Linda Maria Baros - "Casa din
lame de ras"
[în curs de apariţie
la Editura Cartea Românescă]
Claudiu Komartin
|
Născută în 1981 la Bucureşti,
Linda Maria Baros este licenţiată la Sorbona Paris IV,
unde îşi pregăteşte în prezent
doctoratul. Traducătoare a peste 20 de cărţi
şi autoare bilingvă, a publicat între 2001
şi 2005 două piese de teatru, două volume de
studii literare, trei volume de poezie în limba română
şi unul în franceză, "Le Livre de signes
et d'ombres" (Cheyne éditeur, 2004), pentru care a primit
"Premiul pentru vocaţie poetică" în
Franţa. A publicat în reviste din România,
Franţa, SUA şi Germania şi este directoare
a revistei "Versus/m".
Aştept cu deosebit interes cea de-a patra carte de versuri (în
limba natală) a prodigioasei Linda Maria Baros. Fără
îndoiala că tânăra poetă
şi traducătoare a învăţat
în Franţa lecţia importantă a confruntării
valorice cu cele mai importante nume dintr-o literatură care
- fără să aibă prestigiul de odinioară
- contează încă destul de mult în
circuitul valorilor culturale recunoscute pe întreaga planetă.
Dorindu-i succes în cariera sa de autoare bilingvă,
sunt foarte curios cum va fi întâmpinată de
lumea noastră literară la 25 de ani, după ce
a publicat câteva cărţi pe care foarte puţini
le-au citit (căci au apărut la edituri invizibile şi
în tiraje confidenţiale).
Venind cu o experienţă de succes în spaţiul
francez (şi cu o poetică ce nu are mai nimic de-a face
cu cea a tinerelor poete furioase din literatura română
a ultimilor ani), Linda Maria Baros intră prin "Casa din
lame de ras" (ce titlu excelent!) în competiţie
directă cu poetele congenere Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu,
Domnica Drumea, Oana Ninu, Miruna Vlada, Diana Geacăr, Andra
Rotaru sau Livia Roşca. Competiţie din care, sunt convins,
şi scrisul, şi reputaţia ei în România
vor avea mult de câştigat.
Fata morgana
Linda Maria Baros
Măgăruşul podelei te cară-n spinare
alergând istovit printre pereţi,
printre utopiile lor date cu var
- vii şi ele, turmele lor împietrite,
haitele, tentaţiile lor!
Te cară neistovit, ca printr-un deşert.
Se-aruncă-n turnantă, arzând,
traiectoria lui pare trasă vijelios în parafină.
- Merde! urlă cei care vin ameţitor
pe contrasens
şi vocile lor se-amestecă-n zgomotul surd,
de ţesătorie,
care bântuie deşertul, pereţii, autostrăzile...
- Merde alors! răsună parcă
ecoul.
Iar din fereastră, lumina, un fel de lance subţire,
se oglindeşte-n podea,
răsturnată ca-ntr-un fund de ochi.
Te-mpunge pe neaşteptate-n coastă.
Măgăruşul te-aruncă-ntre dune. Şi
plânge.
În capcanele nărilor
Linda Maria Baros
Dimineaţa este-o femeie
care-ţi sparge ferestrele cu sânii
- înroşit sfârcul lor din care sug cerşetorii...
Ah, cum bate ora de-a vânătorile...
(Vlaşca şi Teleormanul ei! )
Pregăteşte desantul!
Trapa pentru musafiri!
Întinde laţuri!
Dă-ţi cu sânge pe faţă,
ca şi cum din artere ţi-ar curge
măştile-africane ale nopţilor nedormite!
Prinde-i vulpile roşcate-n capcanele nărilor!
Şi, mai presus de orice,
pregăteşte desantul. Chiar dacă nimeni nu vine.
Dimineaţa - când singurătatea-ţi seamănă
cu nişte creieri sleiţi pe pereţi.
Cămaşa de kevlar
Linda Maria Baros
Îmbrăci îndelung cămaşa pereţilor,
aşa cum au îmbrăcat alţii cămaşa
morţii.
Da. Îţi tragi zilnic pe umeri, îndesat, cămaşa
pereţilor,
dulăii zburători ai obloanelor.
