deşi vin din ce în ce mai puţini.
Alaiul se întoarce, Hristos a înviat! în stânga şi-n dreapta, nu mai sunt atâţia oameni ca la început.
Îmi ridic ochii din lumânare către altar, iar în faţa mea, ce surpriză, a apărut Mihai Filip dintr-a VIII-a B. Ţine o fată de mână. Bunica îmi face semn că a găsit un scaun şi se mută mai încolo. Fac un pas în stânga s-o văd mai bine. Fata e urâţică, îmbrăcată sărăcuţ. Atât?! Şi e născut în aceeaşi zi cu mine. Puteai mai mult, măi Mihai... Lumânarea arde şi mi se scurge în voie pe mâini şi pe buzunarul din faţă al bluzei.

(23.04.2006)

sus!


Reproducerea textelor sau imaginilor este permisă doar cu condiţia precizării sursei. ©2004-6 EgoPHobia & autorii textelor şi imaginilor       @ www.egophobia.ro