Oh, pereţii, pereţii - prietenii, duşmanii,
întârzâierea blândă, buzunarele
lor găurite,
gleznele lor subţiri de iapă, zmeurişul,
pompa care-i irigă vânos
din străfundurile inimii tale,
ca dintr-un filon de rahat,
fugile care le năclăiau părul naguère,
tălpile pe care-şi lasă urmele grele,
mânuţele de homunculus pierdut
cu care te strâng la piept
şi-ţi dau cu săpun, duios, nodul funiei,
mereu neschimbaţi, mereu aproape,
cu volanul frânt, ca şi cum ai dormi deja,
undeva, sub pământ ;
cântă din clopoţeii iluziilor ;
clinchetul lor - tremurat,
ca al unei ţevi de pistol izbite de dinţi.
Te trezeşti de dimineaţă şi îmbraci
cămaşa pereţilor.
Te culci noaptea şi îmbraci cămaşa
dulce a pereţilor.
|
Cosmin Perţa - "Santinela de lut"
[în curs de apariţie
la Editura Vinea]
Claudiu Komartin
|
Cosmin Perţa s-a născut în 1982 la Vişeul
de Sus (Maramureş). Clujean de adopţie (literat cu acte-n
regulă, după studii la Universitatea "Babeş-Bolyai"),
a fost redactorul mai multor reviste literare napocane. A publicat în
2002 "Zorovavel", volum de versuri bine primit şi premiat
prin tot Ardealul. Prezent în antologia "Generaţia
2000", alcătuită de Marin Mincu, Perţa
scrie poezie şi proză şi este în prezent
jurnalist cultural la ziarul "Clujeanul".
Când a debutat, la 20 de ani, cu "Zorovavel", Cosmin
Perţa a devenit dintr-o dată una din vocile convingătoare
ale unei generaţii în plină afirmare. Dintre
poeţii Clujului, care constituie (continuând tradiţia
echinoxistă) un centru important al poeziei româneşti
contemporane, Perţa este, alături de Ştefan
Manasia şi Rareş Moldovan, unul dintre cei care dau
substanţă discursului echinoxist actual (deşi
fiecare din ei s-a desprins definitiv de matcă) în paradigma
noii sensibilităţi milenariste şi despre care
se vorbeşte (până, hăt, la Bucureşti),
cel mai des.
Îmbinând atât de fericit şi de firesc
tandreţea cu forţa, artificialul de sorginte barocă
şi vitalitatea provocatoare, violenţa şi suavitatea,
Cosmin Perţa arată că şi-a îmblânzit,
de la debutul de acum patru ani, imaginarul poetic, şi a reuşit
să scape de ultima stângăcie care-l împiedica
să intre în rândul poeţilor maturi
şi valoroşi: metaforizarea excesivă. Cu "Santinela
de lut" (care cuprinde câteva superbe poeme de dragoste,
şi versuri memorabile în care fiorul morţii
este surprins într-o formă cizelată, pregnantă,
tulburătoare, cum doar puţini poeţi de azi
reuşesc), Cosmin Perţa dă una din cărţile
cele mai puternice şi mai generoase pe care douămiismul
poetic le-a pus până acum în circulaţie.
Psalm
Cosmin Perţa
Stau în văgăună şi cresc.
Pielea mi se întinde prima.
De la piept la genunchi.
De la sexul prin care ne înmulţim şi mişunăm.
Ar fi nedrept poate să ies, să mă zvânt,
să tresar.
Dacă gândacul de colorado, Doamne, are picioare
mie cât îmi mai trebuie până diseară,
să văd şi eu cu adevărat nimicirea
naţiilor
şi a regilor de purpură şi metal?
Din stânga în dreapta puterii mele
mâna ta acoperindu-ţi faţa.
Mâna ta moale şi plină de sângele
şi carnea
iedului gras fătat marţea în braţele
mele.
Sub obloane de piatră pinguinii şi cangurii.
Cuceritorii îşi oblojesc rănile din pântec;
ca un şuvoi de lilieci li se revarsă maţele
într-o căciulă de astrahan.
Nu trebuie decât să le amestecăm bine;
bine de tot şi cu o lingură de lemn
să ne dedulcim. Atunci ne vor creşte aripi
de staniol şi tămâie.
Aproape mă voi împiedeca în braţele
tale,
cagula iedului viu o să cadă,
o să spintece asfaltul ca un bisturiu
şi seva pământului grasă
ne va umple plămânii uscaţi.
O să ne vedem
cu adevărat într-o marţi.
odă prieteniei
Cosmin Perţa
De câte ori îţi iei capul în palme
şi plângi unui fluture mic cât o viespe
îi cade-o aripă-n noroi şi vinele grase şi
parfumate ale plăcerii
se umflă,
se umflă.
Păşeşti încet prin camera copilului
beat şi-ţi reazămi trunchiul de-o bibliotecă
de ceară
Ha ha, ha ha, acolo ne vom încălzi cu toţii
într-o dimineaţă de iarnă,
albă ca un iepure şchiop. Ne vom ospăta cu
sângele şi ficatul
taţilor noştri adoptivi şi vom juca un şotron
maro, albastru,
nemaivăzut - pe bani de argilă.
Acolo ne vor găsi pistolarii şi hoţii, mânjii
şi corbii
şi ne vor împuşca în inimă
şi ne vor venera apoi învelindu-ne într-un
cearşaf gros
şi ne vor rostogoli prin cameră.
Nici nu mai ştiu câte degete vom avea la mâini
şi la picioare
şi nimeni nu va bănui nimic. Şi eu cu degetele
astea voi împleti o cămaşă de noapte
pentru prietenii mei trişti şi la fiecare le voi da
un petec călduros
pentru iarnă.
Cu degetele astea voi închiria o cameră şi-o
să mă-mbăt în ea
şi o să-ţi spun că te urăsc
puţin câte puţin cu fiecare goliciune a mea,
cu fiecare dinte spart, iar păru-ţi mi se va mula pe
corp
ca un cearşaf de teracotă caldă şi
mă vei împărţi bucată cu
bucată
prietenilor mei.
viaţa mea si santinela de lut, cântec pentru linalin
Cosmin Perţa
De ce te-aş minţi, Linalin, şi ţi-aş
spune: crepusculul nu-şi pierde nuanţa şi nimeni
nu piere cu adevărat; marginea lumii e-aproape, lividă
şi turmentată rămasă
de-aseară.
În graba şi răceala lucrurilor mâinile
mari apasă zăpada. Viforul vine şi pleacă
lăsându-ne tineri şi graşi. În
umbra butoiului se nasc şi se clatină trăirile
mici. Uneori mai contăm în economia de piaţă,
alteori Chiorul ne vizitează la ceai.
Maşinăria acesta ingrată dar pudică
o aflăm pretutindeni. E fină şi albăstruie
cu zâmbetul pal. În jurul ei întâlnim
nebunia şi frivolitatea şi ni se par minunate.
Am şi eu o coardă de pianină mai lungă
decât linia Salva - Vişeu. Sub pielea din talpă
o ţin. În urmă se-ascute fierul securii de
jad.
Doi câte doi ne pierdem prin ploaie.
Dragostea mea stă la cinci, vis-a-vis o bătrână
dresează un teckel. Tu te învârţi
în jurul amiezii iar buza mea tremurată se-ascunde sub
un clopot de sticlă şi var.
Moartea unui bunic
Cosmin Perţa
Într-o dimineaţă l-am descoperit pe bunicul
întins în curte, cu braţele desfăcute.
Un lemn de brad se odihnea lângă creştetul
lui uşor desprins de trup. Din arterele desfăcute vinişoare
ruginii se scurgeau în iarbă.
Bunicule, nu-i aşa că dacă îţi
ţin capul strâns lipit de trup inima ta va bate din
nou?
Bunicule, nu-i aşa că flautul tău vechi, briciul
galben, Biblia scorojită, lanţurile taurului cel mare,
pe care numai tu îl poţi îmblânzi,
toate acestea, nu vor rămâne nefolosite?
Bunicule, nu-i aşa că mâna ta aspră
mă va alinta din nou şi-mi va arăta lilieci
şi cârtiţe moarte şi şerpi
sâsâind în tufişuri?
Nu-i aşa că te vei întoarce din nou de la mină
cu piciorul zdrobit şi bunica îţi va face comprese
cu hrean, iar eu îţi voi plânge pe piept?
- Bunicule, până unde se întinde livada?
|
Livia Roşca - "Ruj
pe icoane"
[în curs de apariţie
la Editura Cartea Românescă]
Claudiu Komartin
|
Livia Roşca s-a născut în 1981 la Drăgăşani
şi a urmat studii de jurnalistică la Bucureşti.
A participat la proiectul "Orizont" al ARCA (Asociaţia
Română pentru Cosmonautică şi Aeronautică)
şi a-nceput, spune ea, să scrie poezie prin 2004. În
2005 i s-a acordat Premiul I la Concursul de Poezie "Prometheus"
din Deltă, moment din care debutul editorial îi este
aşteptat cu interes. Câştigătoare
a concursului organizat de editura Cartea Românească,
Livia Roşca debutează acum în volum cu "Ruj
pe icoane".
Livia Roşca nu seamănă cu niciuna din poetele
debutate la noi după 2000. Iar dacă ar fi să-i
găsesc un "corespondent" în poezia 2000-iştilor,
acela ar fi Dan Sociu, poate cel mai bun dintre biografist-autenticiştii
de azi. Cu o voce mai îmblânzită decât
a istericei Elena Vlădăreanu, mai puţin abstractă
şi "neagră" (pe logica deja depăşită
a expresionismului e-tern) decât Angela Marinescu, păstrând
însă din cruzimile şi din frazarea tăioasă
din versurile cele mai recente ale acesteia, Livia Roşca este,
în versurile din Ruj pe icoane, de o naturaleţe indeniabilă.
Problema ei nu e neapărat cu visceralul, cu menstrele sau problemele
fetei pe cale să devină femeie (e plin de astfel de
"exploratoare" curajoase şi hiper-guralive în
poezia ultimilor ani), deşi versurile din acest volum nu ocolesc
câteva momente şi teme-tabu. Nici sexualitatea (fiindcă
multe poeme sunt construite pe un principiu al seducţiei şi-al
unui erotism bine temperat), nici problematizarea raportului dintre tânăra
femeie (subiectul poetizant) şi bărbat, pe de o parte,
sau dumnezeu (ca "mare absent"), pe de alta, nu sunt livrate
de-a gata, poezia Liviei Roşca nu este explicită şi
cu toate cele "la vedere", se evită mereu vorbăria
ingenuă sau absenţa oricărei cenzuri a discursului
visceral.
Pe scurt, această poezie este - aproape în toate ipostazele
pe care şi le asumă - seducătoare.
Cred că nu i s-ar putea face un compliment mai mare Liviei Roşca
la debut.
Livia Roşca
azi noapte
am dormit cu părul ud
acum mă simt de parcă
aş avea creierul
sprijinit de un perete jilav
"şapte copii şi nici un orgasm"
aşa zicea una în filmul de-aseară
iar asta m-a întristat cumva
peste măsură
de la 20 de ani ştii
discreţia cu care trebuie să iubeşti
un bărbat însurat
gustul cafelei într-un OMV
geanta cu haine pentru o noapte
cumpăraturile făcute împreună
pentru familia lui
de ce un bărbat doar pentru tine
şi depresiile tale
cînd verigheta
îi stă ascunsă în torpedou
când
cumpără tot din florărie
pentru tine şi
colegele tale studente
Sufletul tău
Apa Oltului primăvara
plină de peşti morţi
cu burta albă în sus
Zgomotul din curtea grădiniţei
şi
Gina într-o rochiţă galben-pai din pânză
topită
Eu la capătul celălalt al balansoarului
Greutatea mea ridică ritmic
greutatea Ginei
O privesc acolo sus
cu mâinile fixate de scândura balansoarului
dă din picioare în aer
râde
apoi
picioarele mele zvâcnesc
corpul Ginei coboara
rochiţa de panză se ridică uşor
la fel ca rochiile mamei
întinse pe vânt la uscat
am respiraţia tăiată
în curând Gina
va fi iaraşi sus
cu rochiţa fluturând
picioarele desfăcute încalecă scândura
surpriza sexului ei crud expus
faţa micuţă râzand
nu-mi pot dezlipi ochii
nici măcar acum
când
şi ceilalţi au văzut
băieţii negociază cu Gina
pe rand curioşi
îşi îndeasă acolo câte un
degeţel
Gina râde
cu dinţii ei mici şi egali
îşi strânge poalele rochiţei
în pumnişori
Am să fac gestul ăsta
Îmi prind părul sub mătase
Îmi potrivesc palmele una de alta
Mă aşez în faţa icoanei
dar
ştiu dinainte că
trântiţi de podea
genunchii mei se fac ţăndări
1000 de grame de calciu fac un schelet sănătos
1000 de grame de calciu şi burta mea se va umfla
fără riscuri
copilul va sorbi din oasele mele cu paiul
până când cartilajele lui se întăresc
şi-n pântecul meu va mişca
un mic schelet sănătos
totul repede până-n 30
în loc de apă sau suc
pahare în care fîsîie calciu efervescent
Voi avea carnea
încă tânără peste oase
mai subţiri în fiecare zi
După 30 de ani una din 3
bolnavă de osteoporoză
Tre să fac totul repede
până-n 30
|
Constantin Virgil Bănescu - "Acelaşi cer ce nu e"
[în curs de apariţie
la Editura Vinea]
Claudiu Komartin
|
Constantin Virgil Bănescu s-a născut la Târgovişte
în 1982. A publicat volumele de versuri "Câinele,
femeia şi ocheada" (Timpul, 2000), pentru care i s-a decernat
premiul ASB pentru debut, şi "Floarea cu o singură
petală" (Junimea, 2002). Tradus în limba germană
de poetul Oskar Pastior, a câştigat prestigiosul premiu
"Hubert Burda" pe anul 2003. Este membru al USR şi
absolvent al Facultăţii de Comunicare şi Relaţii
Publice din SNSPA.
De când l-am cunoscut şi îl citesc, Constantin
Virgil Bănescu îmi întăreşte,
cu fiecare etapă ce o parcurge, impresia că este un
poet zen, cu o sensibilitate şi o gândire izvorâte
din înţelepciunea şi graţia extrem-orientalilor
sau din spiritul neschimbător, fără-de-timp,
al Upanişadelor. Nu mai încape nicio îndoială,
acum, la a treia carte, că el nu are legătură
nici cu insolenţa, nici cu faconda cam de prea multe ori ignorantă
şi goală a generaţiei noastre. Izolarea lui
orgolioasă, histrionismul de modă veche (fiindcă
ipostaza orfică îl bântuie şi-i condiţionează
fiecare gest) sau inadaptabilitatea pot face din el de acum încolo
un neînţeles, izolat în lumea sa ca într-un
cub al lui Rubik, sau un poet matur, tonic, fermecător.
Până atunci, sper ca C.V. Bănescu să
găsească în cerul său pacea şi
limpezimea vindecătoare pe care le caută.
Zia (numai cu tine)
Constantin Virgil Bănescu
trăiesc
şi continuu să trăiesc
şi mă voi ridica deasupra tuturor sertarelor pline
şi de-acolo voi privi toamna
numai cu tine Zia
printre munţi printre păduri
printre prieteni
printre iubiţi şi iubite
voi privi toamna
numai cu tine Zia
numai cu tine voi fi
printre razele soarelui portocaliu ca inima ta
numai cu tine Zia
voi mai privi toamna
numai cu tine mă voi întoarce numai acasă
numai cu tine voi vedea albeaţa deplină
a ultimei zile
şi atunci dintr-un pahar cu vin
va ieşi un nou pahar cu vin
fâşii
Constantin Virgil Bănescu
sufletul meu se odihneşte
văd un copac înalt strălucitor
înfăşurat în toate culorile
apoi o fântână mică
din care se ridică
o dată cu fiecare trecere puternică a vântului
un bulgăraş de apă
dintr-odată mai e atât de puţin
până mă voi trezi
şi iarăşi voi desface dimineaţa
în fâşii ce vor fi la loc până
seara
nimeni nu ştie
Constantin Virgil Bănescu
mă întorc în trupul tău
cum m-aş întoarce în camera mea
şi de-aici nimeni nu ştie
cât mai e de aşteptat
până ce luna cea rotundă şi cea mai
galbenă
se va mări de cinci ori
şi va lumina câmpurile
mai mult decât îi e îngăduit soarelui
să o facă
nu ştiu de unde
Constantin Virgil Bănescu
forţa de a scrie poemul îmi vine doar din poem
stau în spatele ferestrelor pe care le ştiu cel mai
bine
mă minunez de ele
de cum ştiu ele să mă ascundă
să mă apere de tot ce n-aş fi în stare
să fac dincolo de ele
nu mai fac paradă în faţa mea
văd spitalul
cea mai fidelă imagine a ferestrelor mele
văd spitalul în care am plâns prima oară
fiindcă ştiam că nu e ultimul meu plâns
ziua a acoperit soarele
şi nu ştiu de unde are poemul forţă
să-mi dea ca să-l scriu
ce altă imagine
Constantin Virgil Bănescu
vreau o imagine pentru aceste rânduri
ce imagine să dau acestor rânduri
ce altă imagine să dau acestor rânduri
decât cea din spitalul în care o să mă
întorc
un dulăpior de baie plin cu plăcinte cu mere
|
|